Aukus-ul şi starea relaţiilor transatlantice

Aukus-ul şi starea relaţiilor transatlantice

Autor: Alexandru Lăzescu

Ambiţiile Franţei de a determina decuplarea UE de Statele Unite, în baza conceptului „autonomie strategică”, şi de adoptare a unei poziţii neutre în competiţia geopolitică dintre America şi China, în coroborare cu focalizarea Washingtonului pe zona Indo-Pacifică, riscă să divizeze serios Europa şi să fractureze grav relaţia transatlantică.

„Statele Unite vor o confruntare cu China. Uniunea Europeană vrea să colaboreze cu China”, a declarat într-un interviu pentru New York Times Bruno Le Maire, ministrul de finanţe francez, un apropiat al preşedintelui Emmanuel Macron, aflat la Washington pentru tradiţionala reuniune anuală a Băncii Mondiale şi a Fondului Monetar Internaţional. În opinia sa, prioritatea strategică a Europei trebuie să fie independenţa, „ceea ce înseamnă creşterea capacităţi de apărare, promovarea propriei noastre viziuni asupra luptei împotriva schimbărilor climatice şi a propriului nostru interes economic, accesul la tehnologii cheie astfel încât să nu fim prea dependenţi de tehnologiile americane”. Subliniind încă o dată că pentru Uniunea Europeană este esenţial să devină „independentă de Statele Unite, să fie capabilă să-şi apere propriile interese, fie ele economice sau strategice”. Obiectivul final fiind „recunoaşterea Europei ca una dintre cele trei superputeri din lume pentru secolul 21”, alături de Statele Unite şi China.

În ce măsură această ambiţie a Parisului are şanse reale să se împlinească este discutabil. Deocamdată mai toţi observatorii consideră că între aceste mari ambiţii şi lumea reală există o distanţă considerabilă. Nemaivorbind de faptul că Franţa nu doar că asimilează ca discurs Uniunea Europeană cu Europa, ceea ce este evident abuziv, dar prin asumarea unui demers explicit de separare de Statele Unite intră în coliziune cu statele din UE de pe frontul estic care sunt conştiente că doar americanii le pot oferi garanţii serioase de securitate. În aceste condiţii, chiar dacă Franţa va încerca să utilizeze prima jumătate a anului viitor, când va deţine preşedinţia UE, pentru a promova agresiv o astfel de agendă, sunt de aşteptat reacţii negative semnificative din interiorul Uniunii. Mai ales că francezii vorbesc în paralel de o reconsiderare fundamentală a relaţiilor cu Moscova, poate chiar de un aranjament comun de securitate pentru vechiul continent. Până acum Germania a fost reticentă să sprijine această linie dar, în perioada post-Merkel, după ce un nou guvern se va instala la Berlin, foarte probabil în frunte cu un cancelar SPD, formaţiune care tradiţional priveşte cu simpatie Rusia, lucrurile se pot schimba. De altfel, şi secretarul general NATO, Jens Stoltenberg, a avertizat asupra riscului unor tensiuni majore în interiorul NATO şi UE dacă se merge pe acest curs. „Sunt de salutat demersurile europene sporite în domeniul apărării, dar acest lucru nu poate înlocui niciodată NATO şi trebuie să ne asigurăm că Europa şi America de Nord rămân unite.” „Orice încercare de a slăbi legătura dintre America de Nord şi Europa nu numai că va slăbi NATO, ci va diviza Europa.”

Pentru americani, prioritatea zero este competiţia geopolitică cu China, una dintre puţinele chestiuni care are susţinere bi-partizană într-un Congres altfel mai profund divizat ca oricând. Iar în acest context Washingtonul s-ar fi aşteptat ca aliaţii săi europeni tradiţionali să i se alăture. Ceea ce nu se întâmplă, singura excepţie fiind Marea Britanie. Din contra aude un discurs precum cel de la Paris care îi dă de înţeles că UE nu doar că nu doreşte să se implice de partea Americii, dar ar fi tentată chiar să exploateze în folosul său competiţia sino-americană, pe care mulţi o văd deja ca un Război Rece 2.0, chiar dacă unul foarte diferit de primul.

