Dilema NATO 2025

Dilema NATO 2025

Autor: prof.dr. Nicholas Dima (Tucson, Arizona)

Europa a ieşit epuizată din cel de al Doilea Război Mondial. Germania era distrusă. Anglia era bombardată. Franţa supravieţuia. Fosta Uniune Sovietică era victorioasă, dar ruinată. Ţările Est Europene erau ocupate de sovietici şi se aflau în curs de comunizare. America devenea cea mai puternică ţară din lume…

În primii ani postbelici populaţia europeană suferea şi în unele ţări ca Franţa, Italia şi Grecia partidele comuniste ameninţau stabilitatea politică. În acele condiţii Statele Unite au decis să ajute Europa prin Planul Marshall, legiferat de Congres în 1948. Planul a costat America 13 miliarde de dolari, ceea ce în ziua de azi ar echivala cu peste 150 de miliarde. Din 1948 până în 1951 planul Marshall a ajutat 16 ţări şi pe unele le-a salvat din ghiarele comunismului.

Între timp, alianţa americano-sovietică din timpul războiului s-a dizolvat; lumea s-a divizat în două tabere opuse şi s-a ajuns la Războiul Rece. Datorită în mare parte ajutorului american ţările occidentale s-au refăcut şi au început să prospere. Ele se simţeau totuşi ameninţate de Moscova şi de lagărul comunist şi în 1949, în urma unei întruniri care a avut loc la Washington, au înfiinţat Alianţa Nord Atlantica (NATO). Pornind de la 12 membri fondatori, organizaţia s-a extins în mai multe etape şi după dizolvarea Uniunii Sovietice a ajuns la 30 de ţări membre fiind deschisă şi aderării altora. În mod neaşteptat, în ultimii ani organizaţia a intrat însă în impas, ceea ce ridică unele semne de întrebare şi îi afectează solidaritatea şi eficacitatea. Şi la acest punct voi insera câteva comentarii proprii.

***

Între 1985 şi 1989 am fost profesor la şcoala militară „J.F. Kennedy” din Fort Bragg, Carolina de Nord, unde am realizat mai multe studii, din care unele au fost publicate. Un asemenea studiu este despre România şi un al doilea despre evoluţia postbelică a Europei de Est. Ambele au fost publicate în revista „Military Intelligence.” („Eastern Europe: An Area în Crisis,” June 1987 şi „Communist Romania: A Model of Social Decay,” October 1987). La vremea respectivă eram convins că zilele comunismului est-european erau numărate şi mă aşteptam la o mare schimbare în jurul anului 1990.

În acele condiţii sugeram că viitoarele țări libere din regiune, de la Marea Neagră şi Marea Adriatică până la Marea Baltică, să rămână o zonă tampon care să separe Occidentul de Rusia. Ideea a declanşat interes între specialişti unde am avut atât susţinători cât şi opozanţi. Susţinătorii au fost de părere că e o ideea bună, dar criticii au scos în evidenţă că nici natura şi nici societatea umană nu acceptă zone neutre şi că la primul seism echilibrul va fi zdruncinat. De altfel, ceva mai târziu, profesorul Samuel Huntington susţinea în studiul său geopolitic publicat în 1996 şi întitulat The Clash of Civilization, că zonele tampon (bridge) sunt foarte şubrede şi de cele mai multe ori sunt primele care se prăbuşesc. Şi încă de atunci scria clar că Ucraina este un asemenea stat-tampon; o ţară sau naţiune destinată să se scindeze… Câtă dreptate a avut!

Şi revin la anii 1990 când s-a schimbat soarta întregului lagăr comunist controlat de Moscova. Acele schimbări, care păreau de bun augur, au modificat şi atitudinea mea şi m-au făcut să devin un adept al extinderii alianţei NATO. În acest sens, în 1990, am început să cooperez cu noii diplomaţi români acreditaţi la Washington, între care ambasadorul Dragoş Munteanu. Acesta mi-a sugerat să prezint punctul de vedere al românilor americani la o reuniune organizată în Congresul SUA, lucru pe care l-am făcut. În paralel însă, şi după ce m-am consultat cu liderii exilului românesc şi cu unii legislatori americani, am prezentat Congresului un studiu în acest scop. Am susţinut cu argumente culturale, istorice şi geografice că România trebuie cooptată în Alianţă. Studiul a fost prezentat în congres de către deputatul Martin Hoke din Ohio şi a fost inserat în arhivele oficiale ale legislativului SUA. Iată introducerea deputatului Hoke, care la vremea respectivă avea rezerve faţă de noii guvernanţi români.

