March 28, 2024

Curentul International

Curentul International Magazine

în curând – Paul Gabor/Negustorul de pipe/proză/Herg Benet

19 min read

16640975_111546799367707_4016083916599932534_n copertc483

 

 

 

 

,,Volumul de proză scurtă „Negustorul de pipe” va apărea în rafturi la sfârșitul lunii aprilie 2018 (lista librăriilor partenere). Poate fi achiziționat direct de pe site-ul Editurii Herg Benet, din librăriile online – format clasic și e-book – sau direct de la mine, cu autograf. Dacă alegeți ultima variantă, cartea va fi trimisă din Spania către orice destinație, plătindu-se separat taxele poștale.

Voi fi prezent la trei lansări în România:

– Galați, sâmbătă 26 mai, Librăria Donaris, ora 18.00,

– București Bookfest, sâmbătă 2 iunie, Romexpo,

– Brașov, Librăria Libris, luni 4 iunie, ora 18.00”
       (Paul Gabor)

 

~(…)Și-odată ce-ai intrat pe ușa primei povești, intri în palatul narativ, cu arcade și arabescuri, cu vitralii și volute, cu aerul lui care cântărește cât suflul omenesc. Plutind, treci din încăpere-n încăpere, nu numeri, aici nu se numără, aici se cântă și când doare, aici se trăiește, hei, nu te speria, doar se trăiește, omul ăsta care scrie îți dă apă și merinde, tu doar bucură-te, viule, cuvintele lui sunt drum de aer, ce, nu știai că știi să umbli pe nepământuri?~

Ana Barton – scriitoare, om care leagănă cuvinte pe „Pervazul lui Dumnezeu”

~Sunteți pregătiți să intrați într-o altă lume: cea în care visele capătă culoare, miros de tutun proaspăt rulat și aromă de cafea băută în neștire. Și dacă ne-om întâlni la capăt de drum, ei bine, nu va fi o pură întâmplare.~

Nona Rapotan – profesor de Științe Sociale, editor coordonator Bookhub.ro

~Bieți oameni beți de sentimente, intrăm împreună în „satul celor opt pitici și jumătate”, într-un „octombrie din tablă”, ne întâlnim pe drum cu „șarpele blond” sau cu „inorogul”, cu „patrupedul lui Homer”. ne întâmpină „codobelcii”, vedem „feline pe gard” și „pe cărări siriene”. Plecăm din „stația cu ponei” în „ultimul galop” într-o „excursie fără lumină”. În trenul vieții ne întâlnim cu Carlota, cu Adelina sau cu Ladybird. Ea, „fiara cu sânii de oază”, ne face „vizite in toiul nopții” șoptind tandru „un haiku feroviar”. Avem de-a face cu un veritabil poet în proză, care se confesează sincer: „Au pus fulgii șaua pe mine”, „Nu-mi mai trimite păsări”, „Îți voi da șerpii mei”. E un „nebun urban”, unul dintre „frumoșii nebuni ai marilor orașe”, ca alt dunărean, Fănuș Neagu, unul dintre nebunii care zâmbesc pe jumătate, care suferă de „prea mult urbanism” sau de „sentimente periculoase” greu încercate în „gherile urbane”, cu „ochi de salamandră”, în „apus de havană”~

Corneliu Goldu – profesor de Limba și Literatura Română la Colegiul Național „Vasile Alecsandri” din Galați

***

Noaptea în care am aflat că nu suntem pești

Râdeai în hohote. Mai știi? Desenai cu mâinile hectare de nori uriași ce plângeau de undeva, de sus, inundându-ți curtea. Se rostogoleau primele valuri răcoroase către casă. Masa, băncile, trupurile copacilor, paharele de pe prispă, erau toate calde. Se abureau ferestrele. Doar ele. Casa începuse să semene cu o fată acoperită la ochi, lăsată singură, goală, în mijlocul pădurii.

Se așeza bruma pe dinăuntru. „Ale cui sunt degetele care scriu pe geamuri?”, te întrebam. Nu ai răspuns niciodată și asta mă înverșuna. Căutam să descifrez cuvintele, silabiseam, legam virgulele între ele și tot nu îmi ieșea nimic. Hârtiile tale nescrise m-au crispat mereu. Cele pe care le citeam la lanternă mă dureau fizic. Înfigeau stări ascuțite, îmi înfășurau tenebre în jurul umerilor.