În acord cu o practică de acum încetăţenită, pentru a evita să adopte poziţii tranşante în chestiuni esenţiale delicate, Uniunea Europeană inventează o frazeologie din care fiecare poate să extragă ceea ce îi convine. De pildă în cazul relaţiilor cu Beijingul Josep Borrell vorbeşte de o „abordare în mai multe dimensiuni” care vede în China un partener, un competitor şi un rival. „Trebuie să colaborăm cu China, în calitate de partener economic cheie şi actor politic fără de care nu putem aborda în mod eficient provocările globale.” Iar în baza „autonomiei strategice” a UE, termen care descrie decuplarea de Statele Unite, promovată susţinut la Paris, „ne propunem o cooperare internaţională care să ne păstreze valorile şi un sistem multilateral bazat pe norme”. În traducere liberă asta înseamnă că UE va continua şi chiar va amplifica relaţiile comerciale cu regimul de la Beijing, foarte probabil în prima jumătate a anului viitor urmând a fi aprobat în Parlamentul European şi amplul acord de investiţii şi comerţ dintre cele două părţi, acum suspendat, şi din când în când va ieşi cu o serie de critici publice faţă de violarea drepturilor omului de către chinezi, pe care, bineînţeles, Beijingul le va respinge categoric şi va avertiza Bruxelles-ul să nu se amestece în afacerile interne ale Chinei.

Această poziţionare a Parisului privind relaţiile transatlantice nu este de dată recentă. Însă tensiunile s-au agravat după dezastruoasa retragere din Afganistan şi mai ales după ce Australia a anunţat că renunţă la un contract de zeci de miliarde de dolari semnat în 2016 cu Franţa pentru livrarea unei flote de submarine cu motoare Diesel, în favoarea unui amplu şi complex aranjament de securitate cu Statele Unite şi Marea Britanie, care a primit numele de Aukus, care între altele prevede construcţia în comun a unei flote de submarine cu propulsie nucleară. Pentru francezi a fost o dublă lovitură majoră. Pe de o parte este impactul financiar. Valoarea totală a contractului se ridica la o sumă care depăşeşte bugetul de apărare anual al Franţei, care este în jur de 50 miliarde de euro. Însă probabil mai grav a fost un alt aspect. Parisul vedea în acest contract o cale de extindere a influenţei sale în zona Indo-Pacifică, în acord cu demersul de obţinere a „autonomiei strategice” europene în raport cu America. În plus, francezii erau foarte satisfăcuţi de faptul că penetraseră „anglosfera”, în detrimentul Washingtonului şi mai ales a Londrei. Iată de ce anunţul privind Aukus a stârnit o adevărată furtună la Paris care a mers atât de departe încât să-şi recheme ambasadorii de la Washington şi Canberra. Administraţia Macron, dar şi presa franceză au explodat. S-a vorbit despre „trădarea secolului”, despre un „cuţit înfipt pe la spate”, despre „afrontul anglosferei”, după cum îl descrie Sylvie Kauffman în Le Monde.

