Santău. Destinul unui sat

Santău. Destinul unui sat

Autor: Viorica Pop (Făgăraş)

„De la atomul cel mic până la luminile cele mai mari, toate lucrurile, însuflețite și neînsuflețite, în frumusețea lor neumbrită şi cu bucurie desăvârșită, declară că Dumnezeu este iubire.” (Ellen White)

O linie directoare conduce aproape toate cărțile lui Vasile Pop (12 până acum, una în colaborare cu Viorica Pop) în satul natal, Santăul din Câmpia Sătmarului, sat văzut de către autor cu sufletul copilăriei și cu experiența maturului, trăitor de peste o jumătate de veac sub veghea Munților Făgăraș, în Drăgușul din județul Brașov, lângă Mănăstirea „Constantin Brâncoveanul” de la Sâmbăta.

Nu e de mirare că impulsul scriitoricesc dobândește ritm de recompunere morală, din moment ce două repere creștine îi mobilizează autorului resursele intelectuale. Două mănăstiri, cea de la Sâmbăta și cea din satul natal, se leagă printr-un destin zguduit de tunurile austro-ungare, care le transformă în ruine, lăsându-le „îngrădite de pustiu, acoperite cu fulger” (Ion Creangă despre Cetatea Neamțului). Amândouă au renăscut întru credință creștină și rămân în stare de veghe…

Se poate explica demersul cărții „Santău. Destinul unui sat” și prin specificul ei eseistic. Nu știm dacă va fi citit Vasile Pop mărturisirea scriitorului portughez Antonio Lobo Antunus (din revista „România literară”, 13 martie 2026), dar ea se potrivește cu viziunea prozatorului român, agronom de meserie,  aceea de a locui în cărțile sale, pe care le creează transfigurând realitatea cu conștiința datoriei morale. Încăpățânatul agronom crede și în roadele pământului lutos dintr-un sat de munte, și în vocația scrisului mărturisitor, asemenea viziunii lirice a lui Marin Sorescu din poezia „Muntele”: „Am simțit soarele până la osii/ Și luna/ Pe la miezul nopții./ Norii mă apasă cu umbra lor/ De evenimente grele/ Și importante/ Am făcut bătături…”

Din „bătăturile” exercițiului creator reiese și cartea „Santău. Destinul unui sat” (Editura Agaton, Făgăraș,  2026) sub aspectul unui mozaic dăltuit în cuvinte.

O primă potențială întrebare a cititorului atent se referă la măsura în care formele de relief influențează starea de suflet a unui trăitor și la câmpie, și la munte. Între ele, cititorul avizat așază metafora, ca unduire a „spațiului ondulat” (Lucian Blaga). O unduire sufletească respiră în spațiul cărții prin prezentul continuu, incluzând trecutul și viitorul, căci își poartă Vasile Pop  cititorul prin documente, care pornesc de la origini și prin ele sunt marcate, redimensionate conflictele  unei entități rurale ca parte integrantă a celei românești și ca perspectivă. Sunt necesare documentele pentru a justifica  specificul etnic, cu toate contradicțiile în procesul de formare a poporului român, în caracterul latin al limbii noastre, pentru a urmări evoluția istorico-socio-economică și etică până la înfăptuirea idealului național. În dimensiune temporală, două evenimente devin puncte de referință: Întâi Decembrie 1918 și controversatul Decembrie 1989.

Autorul provoacă riscul, și-l asumă, așa cum a făcut-o de multe ori în profesia de agronom în două sisteme ideologice, înainte și după1989. Cum a făcut-o în toate cărțile sale, începând cu „Frumusețea vieții de pe un pat de spital” și până la cea recentă, ca într-o „odisee” rurală. Însă reluarea temei, a motivelor literare riscă să bagatelizeze, să blocheze potențialul artistic. Autorul temerar încearcă soluții, focalizează  narațiunea pe direcții ca ipostaze ale instituțiilor din sat, împreună cu slujitorii lor, instituții devenite personaje în carte. Le redimensionează prin constatări la fața locului, prin mărturii-documente, prin voci ale oamenilor, toate cu puterea cuvântului motivațional: „La început/ A fost cuvântul/ Totodată el era/ Și purtătorul de cuvânt” (Marin Sorescu). Se naște astfel monologul în dialog cu sinele, ca o stare emoțională, evidentă în introducerea poematică, anunțând alte poeme pe drumul cărții, dedicate legăturii dintre trecut și viitor prin prezentul pensionării preotului Vasile Perșe (după 35 de ani de activitate pastorală în Santău) și prin sosirea preotului succesor, Vasile Marcu Alecu. Tipologiile nu se suprapun, ele asigură continuitatea credinței, „îmbisericesc” sufletul satului.