Se vedeau valurile imense prin hăul din perete: creste albe bătute până la refuz cu telul, alge fosforescente se împingeau unele pe altele ca să ne acopere, încărcate de spumă și de nisip. Loveau în pereții casei, gata să-i dărâme și să se urce pe noi. Se pregăteau să ne călărească pentru a ne băga în gură pumnul violent al tăcerii submarine. Era marea dincolo, dornică să ne domine. Să devenim mici, așa cum merităm să fim. Să ne supunem orbește. Mugea și ne cerea să capitulăm în fața albastrului său imbatabil. Am înțeles într-un final originea sunetelor acelea înfiorătoare din spatele picturii. Și de ce numai la tine în curte puteam mirosi ierburile marine.

Pentru prima dată am văzut delfinii în realitate. Strălucitori, maiestuoși, cete de lorzi ai oceanului, indispuși să comunice cu noi. Ne priveau cum stăm, speriați, cu brațele pe pervaz, muți de uimire. Săreau peste luciul apei, încovrigați de fericire, plesnind libertatea cu cozile. Am reușit să aud crâmpeie. Unul dintre ei îmi povestea că ești bine și că ar trebui să mă liniștesc. Noaptea aceea a trecut greu, iar eu am aflat că nu suntem pești. Nu putem fi, e imposibil. Rămânem doar niște bieți oameni legați cu sfori de încăperi, de sentimente și de speranțe.

 

Pasiențe în gară

Mai stau câteva momente în pat. E o stare de pudoare existențială cu care mă confrunt în fiecare dimineață. Ce fac dacă mă trezesc acum? Umblu singur prin casă, număr plăcile de faianță, fac vocalize? E o zi ca oricare alta. Nu se schimbă nimic: bate vântul aducând un pic de confort dinspre nord, mă uit de la etaj la amărâții care își târăsc picioarele pe stradă și caut noutăți în ziar. Aceleași lucruri le pot face și mâine. De ce m-aș trezi la comandă? A cui? Nu e nimeni lângă mine. Un crainic răgușit anunță ploaie. Își scoate pelerina din buzunar și o rotește amenințător pe ecran.

Tună o voce în parcarea din spatele blocului. Mă răsucesc printre arcuri și simt cum mi se rotește gâtul, ca al unui cormoran agățat de lună. Ghirlande cu becuri îmi clipesc în ochi, nu-i pot deschide. Am în cerul gurii gust de lipici și fire de mărar printre dinți. Noaptea rup iarbă, mi-e dor de verde și atât. Îmi pocnesc oasele de la mâini. Casc în mine, prelung. Mi se întind gingiile ca valurile unei bălți lovite de piatră. Dacă deschid gura voi începe să urlu. Sufăr de sindromul lupului fără zăpadă, mi-am dat seama abia când gerul mi-a bătut la ușă.

Miroase a coajă de ulm și a prosoape ude. Se întind pături pe balcoane, femeile ies dezgolite la fereastră să ia pulsul timpului. E răcoare totuși, se clatină jaluzelele, se aud lanțurile pe care le trage barmanul de la terasa de jos. Eliberează scaunele și fredonează ceva, plimbându-se cu mătura printre mucurile de țigară de azi-noapte. Auzeam un glas ciobit cântând calipso, o femeie vorbea strident și își chema copilul, iar undeva, în fundal, sirene de ambulanță. Acum e liniște, bolborosește doar mașina de cafea și ies aburi prin țumburucul de inox care încălzește laptele. Îmi place ideea de a fi stăpân pe clădirile din jur, pe stâlpi, pe linii de troleu, pe boscheții crescuți din asfaltul orașului, pe semnele de circulație și sensurile giratorii, pe semafoarele care clipocesc nătâng fără sincron, îmi surâde să arunc cu albastru pe blocuri și să presar piper proaspăt măcinat pe înghețata copiilor.

De aici, din pat, orice vis evadează din fantezie. Se poate reconstrui totul doar printr-o linie trasă cu creta pe asfaltul scornit al minții. Cu capul pe pernă, îmi împart orașul în pătrățele. Și încerc să nu tușesc cu putere. Mă dor plămânii și florile așteaptă ploaia. Voi încerca să mă trezesc până la urmă și să merg la gară. Am acolo o bancă pe care mă mai așez din când în când și fac pasiențe doar cu cărțile negre: mai trece un tren, văd un chip în viteză, îmi surâde repede și pleacă mai departe. Cad picuri. Se apleacă petalele. Aștept apusul cu gândul la haita de lupi.