În fapt, de o manieră foarte explicită în perioada anilor 1960 în care generalul Charles de Gaulle s-a aflat în fruntea ţării şi mai nuanţată ulterior, Franţa şi-a dorit dintotdeauna în perioada post-belică îndepărtarea Americii din Europa. Pentru francezi, prin NATO Statele Unite exercită o tutelă, deranjantă pentru ei, asupra Europei. Este o opinie larg împărtăşită în cercuri influente din sfera politică şi din armată. De pildă, în luna martie a acestui an, un grup de ofiţeri de rang înalt, în retragere, grupaţi într-un Cerc Comun de Reflecţie, îi adresau o scrisoare deschisă lui Jens Stoltenberg, secretarul general al NATO, în care protestau împotriva proiectului NATO 2030, care în opinia lor, slăbeşte suveranitatea Franţei. Proiectul în cauză propune o viziune strategică de viitor pentru NATO în acord cu dinamica geopolitică actuală. Semnatarii critică în special ceea ce ei consideră „eforturile susţinute timp de douăzeci de ani din partea NATO de a crea în mod fals ameninţarea unui «inamic rus», esenţial pentru supravieţuirea unei organizaţii teoretic pur defensive, ceea ce a făcut ca Rusia să caute în Est o cooperare pe care Occidentul i-a refuzat-o”. Cu un an şi jumătate în urmă acelaşi grup era chiar mai tranşant lansând un apel prin care cereau „eliberarea de sub dominaţia americană şi apropierea de Moscova”. Sigur, se poate spune că nu e vorba de poziţii oficiale. Însă tocmai de aceea, fiind lipsiţi de astfel de constrângeri, acest grup de generali poate exprima deschis opinii împărtăşite la nivelul establishment-ului politic şi militar francez.

Iritarea extremă a Franţei este până la urmă de înţeles. Însă pasul făcut de australieni este unul logic şi coerent. În timpul scurs din 2016 încoace situaţia globală şi mai ales cea din arealul Asiei de Sud Est s-a schimbat enorm. O Chină tot mai agresivă a devenit o ameninţare reală pentru Australia şi pentru celelalte state din regiune. Ca şi statele din Europa de Est australienii ştiu că Franţa nu este în măsură să le asigure securitatea. Pentru asta au nevoie de America şi de Marea Britanie, cu care oricum au o relaţie specială, o ţară care spre deosebire de UE nu le vorbeşte americanilor despre „autonomia strategică” şi nici nu-i anunţă să nu se bazeze pe ea în competiţia cu China.

Pentru administraţia Biden, care a ieşit extrem de şifonată după retragerea din Afganistan, anunţul privind Aukus, care a venit cu puţin timp înainte ca UE să-şi anunţe propria strategie Indo-Pacifică, a fost un semnal important privind determinarea Washingtonului de a contracara demersurile Chinei de a-şi consolida o sferă de influenţă în regiune. Iritarea cu care s-a reacţionat la Beijing şi în egală măsură satisfacţia cu care acordul a fost salutat în Japonia şi Taiwan relevă faptul că este vorba de o iniţiativă cu impact geopolitic semnificativ. Un impact care are reverberaţii şi în Europa, şi nu neapărat dintre cele mai fericite pentru noi. Focalizarea Statelor Unite pe competiţia geopolitică cu China în combinaţie cu semnalele clare şi repetate transmise de pe vechiul continent că UE, în fapt Germania şi Franţa, puterile care contează de fapt, nu au deloc intenţia de a i se alătura Washingtonului în această confruntare şi, în fapt, doresc chiar o decuplare de America în logica unei „autonomii strategice” pun serios sub semnul întrebării partenariatul transatlantic. După cum remarca cunoscutul analist american George Friedman, într-un interviu acordat unei televiziuni poloneze, „Când ne-am uitat după aliaţi pe care să ne putem baza pentru forţa maritimă din Pacific, i-am găsit pe britanici şi australieni. Francezii nu erau!”. În plus, Aukus marchează o altă decuplare strategică: cea a Marii Britanii faţă de UE. Sigur, ar putea fi doar una temporară, însă ostilitatea Parisului faţă de Londra (niciodată, de la perioada de Gaulle încoace, relaţiile dintre cele două părţi nu au fost atât de grav deteriorate) nu lasă loc de optimism din acest punct de vedere. Rezultatul este un grad înalt de incertitudine privind securitatea pe continent, amplificat de marile tensiuni din interiorul Uniunii şi de vulnerabilitatea în raport cu Rusia.

Foto. Alexandru Lăzescu