Camelia Radulian/Proză

Suntem bătrâni, dragostea mea. Adio!

Să ucizi un sentiment devastator de frumos pentru a-l salva de urâțire. Să-i întrerupi firul devenirii chiar atunci când îți e mai drag. Să salvezi Iubirea. De tine și de Timp.
Dormi. Ai acum toate trăsăturile relaxate aproape dizgrațios, gura întredeschisă și un fir subțire, ca o urmă sidefie de melc, prelinsă pe lângă colțul gurii. Sub ea, perina are o mică pată umedă. Te-am mai privit așa, în aceeași lumină necruțătoare a dimineții, în rarele momente când am putut fi împreună peste noapte, în răstimpul mereu dureros de scurt pe care îl aveam numai al nostru. Ne întorceam apoi fiecare la casele noastre, simulând oboseala unei zile nereușite, mereu evitând privirea consorților și atingerile lor, pentru a păstra încă în carne tulburarea fiorilor subțiri ca lamele și mătasea mângâierilor pe piele, și senzația de lut frământat în mâinile celuilalt. Așa ne era pe atunci carnea: pământ rostogolit printre degete, mușcat și răzvrătit precum armăsarii.
Aș lua un șervețel și ți-aș șterge saliva prelinsă, dar nu am de unde. Camera de hotel e dotată bazic. Așa cum dormi, ai aer neajutorat, de muribund. Ți-aș întoarce capul pe o parte, să nu îți mai aud sforăitul adânc de la ora dimineții, amestecat cu sunetul ghenelor izbite de gunoieri și cu forfota navetiștilor porniți de cu zori să prindă trenurile de departe, îmbrăcate în brume, pe care chiar acum le aud zvârcolindu-se în metalele lor grele, dincolo de fereastră.
Ești palid, ai ochii adânciți în orbite, un fald de piele încrețit sub bărbie și pari transpirat. Mă gândesc că nimeni, niciodată, nu s-ar mai putea îndrăgosti cu adevărat de imaginea ta de acum. Burta îți atârnă hidoasă ca un mal de pământ revărsat. Ești complet abandonat într-o postură neajutorată. Nu mai semeni aproape deloc cu tine, cel de demult. Corpul tău are acum ceva care mă atrage, îmi stârnește milă și îmi repugnă în egală măsură.
Mi-e frică să adorm din nou. Te-ai putea trezi înaintea mea și ai putea să descoperi și tu spectrul devastator al vremii plutind cu umbre diforme și grețoase peste obrazul meu, peste trupul meu de femeie dezvelită, cu sânii lăsați.
Mă ridic, mă privesc în oglinda de lângă pat. Cândva îmi pândeai, flămând ca un lup, alunecarea rochiei și dezvelirea șoldurilor în orice oglindă întâlnită în camerele luate cu ora. Văd cum se strecoară pe lângă draperia îmbâcsită o rază de lumină cenușie. E toamnă, e un aer cleios și rece de-a lungul pielii mele, aud cum afară plouă mărunt, iar eu sunt aproape bătrână. Am 50 de ani. Te iubesc cu disperarea că ești ultimul amant al vieții mele, ultima dovadă că prin sângele meu mai trece, din când în când, arar și aproape trist, pasiunea. Nu m-am gândit niciodată la asta, dar poate te mai iubesc doar pentru că ai milă de mine și mă faci uneori să mă mai simt dorită. Că mă mai minți că îți par frumoasă. Că îmi dai iluzia că mai pot iubi și că sunt vie, și că viața mea de femeie nu s-a sfârșit întrutotul, deși simt că și noi, ca toți muritorii, am fost atinși de tăvălugul obișnuinței, dezintegrați de dinții perimării, izgoniți de pe soclul pasiunii și așezați într-un cartier muncitoresc al vieții, cu praf mult și cu vise infirme, mutilate, în care mai vin doar uneori ploile să ude și să înflorească o biată păpădie.