 

Două cuvinte despre moarte și competență

I-am desconsiderat casa dintotdeauna, nu mi-a plăcut să o văd pe deal, despletită, țanțoșă, înconjurată de arbori, cu iarba crescută până la ferestre. Nu am suportat aerul proaspăt care îi inundă camerele și apa din cer ce-i spală țiglele tot anul. Poate pentru că nu-mi aparține. Nu știu dacă prevestește nenorociri sau le și adăpostește prin cotloanele ei, dacă are prin beciuri vești proaste cărora le dă drumul prin sat sau dacă pur și simplu există pentru că trebuie să existe. Pentru că trebuie să fie o piază rea și pentru că ochii mei trebuie să o vadă.

Am mii de motive. O disprețuiesc. A fost acolo, înaltă și sfidătoare, am urât-o de mic. Nu am avut un scop anume și nimeni nu mi-a insuflat ideea aceasta turbulentă. E încă în același loc și nu s-a schimbat nimic.

Am aceeași pornire, aș lua un topor în mâini și i-aș rupe cercevelele, una câte una. Știu că bărbatul care locuiește acolo e ținut în lanțuri și nu are libertatea pe care și-ar dori-o. I s-au înnegrit mâinile anul trecut, odată cu ploile ce nu se mai terminau și se uită ciudat cu un ochi. Stângul, parcă. Îl sucește într-un fel straniu. Pare o antenă de melc, nehotărât dacă să stea ascuns sau să privească lumea.

În zilele lui bune îmi povestește despre moarte. E extrem de competent și tulburător de precis în detalii. Ultima dată îmi spunea că putem dispărea cu toții într-o secundă, dintr-o apăsare de buton. Nu i-ar părea rău. Dimpotrivă, chiar desenează câteodată schițe în creion, care nouă ne par lipsite de sens: o humă văduvită de culoare din care nu se mai naște nimeni, câteva perechi de foarfece cu dinți îndreptați către interior, furnici cu nas de clown care nu mai respectă niciun fel de hegemonie, fețe triste cu buzele pe verticală, muze cu pantofi de lac și cactuși care ies din buzunare, nasturi, hamburgeri de plastic, tocuri de monoclu, șipci de parchet ros de mucegai, secunde rectilinii care practică turism de masă la „all inclusive” și femei lungite pe mese, pe burtă, cu mâinile atârnând. E lumea sa ascunsă, în care a decis să trăiască după propriile reguli.

 

Șerban

Erai ciudat, păreai coborât de pe o corabie și m-am uitat de mii de ori în jur. Mă speriasem, nu vedeam nimic din coaja aceea de barcă în care călătoreai. Mi-ai scris despre voiajele tale, despre cum treceai prin vămi fără ca nimeni să te cunoască sau să-ți confiște fanoanele atât de greu obținute. Mi-ai trimis nenumărate scrisori și pietricele de pe plajele lumii, coji de ouă de broască țestoasă, fulgi roșii de tucan și piele de cobră, tutun ca să-mi pot îmblânzi setea de fum și poze cu mulatre frumoase, ieșind impudic din ocean.

Am colecționat obsesiile tale și mi-am adunat în cameră frisoane, am trăit ani de zile cu vedenii hipertrofice pe noptieră. Tot ce atingeam se transforma imediat într-un muson ce-mi ocupase mintea. Ai construit în interiorul meu un labirint în care îmi hăcuiam de unul singur pornirile și ideile. Știi cumva de unde venea mirosul de alge, cum reușea să se adune și să formeze un val gigant de verdeață care ne-ar fi ucis dintr-o singură mișcare? Venea din spatele băncii? De unde apăreau noaptea vietăți cu cozile lor mari și se auzeau tot felul de clopote nebune? Mai știi că te-ai ridicat și mi-ai făcut semn să vin? Am crezut că se clatină lumea în acel moment și că ne aflăm dintr-odată pe o banchiză căreia îi place să delireze. Se crăpa pământul sub pașii noștri.

Intram la tine în casă. Pentru prima dată. Ai mers în fața mea cu paharul în mână și căutai cheile prin buzunare. Bolboroseai ceva despre un sfânt incapabil să deschidă porțile cerului și să se îmbrace ca oamenii. Mi-a fost frică în seara aceea la tine în casă: frică de oameni, de neștiința mea și de atacurile celor din jur, pe care încă nu puteam să-i înțeleg.

