Onisifor Ghibu între personalitățile sculptate de Radu Aftenie

Onisifor Ghibu între personalitățile sculptate de Radu Aftenie

Autor: prof.univ.dr. Anca Sîrghie (Sibiu)

Bucuria recentei vizite făcute familiei sculptorului Radu Aftenie[1], în confortabilul ei apartament din str. Goethe nr.2 din Sibiu, a fost să constat că atelierul artistului a fost de curând rearanjat astfel ca să câștige mai mult spațiu pentru lucrare creatoare. La vârsta de 88 de ani, când oamenii de obicei caută să se relaxeze, să-și asigure liniștea, artistul lucrează rodnic, punând în ramă noile sale picturi ce ornează minunat pereții atelierului. De altfel, nu doar atelierul, ci toate încăperile apartamentului este ticsit cu creațiile proprii sau cu ale confraților. Așadar, o galerie ad-hoc în care fiecare lucrare are povestea ei, una pe care gazdele ți-o oferă cu aceeași neostoită emoție. Ceea ce ne interesa mai întâi era obârșia artistului, astfel că întrebarea cu care a început dialogul nostru a fost:

Anca Sîrghie: Ce ne puteți povesti despre părinții dumneavoastră?

Radu Aftenie: Așa cum mi-o păstrez cu sfințenie în suflet, măicuța mea, Veronica, era mândră de obârșia ei bucovineană. Mama era originară din comuna Codrii Cosminului și s-a comportat toată viața ca o autentică bucovineancă. Tatăl meu, Anton Aftenie, s-a născut în satul gălățean Oancea. Părinții mei s-au stabilit în Cernăuți. Era România Mare și se circula peste tot, așa că eu fusesem născut în 2 octombrie 1936 la Spitalul Filantropia din București. Mama mea avea 18 ani, iar tata era concentrat în armata României la Cernăuți. La naștere am avut 5 kg. Fusesem un campion, nu-i așa? Îmi amintesc alarma aeriană din 1941, când eu aveam 5 ani. Tatăl meu, mare comerciant în Cernăuți, unde mama avea o cofetărie, a plecat în refugiu cu o plapumă și două perne. A trebuit să refacă actul meu de naștere, pentru că nu-l mai aveau pe cel rămas la Cernăuți.

Foto. Sculptorul Radu Aftenie

A.S.: De obicei, cu cea mai mare bucurie rememorăm întâmplări din anii vârstei de aur, care este copilăria. Ce amintiri păstrați din anii prunciei, care au cuprins și o experiență dramatică, cea a refugiilor, produse din cauza unor samavolnice ocupații?

R.A.: Părinții încercau să mă ocrotească de tot ce era urât și greu. În restaurantul tatălui meu, în prezența ofițerilor români și nemți eu, care aveam vreo 4 ani, eram îndemnat să spun o poezie anume care producea mult haz. O mai știu și acum: „Când vine cineva la noi/ Și se vorbește de război/ Când vreau și eu ceva să zic,/ Bunica-mi spune: Tu ești mic!/ Dă-mi, Doamne, minte și răbdare/ Și fă-mă și pe mine mare/ Să nu am frică de nimic/ Să-mpușc măcar un bolșevic”. Când ne-am reîntors la Cernăuți, după primul refugiu, nu mai era nimic din ce lăsaseră părinții, căci casa lor fusese ocupată de revoluționarii sovietici. S-a făcut un schimb de populație cu rușii din Odessa. Toți bucovinenii care rămăseseră acasă în Cernăuți au fost urcați în vagoane și deportați în Siberia. Familii întregi plecaseră din gospodăriile lor. A venit în 1944 al doilea refugiu. Mama Veronica, eu și fratele Nicolae fuseserăm stabiliți în satul Buicești, din Oltenia, de Organizația Națională a Refugiaților din Bucovina și Basarabia. Datorită riguroasei înregistrări pe care o efectua Organizația Refugiaților, tata ne-a descoperit după 6 ani de despărțire. El a făcut frontul până la Stalingrad, de unde s-a întors pe jos și l-am recuperat în plin bombardament american asupra rafinăriilor – unde credeți? – tocmai în gara Ploiești… Ca refugiată, săptămânal mama primea alimente de la Statul Român, așa că dădea din ce gătea ea și unor oameni sărmani ai satului. După Război, ne-am mutat la București. Așa s-a trăit până în 1947, când a plecat din țară Regele Mihai. A trebuit să dau examene de 4 clase într-un an și mama învăța cu mine istoria, povestindu-mi faptele domnitorilor. Îmi amintesc de examenele de clasa a VII-a. Creșteam și trebuia să învăț. Clasele de la a VIII-a până la a X-a le-am făcut la Școala Poenărescu[2] de lângă Piața Coșbuc a Capitalei, cartierul Rahova.