Îmi vine să te scutur cu spaimă și cu ură, să te implor să nu mai aerul ăsta de muribund, pielea atât de ofilită, respirația atât de grea și de stranie, ochii duși în fundul capului și mâna odihnind deasupra pieptului. Să nu mai văd igrasia din colțul celei mai ieftine camere pe care ne-am putut-o permite, pe fugă. Să nu văd cum s-au dus viețile noastre și s-au risipit în momente derizorii, iar noi am rămas fluturând mâini uscate în urma promisei mari fericiri, care n-a venit și nici n-o să mai vină vreodată. Să nu mă mai văd pământie, stafidită și plină de umbre, cum am ajuns, și cum stau acum lângă tine, într-un neglije de satin ieftin, roșu ca sângele, mimând luxul și beția unor simțuri pe care nu le mai am. Să nu mă mai simt derizorie și pulverizată de kitschuri sub care nu îmi mai pot ascunde tristețea de sine.
Să mă iei în brațe și să mă izbești de toți pereții acestei clipe în care ne prăpădim, să îmi smulgi limba, și ochii, și mirosul, și urechile să mi le smulgi, ca eu să nu mai simt prezentul. Și să nu mai știu, lucid, criminal de exact, cum ne trecem în fiecare secundă și ne înlocuim cu altcineva.
Chiar acum în mine se lăfăie o femeie aproape vulgară, cu genunchi dureroși, despre care nu știu nimic, o străină care nu te mai iubește, o femeie care m-a izgonit din mine, a trădat, a hulit, a plâns și a mințit mai mult decât aș fi făcut-o eu pe când viața îmi era limpede, tânără, frumoasă, iar eu nu aveam nimic de ascuns din ea. Multe femei s-au perindat prin mine. Toate au îmbătrânit și m-au furat. M-au lăsat fără oamenii și fără lucrurile pe care le iubeam. Au venit în mine cu altă înfățișare și cu alte percepții. Iar eu nu știu unde și a cui mai sunt în trupul ăsta care nu mai seamănă cu mine și în sufletul ăsta în care îmi tot caut seninul, simțirile și patimile de odinioară.
Poate ai să înțelegi și tu că n-am fost aproape nimic din ce puteam să fim și din ce alții au reușit să fie. Dar am trăit în limita unor dureri și a unor fericiri cel mai adesea suportabile. Nimic extraordinar. Contabilizând, noi existăm din puține răzvrătiri și din inerție enormă. Mai avem doar câțiva ani să ne consumăm apusul maturității, apoi vom trăi bătrâni. Toată viața, până la capăt, vom trăi bătrâni, iubitule. Înțelegi oare disperarea acestui adevăr, revelația acestei clipe?
Trezește-te și spune-mi să nu țip! Pune-mi o mână pe gură și sugrumă-mă înainte ca eu să îmbătrânesc, mirosind a hoit și lăsând dâre de urină în urmă. Sau șchiopătând pe holurile unui azil, nemaiștiind numele oamenilor care mi-au traversat și mi-au scrijelit viața. Ne-am tot urcat cu unghiile pe zidul unui destin din care am căzut mereu, chiar dacă am avut uneori impresia că atingem cerul. Și unde mai e loc de atâta cădere? Dacă îmi trec mâna prin păr, rămân cu smocuri în mână. Dacă mă uit pe fereastră, văd frunze căzând în urma tinerilor strâns îmbrățișați și picături de ploaie strălucind pe pielea dureros de fragedă a fetelor de liceu.
Tremur, trag pătura peste umeri și accept că nu mai ești, că nu mai sunt. Că nu mai suntem și că nu vom mai putea niciodată să fim ca demult. Târâm acum după noi clipe și zile în care ne mințim că ne e bine, dar pășim în ele inerțial. Urlă și recunoaște, iubitul meu adormit ca un mort, că am obosit să tot mimăm surpriza, mulțumirea și vitalitatea. Mereu și mereu am alungat de lângă mine scâncetul gândului că totul e în zadar, dar acum mă sfâșie și mă privește asasin, în adâncul ochilor.
Caut din priviri poșeta. Știu că am acolo un pix cu pastă roșie și un carnet de notițe. Totdeauna le port cu mine. Rup o foaie strâmbă, cu grijă, să nu te trezească zgomotul de hârtie ruptă. Scriu:
Să ucizi un sentiment devastator de frumos pentru a-l salva de urâțire. Să-i întrerupi firul devenirii chiar atunci când îți e mai drag. Să salvezi iubirea. De tine și de Timp. Suntem bătrâni, dragostea mea. Adio!