Acum sunt pregătit să îmbătrânesc. Privesc în urmă, uneori râd de ambițiile mele prostești și îmi suflec mânecile din nou. Pentru a mă așeza mai comod în fotoliu, să pot privi ușurința cu care am rupt legături și speranțe. Aflu acum că și înjurăturile pot fi domesticite, puse pe masă pentru a fi acceptate cu îngăduință.

 

Sânii din oază

Am părul ars. Mi se întâmplă destul de des, mai ales când intru în biblioteci și uit să emigrez la timp. Lămpile dintre rafturi au lumină puternică, provoacă pete pe piele. Ar umple lumea de pistruiați în câteva secunde, dacă nu ne-am refugia la timp dintre cărți și reviste.

Mi-e sete de mor, aș bea o cisternă întreagă cu tot cu furtunuri. Undeva, în fundul gâtului, mi-a secat Nilul și au încetat până și crocodilii să facă amor. Țipau mai devreme, se pocneau cu cozile și clămpăneau din fălci. Reptilele mă dezgustă când se împreunează, seamănă cu oamenii șchiopi care se țin de tocul ușii când își trag șosetele. Mi-e pielea crăpată, iar degetele de la picioare sunt prinse sub piramidă. E un fel de terapie care mi-a fost recomandată: cu vânt și colb ce intră de-a valma în urechi, cu șerpi care mă pișcă de nări și dune dansatoare din buric. Acolo, în oazele cu gazon de plastic, se scobesc beduinii cu palmieri în dinți și beau ceaiuri de șofran cu anason.

E incredibil de cald. Din odăile profetului cad fiare de călcat, orizontul bâzâie, vibrează, se clatină sub sânii fetelor morgane. Ele nu vin la bibliotecă. Le-am invitat încă de când le-am cunoscut, dar mi-au râs în nas și au trecut în grabă pe lângă mine. Ochii mei sunt mult prea obosiți pentru asemenea iluzii erotice. Nu le mai am de ceva vreme. Nu mai vor să apară și să-mi propună jocuri. Acum iubesc doar avatare din silicon, ce fac glume proaste despre mine și felul în care mă dezbrac. E clar, tratamentul acesta nu-mi convine. Pastilele nu sunt pe rețetă și nu m-au convins deloc. Sunt hotărât să renunț la medicație. Voi mai rămâne o vreme printre lămpi, visând la valuri făcute din buric.

 

Nunta melcilor

Merg alături de noi, visează la fel, plâng aproape în același mod. Doar că le curg lacrimile în sus și norii le trimit, după ceva timp, pe pământ. Nu am avut răbdare să-i privesc cu atenție niciodată. Se deplasează mult prea încet, iar eu mă grăbesc să fac totul repede. Mirii joacă dintotdeauna într-un scurtmetraj cu multă ploaie, nu au umbrele, nu sunt uzi, nu alunecă prin propriile vieți. I-am găsit dansând, urcați pe mașinile pompierilor, construind cercuri ciudate pe trunchiuri de copac, aruncându-se inconștienți în hore în mijlocul străzii. I-am numărat seara, după furtună, și le-am atins costumele cu degetele. Tunetele îi împuținează mereu și le strică petrecerea. Nu știu să-și aleagă ziua propice pentru a-și uni destinele. Observați că vorbim de destinele unor târâtoare? Vă imaginați că ar putea să ia decizii pentru noi în viitor? Doar sunt mult mai calmi. Mult mai precauți.

Deseori meditează. Numără norii și se bucură când cerul rămâne curat, fără pete de lână albă. Doar albastru. Pe timp de furtună i-am văzut cum înconjoară pădurea, înnebuniți, o leagă cu sfori, cu mii de noduri, și o țin strâns ca să nu zboare copacii înspre casele noastre șubrede. E posibil să țină la noi, să vadă oamenii ca pe niște prieteni de care, la un moment dat, să aibă nevoie. Nu am asistat niciodată la o nuntă de-a lor, nu am avut răbdare să stau toată noaptea cu ei la masă. Aș fi curios să știu cum se îmbracă, cum își schimbă toaletele, cum mănâncă în ocazii speciale, dacă folosesc mirodenii în rețete sau, pur și simplu, dacă există cineva mai iute de picior care să fure mireasa.