Cititorul obiectiv constată și scăderile scrisului atunci când autorul ia atitudine negativă față de unele întâmplări, cum este „povestea bustului”,  ridicat, în perioada comunistă, lui Leontin Sălăjean, originar  din Santău, ajuns ministru în vremea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Omul fără studii dispune de funcție după bunul-plac, (rămâne în aer întrebarea: „Astăzi cum e”?).  Apare în carte riscul unei prezentări în alb-negru a realității, la fel ca în  cărțile realismului socialist, dictat de ideologia leninist-stalinistă: omul de tip nou e personaj pozitiv, în luptă cu forțele burghezo-moșierești, personajele negative, adică, parodic vorbind, Făt-Frumos e în luptă cu zmeii, cu balaurii. Îi înțelegem pe cei care au suferit în perioada dinainte de 1989, dar trebuie să înțelegem și că nicio societate nu e perfectă, dată fiind complexitatea ființei umane, date fiind erorile istoriei, ale conducătorilor, ale comportamentului individual în societate; dat fiind  relativul existențial din toate sistemele ideologice și din noi, dat fiind pericolul extremismului în toată lumea, peste orice sistem  social când autoritățile sunt cum sunt… Autorul uită și el  că omul  e o făptură complicată, amestec de calități și defecte, că mergem de multe ori pe nisipuri mișcătoare, fără a le conștientiza, și atunci atitudinea umană seamănă cu transmiterea în direct a ideologiilor antagonice.  În libertatea noastră interioară, cartea țintește „catharsisul”,  eliberarea de constrângeri de tot felul.  Nu altceva ne învață echilibrul mărturisitor:  „E mai bine să învingi prin ingeniozitate și minte decât prin împotrivire.” (Ioan Damaschinul, 675-749 d. Hr.)

Alteori, intervențiile directe ale autorului au un retorism care susține artificialitatea, ca în secvențele cu expresii-șablon, de tipul „Sfinxul de la Bădăcini”, „era ticăloșilor” (sintagma lui Marin Preda). Suferința,  martiriul, eroismul au motivație creștină, rezistentă în cugetele luminate, în altruism ca formă de supraviețuire și asta îi caracterizează pe eroii de dimensiunea lui Iuliu Maniu…

Ritmul narativ își recapătă firescul prin focalizările în funcție de vârstele omului.  Copilăria nu conștientizează gravitatea faptelor. Copiii se joacă și când peste gara din Santău  cad bombele britanicilor, începând cu 24 octombrie 1944. Pentru ei, gara e „centrum mundi”!…

Sunt inserate în carte schițe biografice ale unor personalități care vin și pleacă, asemenea trenurilor înainte și după instalarea comunismului. Tehnica narării se derulează filmic, în ea se regăsesc portrete, idile. Doamna Veronica, soția șefului de gară, apare, în capitolul cu titlu omonim, ca o „madame Bovary”  în variantă rustică, transilvană. Un umor benign, îngăduitor al autorului nuanțează idila dintre Ea și El, el, nu altul decât fratele mai mare al autorului, cu iluziile ieșirii lui din adolescență.

Un discret fir narativ urmărește și secvențe din biografia autorului prin povestea surorii mai mari, Maria Pop, zisă Lola. Un calm de proză sadoveniană, amintindu-i cititorului de Lunca Siretului, interferează în capitolul „Copilărie fericită, copilărie frântă” cu dramatizări care ating uneori absurdul tragic, alteori interferează cu disimularea ironiei în confuzia lucrătorilor de la poștă (capitolul cu titlul ,  „Telegrame, întâmplări dintr-o gară”, inspirat din realitatea unei călătorii a membrilor familiei, cu model într-o schiță a lui Ion Luca Caragiale).

Când autorul condensează realitatea în stil publicistic,  ritmul cărții devine dinamic, trece în revistă circumstanțe mereu schimbătoare. Evenimentele se precipită (capitolul „Colectivizarea”),  schimbă destine.

Gara, ca personaj-martor, atinge și ea tragicul, însă viziunea  prozatorului îi schimbă acum retorismul în parodie postmodernistă: vremurile de după 1989 au lăsat-o în paragină, rolul distructiv o reduce la W.C-ul gării, singurul ei „locatar”!… De fapt, parodia este mai mult o ironie romantică, amintind de nostalgia întrebătoare a poetului: „Dar  unde-i linia ferată?/ Parcă-a luat-o cineva…”, transferată într-un posibil vers subînțeles: „Dar unde-i gara minunată?”…

Concluzia lecturii „locuiește” în ideea  că toate instituțiile din cartea lui Vasile Pop  sunt adevărate personaje, cu ferestre deschise  spre realitate; cu ziduri ale memoriei păstrătoare de evenimente;  cu clopote având în glas emoții, chemând credincioșii la biserică, la Monumentul Eroilor din centrul satului pentru a-și comemora eroii.  Pe colină, străjuiește Altarul de Vară, cu hramul de Sfântul Ilie, se înfrățește cu emoțiile sărbătorilor, răspândește spre Cer poemul biografic al Santăului, cu  unitatea lui Biserică-Școală-Gară-Primărie, esențe spirituale și gospodărești, care antrenează,  mobilizează  întreaga comunitate în frăție multietnică.

În viziunea criticii de întâmpinare, acesta este mesajul cărții lui Vasile Pop. El se racordează la imaginea de pe ultima copertă, o sugestivă profesiune de credință în sinestezie. Vibrația dorului de Acasă nu este altceva decât impulsul creator, seva gândului în Rodirea lui. Omul și pomul împreună ne invită să ne descoperim rostul în viață prin ceea ce înfăptuim.  Iar pentru toate cărțile scrise până acum, zicerea criticului și istoricului literar Romul Munteanu despre neliniștea  perseverenței în procesul de creație i se potrivește  și lui Vasile Pop: „Sisif se cuvine să rămână perseverent în urcușurile sale cu pietrele ce se rostogolesc mereu.”

În interiorul său afectiv, autorul așază familia ca pe un punct luminos, menit să-l ajute să străbată preajma satului natal și să atingă cu gândul condeiului zarea românească.

Foto. Viorica Pop