Plecarea

În ziua aia a plouat mult, iar eu plecam. M-am oprit lângă fereastră, în spatele perdelelor vechi, şi am adulmecat aerul ruginit, de cocleală venită dinspre balcoanele strâmbe din faţă, am privit îndelung tencuiala lor căzută, molozul rămas din cine ştie ce vremuri printre alei, câinii roind pe lângă tomberoane, salcâmii ciuntiţi, sărăcia tristă, griul absolut, mizeria. Le-am respirat, le-am trecut cu nesaţ prin plămâni şi prin gând. Le-am panoramat încet, ca-ntr-un film rusesc de demult, să nu se dizolve, să nu se termine, să nu mă trezesc a doua zi fără lumea lor în care îmi îngropasem cea mai mare parte din ani.

Am văzut-o de sus pe Matilda, grasă şi cochetă, cum o ştiam, ieşind cu acelaşi aer de cucoană de la coaforul veşnic pustiu. Era din nou cu bigudiurile studiat ascunse sub o eşarfă înflorată. Mergea de mână cu viaţa pe trotuarul spart. Mi-a fost, pentru întâia oară, dragă. Mi-a trecut prin gând că băuse iar cafeaua de prânz cu fata ştirbă de la parter, bârfind, desigur, prostituatele costelive şi triste de la marginea drumului, cândva şi ele neveste de miner, fete frumoase şi naive cu care împărţise, tare de mult, maidanul copilăriei şi băncile aceleiaşi şcoli.

Doar o şosea ne mai lega pe atunci orăşelul de restul lumii. Era dincolo de piaţa zarzavagiilor, dincolo de măcelărie şi de groapa cu var unde se aruncau leșurile porcilor spintecați, acolo unde începea liziera pădurii şi unde treceau tiruri mari cu camionagii nespălați, trăsnind mereu a motorină şi a tutun stătut, şi unde femeile târgului îi aşteptau hămesite, iubindu-i pe câţiva bănuţi, apoi mergeau şi cumpărau cartofii cei mai ieftini din piaţă, spuneau acasă că au fost cu o prietenă la cafea, treceau pe la spălătoria igrasioasă a blocului, unde era casieria întreţinerii, plăteau un bănuţ, ca la cutia milei, apoi veneau din nou în casa lor devorată de singurătate, spălau la mână rufe în apă rece ca gheaţa şi adormeau cu capul sub perinile date zestre la nunta lor, dintr-o vreme neasemuit de frumoasă şi de îndepărtată.

Am pus valiza îndesată lângă uşă. Înainte să plec, am udat ficusul din sufragerie şi am luat două înghiţituri din apa lui. Mirosea puternic a clor, aşa cum mirosea pe atunci întreaga mea viaţă. Tu erai mic, te învârteai pe lângă mine cu casca de miner a lui taică-tu în mână. Ți-am cuprins umerii, m-am uitat în ochii tăi ca într-o prăpastie săpată între crini şi ţi-am spus că mă întorc peste câteva zile. Mami nu pleacă de tot. Tu să fii cuminte, să-i asculţi pe tati şi pe buni. Ţi-am udat obrajii. Te-ai şters. Mă priveai nedumerit ca o căprioară în bătaia pustii. Mi-ai dat în grabă un pupic şi ai fugit. Aş fi vrut să țipi să rămân, să te tăvăleşti, aşa cum făceai când îţi refuzam o jucărie, aşa cum ai făcut în primele zile de grădiniţă. Dar n-ai țipat. Te-ai dus pe covor, lângă pat, şi te-ai întors cu spatele la mine. Taică-tău băuse şi în ziua aia. Avea faţa traversată de vinişoare mici şi ochii umflaţi. Îl simţeam dogorind şi îmi era scârbă. Mi-a băgat mâna pe sub fustă, în pragul uşii, ţintuindu-mă de perete, în timp ce din gura lui, lipită de urechea mea, ieşea un șuierat apăsat-şoptit, jumătate de bărbat înfierbântat, jumătate de fiară: „să dea dracu să aud ceva, cu careva, că te omor! Să vii acasă, da? Să vii!” Mă privea ca un stăpân, dar eu îi simţeam disperarea. Când am închis uşa, am întors din nou capul spre voi. El tocmai te lua de mână şi te ducea în dreptul ferestrei, să mă petreceți amândoi cu privirea până mă îndepărtez şi mă pierd de tot în ploaia măruntă.