Amuletă

Cuvintele grele ca o limbă de clopot spuse din așternut, aruncate cu furie în timpanul meu, mângâierile primite dimineața când încă nu se macină cafeaua prin prăvălii, mirosul cămășii tale de noapte, umbrele genelor, ale unghiilor tale pe umerii mei, găurile tocurilor în asfaltul fierbinte pe care le-aș umple cu rom, fermoarul care toarce când îl deschid pe la spate, picăturile de apă ce te pândesc din prosop… Și pașii tăi, femeie nebună, stihie răgușită, pașii pe care nu mă lași să-i mai aud. Să știi că tălpile din covor le-am făcut amuletă. Am reușit să le adun pe toate, le-am presat și le țin acum atârnate la gât.

Aș vrea să-mi poarte noroc, întotdeauna am regăsit în mersul tău hărțile pe care am vrut să le parcurg, nisipurile care mă orbeau și valurile pe care am călărit în vis. Nu am timp să mai scotocesc. Ar fi fost mult mai simplu ca lunile să aibă câte cincizeci de zile, să storc orele în pumni și să beau din minutare. Am luat prima pagină din cartea pe care spuneai că mi-o trimiți și am rupt-o. Stă dezlânată acum pe marginea noptierei, cu epilogul cerșind milă în dreapta și-n stânga.

 

Planeta greșită

Mă grăbesc să vin. Mi-am adunat atomii, culorile, celulele, unghiile, și mi-am măsurat pașii cu care merg acum printre oameni. M-am bulucit să respir porii din piele și să mușc din carnea fructelor, să-mi curgă zeama în firele din barbă.

Am stat mai puțin decât ar fi trebuit acolo, înăuntru, în căldură, ferit de urlete, de spaime, de lumina artificială a lucrurilor din jur. Ar fi fost mai bine să aștept. Să cântăresc. Dar nu aveam răbdare. Auzeam tot felul de șoapte care mă chemau afară, să mă învețe. Să mă lustruiască. Și lumea s-a năpustit peste mine, m-a plesnit peste ochi și s-a instalat în interiorul meu cu toate greșelile sale, cu atacurile tragice, cu îndoielile sale comice, m-a invadat în grabă. Pustiitor. Mi-a pus în față o oglindă și mi-a răcnit: „Uite, ești tu. Vei fi ca noi. Pentru că noi știm ce e bine!” Atunci am înțeles că nimic nu e în regulă. Greșisem ziua, ora și locul.

 

Iubește-mă în Ming

Mi-am trecut iarăși degetele prin părul tău. L-am simțit cabrat, fierbinte, voia să ne jucăm împreună. Să ne urcăm pe pereți și de acolo să aruncăm peste lume cu nepăsarea noastră. Să nu ne doară nimic, să ne prefacem că nu simțim privirile celor care ne întreabă de unde venim și ce căutăm aici. E ca o poveste de iarnă în care se coc cireșii, urcăm precauți din creangă în creangă până în vârful copacului și ne oprim acolo, surprinși, tăcuți, cu ochii oblici, amorțiți de soare.

Am nevoie de un basm și de o sobă fierbinte pe care să o duc în spate printre nămeți. Mă vreau eschimos pentru câteva ore. În zilele proaste sărut renii pe frunte și dau cu ceară pe talpa saniei. Plâng după o cană cu ceai, dansez pe ritmuri de salsa. E ger în Caraibe și oceanul arată ca o plantație de țurțuri. Suflă viforul printre palmieri. Așa sunt toate serile la voi? Zgomotul acela infernal se oprește vreodată, urletul mașinilor încetează, oamenii știu doar să se răstească unii la alții? Simt cum mi se varsă în oase o parodie cu proști simpatici. Se oprește acolo, în măduvă, se cimentează și devine dură.

O domnișoară s-a împiedicat de mine și mi-a cerut un foc. Mergea în parc să-și caute un prieten de-o noapte. Delicată, aproape timidă, m-a întrebat dacă sunt dispus să mă transform în prietenul său pentru o oră. Nu e cam scurt? Nu crezi că ne-am deranja reciproc, inutil? Ce putem face noi doi într-o oră? Abia dacă ne putem încălzi. Uite, propun să alergăm câteva ture de pistă, să vedem dacă sângele are chef să ne clocotească în vene. După aceea, mai vorbim. Aș fi dispus să merg cu tine doar dacă mă iubești în Ming. Vreau să ni se împleticească limbile. Să ni se-ncurce diftongii sub pătură.