A.S.: Erați deja un adolescent. Ce visați să urmați la liceu?

R.A.: Dacă am făcut Arte Plastice, e datorită lui Samuel von Brukenthal. Aveam 12-13 ani când mama mă trimitea la Sibiu, la fratele ei, Vasile Verlescu, care locuia în str. Octombrie Roșu, într-o casă lipită de Muzeul Brukenthal. De cum mă trezeam dimineața, îmi plăcea să desenez. Desenam pe hârtie, pe asfalt, oriunde nimeream, orice îmi trecea prin minte, chiar și portretele lui Lenin și Stalin, care erau în fiecare clasă deasupra catedrei. În vacanță, timp de 5-6 ani, eu petreceam zilnic câteva ceasuri efectiv în muzeul sibian. Cunoșteam fiecare sală cu tablourile ei. M-am împrietenit la Sibiu cu Sandu Lungu, viitorul critic de artă, mai mic decât mine, dar la fel de pasionat de pictură. Jucam fotbal cu copiii din vecini în Piața Mare, unde era în centru un rondou cu flori. Mama m-a înscris la Școala Medie de Arhitectură de pe B-dul Coșbuc din Capitală. Timp de două săptămâni a fost pregătirea de profil a candidaților. Profesorul a constatat că sunt cel mai bun la desen și a sfătuit-o pe mama să mă ducă la Liceul de profil, care se numea Școala Tehnică de Arte Plastice „Nicolae Robescu”. Pe acela l-am urmat între anii 1952 și 1956. Apoi am intrat la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, pe care l-am absolvit în 1962. Am studiat cu maestrul Cornel Medrea, originar din Miercurea Sibiului, și cu Boris Caragea. Jucam foarte bine fotbal, dar am abandonat sportul, eu consacrându-mă sculpturii. Eram în grupă șapte sculptori: Anton Eberwein, care apoi s-a stabilit în Germania, Adam Nicolae, Corneliu Grecu, Armen Semizian, coreeanul Zen Muncel și Sandi Călinescu, cel mai boieros dintre noi toți. De o viață am două pasiuni. Una este profesia de sculptor. A doua pasiune este soția, o adevărată icoană a sufletului meu.

A.S.: Pentru că tema interviului nostru este Onisifor Ghibu, ca subiect al inspirației dumneavoastră artistice, dorim să aflăm de când ați auzit de acest mare român, născut în 31 mai 1883 la Săliște și a murit în 31 octombrie 1972 la Sibiu. Cum ați aflat dumneavoastră de acest pedagog strălucit, care a organizat învățământul în limba română din Basarabia, înființând mii de școli românești?