În autocar, am sărbătorit cu toţii trecerea graniţei, am băut vin şi am cântat în miros de parizer şi brânză. Din când în când, câte unul se mai mira de cât de frumoase şi de line ca în palmă sunt drumurile străinătății care ne înghiţea, ne năucea şi ne tăia respiraţia. Am simţit, în noaptea aia, după ce mi-am smuls sufletul din uşa pe care tocmai o închisesem, că viaţa e frumoasă. Mi-am jurat că voi face bani mulţi, că voi divorţa şi că te voi da la şcoli înalte, indiferent câtă ţărână ar fi fost să muşc.

Mi-am înălţat visul într-o noapte de demult, pe o şosea a lumii, departe de casă, cum înalţă copiii zmeiele de hârtie. Şi n-a rămas nimic. M-am tot prăbuşit din înaltul visului meu până când mi-am văzut viaţa năruindu-se în propriile mâini. Nu mi-a rămas nimic, nici măcar jurământul care se scria atunci în mine. Viaţa a vrut altfel, iar eu nu am avut puterea să mă opun.

Am spălat funduri de bătrâne, am întors trupuri inerte de pe-o parte pe alta, am înghiţit umilințe mai aspre decât bătăile bărbatului meu, m-am lăsat înjosită. M-am prostituat de câteva ori în hoteluri de duzină, unde veneau săracii cartierelor, am spus gracias senor tuturor borfaşilor, am fumat iarbă, am cheltuit tot ce agonisisem, mi-am biciuit sufletul în căderi absolute, revenind mereu la cărat coşuri cu rufe murdare şi la spălat podele prin locurile refuzate de toţi. Apoi, când am crezut că tot destinul meu e o prăbuşire fără final, m-am îndrăgostit şi am uitat cu desăvârșire de toate durerile, de toate rădăcinile şi fibrele mele, până când a trebuit să mă întorc acasă să îl îngrop pe taică-tu şi să te văd pe tine, adolescent, aplecat peste coșciugul lui, să mă uit pe furiş în ochii tăi şi să te văd aşa cum meritam să te văd, al nimănui, cufundat în bezna şi în frigul din tine. M-ai durut ca un cuţit. Nici măcar nu mi-ai vorbit. Mă urai. Te-am iubit că mă urai. Te-am îngropat odată cu tatăl tău. Ştiam că drumul spre tine e cu desăvârşire prăbușit. Apoi nu te-am mai văzut deloc. M-a înghiţit viaţa cu totul, şi pe tine, la fel. Cred că, într-un fel sau altul, s-a aşezat un praf de uitare peste toate cele trecute, asemeni zăpezilor. Nu ştiu dacă sunt fericită azi. Plutesc în deriva zilelor, la adăpost de griji, neîmpăcată cu mine. Îmi văd viața ca printr-o sticlă tulbure. Ca prin fum…Nu ştiu dacă eşti fericit sau dacă vei ajunge să fii vreodată. Am aflat doar că ai plecat şi tu, asemenea mie, să-ţi împlineşti trudirea destinului într-o zare de lume fără rădăcini.