Extinderea Alianţei NATO şi Poziţia Românilor Americani

Martin R. Hoke of Ohio, House of Representative, July 23, 1996

https://www.congress/104/crec/1996/07/24/142/110/CREC-1996-07-24-pt1-PgE1358.pdf)

Prefaţa deputatului Hoke:

Domnule Preşedinte, fiind eu însumi pe jumătate român doresc să văd România reintegrată în Europa occidentală, regiune cu care împărtăşeşte multe tradiţii politice, economice şi culturale. Consider că soarta şi stabilitatea României este vitală pentru pacea şi securitatea continentului. Cu toate acestea, am unele rezerve faţă de noile instituţii democratice din ţară care sunt slabe şi fragile. Mă refer, între altele, la faptul că mult prea mulţi foşti şefi ai regimului comunist au rămas în poziţii de putere. Pe deasupra, multe din posibilităţile financiare ale fostului partid comunist sunt în continuare dominate de aceştia, ceea ce, împreună cu radioul şi televiziunea, le conferă mari avantaje faţă de partidele din noua opoziţie. În consecinţă, nu sunt convins că se merge spre o democraţie reală şi către o economie de piaţă, care să permită României să devină o ţară membră cu drepturi depline a alianţei NATO. Oricum, vă înaintez declaraţia de poziţie a românilor americani.

Nicholas Dima:

Subliniez că prezentarea acestui studiu în Congres a fost facilitata de Petre Lucaci, preşedintele Uniunii şi Ligii Societăţilor Române din America cu sediul în Ohio, statul deputatului Hoke. Lucaci a susţinut fără rezerve analiza mea şi pentru a-i conferi mai multă pondere a cooptat şi episcopii româno-americani să consemneze. Iată semnatarii:

Peter Lucaci, President, Union and League of the Romanian Societies of America

Michael Botean, Archimandrid, Romanian Catholic Diocese

Rev. Bishop Nathaniel Popp, Romanian Ortodox Episcopate of America

Archbishop Victorin, Romanian Orthodox Archdiocese of America and Canada

Dr. Nicolae Dima, Autor, Reprezentantul Uniunii şi Ligii la Washington.

***

Subliniez că declaraţia introductivă a legislaorului american a fost scrisă şi prezentată oral în Congresul SUA în iulie 1996, acum 29 de ani. Ce s-a schimbat de atunci şi până acum în ţară? Oricum, România a fost cooptată în alianţa NATO în 2004 când eu eram de acum în relaţii bune cu diplomaţii români, civili şi militari, acreditaţi la Washington şi la New York. Între timp, stabilisem o legătură cu generalul Nicolae Spiroiu, cu care fusesem coleg de liceu. L-am întâlnit şi intervievat la Bucureşti când era Ministrul Apărării. La întâlnire a participat şi colonelul Boyd, ataşatul militar al Americii la Bucureşti, diplomat cu care mă cunoscusem la Washington.

În noua conjunctură eram total de acord cu aderarea ţării la alianţă, dar aveam unele reţineri din cauza Basarabiei. Eu doream ca mai întâi, sau odată cu aderarea, Basarabia să se reunească cu România. Undeva exista însă o piedică şi aceasta era doar parţial vizibilă. Moscova se opunea ideii de reunire, în timp ce Washingtonul acceptase tacit condiţia Rusiei ca Republica Moldova să rămână în suspensie. Şi totuşi, alianţa NATO era în plină ascensiune şi ţările Est-Europene erau avide să se alăture Occidentului. România în mod special a dorit aderarea la alianţă din cauza abuzurilor cu care Rusia a tratat-o de-a lungul istoriei. Nimeni nu îşi imagina că peste trei decenii alianţa va intra în criză. Şi s-a ajuns la situaţia de azi datorită Ucrainei. De fapt, totul a început cu negocierile din Malta şi cu interpretarea acordurilor semnate.

Problema îşi are originea în februarie 1990 când Gorbaciov a acceptat planul de reunificare a Germaniei şi ulterior de integrare în NATO a ţării reunificate. Potrivit Moscovei, condiţia a fost ca alianţa să nu se extindă mai departe spre hotarele Rusiei. Conform dărilor de seamă, Secretarul american de stat, James Baker, a afirmat la acea vreme: „nici un centimetru (inch)” de extindere spre Est. Această afirmaţie nu a fost inclusă însă în documentele semnate şi de aici încep neînţelegerile. Au urmat extinderi în lanţ şi cu fiecare nouă extindere NATO s-a apropiat şi mai mult de Rusia. Când s-a propus ca Georgia să fie cooptată în alianţă, Rusia s-a văzut încolţită şi a declanşat războiul din Caucaz. Apoi, când Ucraina şi-a anunţat decizia de a adera la alianţă, Moscova s-a considerat grav ameninţată şi s-a ajuns la războiul actual. Detaliile ostilităţilor sunt cunoscute. Cine a pornit însă războiul? Întrebarea este filozofică şi practic inutilă. Ea seamănă cu întrebarea proverbială şi fără răspuns: Ce a fost la început, oul sau găina?