 

Colonia cu somnambuli

Mă relaxează nopțile imprevizibile. Le înțeleg ca pe o călătorie cu un autobuz învechit, rostogolindu-se prin hârtoape, răcorindu-se prin ochiuri de apă. M-am simțit mereu comod în muțenia care stăpânește viețile din jur și se lipește de răni ca un plasture cu miere. Noaptea mă invadează zmeie care-mi ridică cuvintele în aer, le plimbă prin lume și le oferă guri proaspete de oxigen ca să se poată transforma în stări. Mă înalț și eu câteodată împreună cu ele, mă trezesc cu ațele înfășurate în jurul degetelor, și zbor.

E un voiaj tăcut peste case și străzi, peste orașe amorțite sub plăpumi calde. Văd cum ies furiile din oameni și își dau duhul în perne sau pur și simplu se furișează, discret, în timpul somnului, prin geamurile larg deschise. Atunci mă uit la toți. La fiecare ființă în parte. Cum se rostogolește, cum își alină durerile de ficat, cum face dragoste, mă înduioșează felul în care se dau cu creme pe arsuri și grija cu care își păstrează lentilele de contact în paharul de pe noptieră. Mă emoționează când văd cum respiră, unde își ascund răutățile, sunt mereu uimit de piepturile care se ridică și coboară ritmic, de aerul rece care intră prin gură, de fluxul fierbinte care iese din nări.

Atunci mă opresc din zbor, îmi fac repede o cafea și plec mai departe. Vorbesc cu nedormiții, îi iau de mână și îi îndepărtez de balcoane. Le întorc cheile în broaște, ca nu cumva să rătăcească prin intersecții sau să fie călcați de vreun dezlânat pe patru roți. Pe cei profund dezorientați îi lovesc ușor în bărbie, le ofer puțină cafea din termosul meu și stau lângă ei până se liniștesc și pot să-și reia somnul.

 

Tabel nominal cu obsesii și fetișuri

Mă trezesc mereu cu mult timp înaintea vecinilor. Așa m-am obișnuit, să fur startul. Îmi place să mă mint că sunt mai proaspăt decât ei și că le pot arăta cum iese soarele printre blocuri și copaci, cum flutură perdelele împinse de vânt ca niște rochii scăpate în fălcile unui ventilator uriaș. Îmi place, da, mă înnebunește ideea că există cineva, acolo, care-i întâmpină când ies la geam să ia pulsul dimineții. Îi iscodesc întâi, le caut prin sertare, măsor din ochi stivele de vase nespălate, le țin companie câinilor când mușcă lesa, aud când papagalii își dreg vocile și mă întreb cum ar fi să-mi crească pene și să cânt doar când mi se ia prosopul de pe colivie. Așa, doar la comandă, ca o flașnetă pensionată pe bulevard, ce hârâie amorf pe terasa berăriei.

Mi-ar fi greu, recunosc, nu știu armonii, măsurile îmi sunt străine total. Nu am noțiuni de matematică muzicală. Partiturile îmi par bijuterii geometrice pe care muzicienii le manevrează într-un mod cu totul magic. Mi-a intrat în sânge muțenia orașului la patru dimineața, dar încep să mă obișnuiesc și cu primele frâne, cu saluturile stridente ale vecinilor care pleacă la serviciu. E un obicei vechi trezitul devreme. O meditație asupra prejudecăților, născută în anii în care îmi pierdeam nopțile, zgâindu-mă prin binoclu în apartamentele blocului din față.

Comparam forța luminilor, vocile și stridența lor atunci când oamenii se certau din nimic. Am văzut cuțite aruncate, sentimente violate fără nicio urmă de remușcare, tandrețe scursă printre degete, am ascultat un Bach orgasmic în februarie și am ajuns chiar să ne salutăm între noi. Călătoream din bucătării în sufragerii, mă furișam avid dintr-o casă în alta, însoțeam fetele care ieșeau din duș și își uscau părul cu lumina aprinsă, neglijent, fără să tragă storurile.

Atunci am descoperit formele, le-am scos din atlas și le-am pipăit tâmplele, bărbiile, coapsele și sânii cu ochii minții, am simțit semicercurile făcute în aer de mâinile care treceau prin părul lung. Am încercat să împrumut din răbdarea cu care își explorau trupurile, își măsurau fiecare zâmbet, fiecare grimasă, am vrut cu tot dinadinsul să învăț limbajul corporal pe care îl exersau asiduu și să ascult din penumbră melodiile pe care le fredonau în oglindă. Urmăream animalele sălbatice cum aleargă prin venele lor calde. Le era foame, cereau ca stăpânele să fie mușcate adânc, pentru a avea și ele parte de hrană.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Copyright © All rights reserved. | Newsphere by AF themes.