Am murit o singură dată

Am mâncat pe capota maşinii, pe bucăţi de ziar, când totul mirosea a fier încins şi a motorină. Şi am râs vulgar, cu gura plină, precum camionagii care îşi duc amantele la cârciumile de pe marginea şoselelor şi mănâncă împreună fleici cu usturoi şi se cuibăresc apoi prin tufe şi se iubesc murdar și meteoric pe ierburile putrede.
Am mâncat pe asfalt, pe cartoane şi pe moloz, direct cu mâna. Am mâncat pâine căzută în ţărână, pe care nici măcar nu am catadicsit să o mai suflu. Am mâncat fructe viermănoase de pe crengi şi terciuri din blide soioase şi m-am şters apoi cu mâneca hainelor.
Am furat porumb, liliac şi pepeni din grădinile altora. Am dormit direct pe pământ şi am aţipit în trenuri în care trăsnea infernal a cocleală, a urină şi a subţiori nespălate. Am dormit printre indivizi cu rânjete de animale şi cu dinţi stricaţi. Am coborât printre oamenii marginilor, în canale, în rampele de gunoaie ale orașelor, printre rataţi, pușcăriași, năpăstuiţi şi drogaţi. M-a udat ploaia şi m-a murdărit noroiul. Zoaiele îmi erau deasupra genunchilor. M-am umplut de purici. Am vomitat. Mi-am aruncat hainele. M-am spălat în lacrimile celor învinşi. M-am înecat. Durerea s-a pus în jurul gâtului meu ca un ștreang. Am vrut să uit multe şi multe n-am uitat.
Am lăsat praful să-mi acopere mobilele săptămâni întregi şi farfuriile să îmi zacă în chiuvetă până când nu am mai găsit loc unde aş fi putut să le ascund. Am curăţat maniacal fiecare pătrăţică de gresie din casă, am lustruit podelele până mi-a ieşit sângele în carnea palmelor, apoi am mâncat compulsiv. Am făcut greva foamei. Am plâns sub duş şi în apa plină de uleiuri aromatice din cadă. Mi-am tuns părul chilug în semn de sfâșiere. Şi în semn de frondă. Am ars cărţile din care viaţa zâmbea suav ca o acadea roz în mâinile unei fetişcane.
Am jignit. Am urlat. Am rănit. Am batjocorit şi am ucis speranţe. Am furat inimi atunci când am avut nebunia şi puterea s-o fac. Am făcut dragoste animalic, în bucătărie, pe hol, pe jos, printre cârpe şi soluţii de curăţat parchetul. Am făcut dragoste ca o sălbăticiune în călduri, în râuri şi prin păduri. Am făcut dragoste ca un abur pe o floare de lotus. Ca o amintire, ca o fecioară.
Am minţit. Am spus despre mine că sunt ceea ce nu aş fi putut să fiu niciodată şi că nu sunt ceea ce eram, de fapt. Am râs de ceea ce voiam să plâng şi am plâns de ceea ce voiam să iau în râs. Am invidiat oameni la al căror nivel ştiam că nu mă voi putea ridica niciodată.
Am adus în viaţa mea nevrednici şi i-am îndepărtat din ea pe cei buni. Mi-am dus la groapă dragii şi am pierdut oameni care mi-au luat cu ei cea mai frumoasă parte a sufletului. M-am simțit de multe ori un stârv rămas în ploaie.
Am suferit. Am ţipat în mine şi în aer. În pereţi. M-am zvârcolit. Am părăsit şi am fost părăsită. Am înşelat şi am fost înşelată. Am abandonat planuri şi am ratat şanse. Am condamnat, am judecat, am bârfit şi am nesocotit fără măsură.
Am crezut pe rând şi concomitent în mai mulţi dumnezei şi m-am descotorosit apoi de toţi. Mi-a fost frică de semne şi de propriile mele slăbiciuni şi am reînceput să implor ajutor ceresc. M-am dat după cum a bătut vântul şi după cum au venit vremurile. Am fost asemenea tuturor. Am avut urâțeniile oamenilor.

M-am iubit şi m-am urât cu egală putere. Am fost de multe ori pe muchia sinuciderii. Am cunoscut singurătatea absolută, tristeţea abisală şi fericirea extatică. Am gustat liniştea. Am adus liniștea, asta știu. Am trăit împlinirea. M-am bucurat de nimicuri. M-am mulţumit cu puţin. Am adorat cerul, focul, iarba şi picăturile de rouă. Am înţeles vântul. Am ascultat pietrele şi ultima tăcere din lucruri. Am tremurat de frumos şi am plâns la filme proaste. Nu am ştiut să pun graniţe destule sufletului meu. Și nici n-am vrut.
Am fost slabă şi grasă, urâtă şi frumoasă, seducătoare și respingătoare. Am fost tot ce puteam să fiu și mult mai puțin decât am visat cândva. Mi-a fost bine. Am fost snoabă, trufaşă, cinică şi smerită. Am fost tânără, tandră, înţeleaptă şi bătrână.
Am fost mai mult singură decât împreună şi mai mult a nimănui decât a cuiva. Am trăit după puteri şi destin, simplu şi intens, cât am putut şi mi s-a dat. Cât un nume de om. Am auzit şi am învăţat multe despre moarte şi de atâtea ori m-am pregătit intens pentru ea, dar, de murit, am murit o singură dată.