Desigur, se ştie că Rusia a atacat, dar de ce a făcut-o? Pentru că potrivit înţelegerii cu America, Ucraina trebuia să rămână neangajată; pentru că guvernul din Kiev a recurs la măsuri de reprimare a minorităţii ruse din sud-estul ţării; şi pentru că Ucraina lui Zelensky s-a pus totalmente la dispoziţia ţărilor din Occident provocând Rusia la un război pe care nu-l poate câştiga. Moscova la rândul ei a considerat că pierderea Ucrainei ar fi o ameninţare existenţială şi a reacţionat în mod corespunzător. Şi aici am să le amintesc cititorilor că am scris mai multe articole în care am susţinut negru pe alb că Rusia nu va ceda niciodată Ucraina de bună voie. Vă invit să consultaţi între altele cartea „The United States vs. Russia”, 2009-2019, Washington-London: Academica Press, 2020.

***

Şi ce s-a întâmplat? S-a declanşat războiul actual şi situaţia a intrat în criză pas cu pas. Anglia şi principalele țări vest-europene, cu consimţământul ferm al Americii condusă de fostul preşedinte Biden, au împins vehement Ucraina să se opună militar invaziei ruseşti. La rândul său, Zelensky şi susţinătorii lui s-au prins de bună voie într-un joc periculos şi fără soluţie riscând să distrugă ţara şi să sacrifice poporul. Şi cu fiecare zi ce trece, încetarea conflictului devine şi mai problematică. Ce urmăreşte Occidentul în acest război extrem de costisitor? Urmăreşte oare resursele Ucrainei, dar ce va rămâne din ele dacă războiul continuă? În plus, mare parte din resurse, între care minerale rare, au fost contractate de Statele Unite. Pe de altă parte, dacă Occidentul şi-a propus să câştige războiul, atunci va trebui să răpună complet Rusia. Este oare posibil acest lucru având în vedere că Rusia dispune de peste cinci mii de focoase nucleare? Cine îşi asumă riscul declanşării unei calamitaţi de proporţii apocaliptice?

Între timp, preşedintele Trump a revenit la Casa Albă şi a complicat mult scena geopolitică din întreaga Europă. Donald Trump este un preşedinte hotărât, dur şi imprevizibil. El a preluat America într-o situaţie precară pe plan social şi economic şi în declin de prestigiu pe plan internaţional. Europa de Vest la rândul ei s-a dezvoltat economic şi în unele privinţe a depăşit tehnologic America, dar şi-a ignorat capacitatea de apărare militară. În consecinţă, Trump a cerut aliaţilor să-şi majoreze cheltuielile de apărare iniţial la 2% din bugetele naţionale şi ulterior la 5%. Alocaţiile cerute sunt foarte mari şi multe ţări nu şi le pot permite. Trump a avertizat însă Europa asupra unor posibile consecinţe neplăcute în cazul în care ţările NATO nu îşi asumă mai multă răspundere.

În acelaşi timp, Trump a iniţiat negocieri directe cu Putin fără consultări prealabile cu principalii aliaţi vest-europeni. Ignorate şi frustrate, Anglia, Franţa şi Germania au anunţat că vor continua să ajute oricum Ucraina şi şi-au propus un plan de reînarmare de sute de miliarde de dolari, plan eşalonat pe următorii zece ani. Îşi închipuie liderii acestor țări că Rusia va sta cu mâinile în sân şi-i va aştepta să se reînarmeze!?

Adevărul este că Europa occidentală se află în declin socio-economic şi în derivă morală şi crede probabil că un eventual război cu Rusia ar putea fi o soluţie pentru ieşirea din criză. Fără Statele Unite, Europa nu are însă nici o şansă, iar America se află ea însăşi în căutarea unui loc propriu şi dominant în lumea globală de azi; o lume în care nimeni nu mai e mulţumit şi nu-şi mai găseşte locul. În ultimele zile, de exemplu, Anglia şi Germania au semnat un tratat strategic bilateral dovedind neliniştea şi nesiguranţa care domină în Europa.

***

În aceste zile încordate şi cu viitor incert, eu personal rămân adept al integrării României în Uniunea Europeană şi alianţa NATO, dar am început să am rezerve faţă de politica celor două organizaţii. Acestea trebuie reformate radical. România la rândul ei, are urgentă nevoie de un plan strategic de lungă durată şi de lideri oneşti, competenţi şi responsabili. De 35 de ani ţara e condusă şi abuzată de o clasă politică oneroasă care combină vechile tradiţii fanariote cu metodele mafiei moderne. „Totul pentru ei şi pentru stăpânii lor din Vest”. Acum, România a primit dispoziţii de la centru să se înarmeze şi s-a conformat imediat. De unde va scoate guvernul sumele necesare când ţara e aproape falimentară? Guvernanţii au însă imaginaţie; vor tăia din bursele studenţilor, dar nu se vor atinge de pensiile nesimţite acordate unor protejaţi ai sistemului şi nici de averile ilicite ale uzurpatorilor. Altfel, guvernul a decis să cumpere tehnica militară la mâna a doua şi tehnică avansată (să sperăm nouă) din Franţa. În ce priveşte rachetele moderne de apărare Patriot, cumpărate pe bani grei din America, guvernanţii noştri le-au donat Ucrainei…

***

PS: Studiul „Extinderea Alianţei NATO şi Poziţia Românilor Americani” e tradus în întregime în limba română şi e disponibil la cerere.

Foto. Nicholas Dima