R.A.: Atunci când eram elev, veneam la Sibiu, unde verișoara mea, Vali Dascălu, mă purta prin Mărginimea Sibiului. Așa am ajuns și la Săliște, unde ne plimbam pe Aleea Academicienilor. Am remarcat faptul că toate busturile de acolo erau sculptate în piatră, nu în bronz, cum îmi place mie să lucrez. Despre Onisifor Ghibu am aflat că a urmat primele clase în comuna lui natală, ca să înceapă liceul la Sibiu și să-l termine la Brașov, la Școalele Centrale Greco-Ortodoxe. Pentru mine, ardeleanul acesta a fost un model de intelectual format temeinic, căci după ce a urmat Institutul Andreian Ortodox din Sibiu, el a continuat să studieze la Universitatea din București, apoi la Budapesta, la Strasbourg și la Jena, unde a luat doctoratul în 1909 în Pedagogie, Filosofie și Istoria universală. Ca tânăr intelectual doct, el a activat în posturi de mare răspundere, așa cum a fost cel de inspector școlar primar ortodox pentru școlile din Transilvania în anii 1910-1914. La Institutul Teologic din Sibiu a predat Pedagogia în primii doi ani, adică între 1910 și 1912. În următorii doi ani, tânărul Ghibu a primit funcția de secretar al Secției Școlare „Astra”. Izbucnirea Primului Război Mondial l-a determinat să se refugieze la București, unde a dus o propagandă pro Antanta, împotriva Austro-Ungariei, ceea ce i-a atras în 1915 condamnarea la moarte, în contumacie, din partea Curții militare maghiare. El pleacă la Iași, unde își adăpostește familia, respectiv soția, pe Veturia, care era vestită ca muziciană, și pe cei trei copilași. Din martie 1917 îl regăsim la Chișinău. Vizionar cum era, el conduce acțiunea fruntașilor basarabeni prounioniști, organizând Partidul Național Moldovenesc. După cum știți, Basarabia a fost prima provincie care a solicitat să se integreze în Statul Român, înainte de Bucovina și Transilvania. Aportul politic al lui Onisifor Ghibu a fost salutar. Cât spirit de inițiativă avea omul acesta! Cum să nu admir un asemenea român? Sigur că aceste detalii nu le-am cunoscut în adolescență, ci încetul cu încetul, de-a lungul timpului. În cursul anilor, am aflat, spre exemplu, că în 1917, Ghibu a scos prima foaie cu litere latine din Imperiul Rus, intitulată „Ardealul”. Ea se transformă în cotidianul „România Nouă”, armă de luptă pentru unirea tuturor românilor. După înfăptuirea României Mari, el se angajează cu tot elanul în vasta acțiune de organizare a învățământului în limba română în întreaga Basarabie, unde se înființează 5000 de școli românești. Să mai amintesc faptul că în 1918, Ghibu este numit secretar general al Resortului de Instrucție din Consiliul Dirigent, care avea sediul la Sibiu. El este ales și deputat în Marele Sfat al Transilvaniei, îndeplinind o misiune foarte importantă, anume să preia Universitatea din Cluj, pe care a organizat-o pe baze românești. Acolo el va fi profesor de Pedagogie până la venirea comuniștilor la putere, în 1945. Meritul lui este și aducerea în țară a savantului Emil Racoviță și înființarea primului Institut de Speologie din lume la Cluj. Să mai precizez faptul că Onisifor Ghibu a fost ales membru corespondent al Academiei Române. Ca să duc până la sfârșit conturarea unui destin de patriot transilvănean, trebuie precizat că epurarea pe care comuniștii au inițiat-o în Universitatea din Cluj a început cu acest ctitor al instituției, care a fost eliberat din postul de profesor. El a avut soarta multor intelectuali patrioți din elita românească interbelică. Onisifor Ghibu a fost întemnițat fără a fi judecat în lagărul de la Caracal, unde a rămas 222 zile. Din 10 decembrie 1956 a fost din nou condamnat la 2 ani închisoare corecțională pentru că „a întreprins acțiuni împotriva regimului democrat-popular al RPR”. A ieșit din temniță în 13 ianuarie 1958. Putem afirma că universitarul clujean a fost și martir.

A.S.: Pot completa fișa biografică pe care mi-ați făcut-o, ca argument convingător pentru dorința dumneavoastră de a-i face un portret, cu o etapă de viață a lui Onisifor Ghibu pe care eu am cunoscut-o nemijlocit. După ieșirea din lagăr, în societatea transilvăneană, prin forța împrejurărilor, el era tratat ca o persona non grata. Acum începe o perioadă a singurătății sale, el fiind ocolit de cei care altădată îl adulau. Așa se explică faptul că următorii 27 de ani el s-a retras la Sibiu, unde a locuit pe str. Ion Rațiu nr.3 la parter, continuând să scrie, mai ales memorialistică, astfel că fiii săi, Octavian și Mihai, au moștenit zeci de mii de pagini nepublicate, de care s-au ocupat cu toată responsabilitatea. Mă întreb de câte ori voi fi trecut pe str. Ion Rațiu, pe sub geamul la care lumina ardea până noaptea târziu, fără să știu ce om de excepție zăbovea asupra paginilor în care el șlefuia cuvântul. Îmi amintesc că am vizitat la București pe unul dintre fiii profesorului, pe Octavian, care m-a primit în apartamentul său de pe Bdul Hristo Botev, ca să-mi dea unele documente despre mama sa, Veturia Ghibu, despre care am scris un studiu într-un moment comemorativ[3]. Am fost impresionată de cărțile publicate de băieții Octavian și Mihai Ghibu cu scrierile tatălui lor. Realitatea este că ei l-au repus în atenția generațiilor tinere. Astfel, la centenarul nașterii sale, în 1983, Calendarul UNESCO l-a menționat pe Onisifor Ghibu, dovedind că măcar post-mortem el a fost reabilitat. Ce realizări artistice vă leagă de Săliște, înainte de a vorbi despre portretul lui Onisifor Ghibu?

R.A.: Am condus tabăra de sculptură de la Poiana Soarelui, patronată de Primăria Orașului Săliște. Prin 1985 realizam lucrarea Mioritica în acea tabără de vară, unde am adus de la București sculptori tineri, talentați și muncitori. Lucrarea mea era realizată dintr-un singur lemn, avea înălțimea de 5 metri și a stat acolo ani la rând, dar acum am înțeles că nu mai este.

A.S.: Așa cum vă cunosc de când mi-ați făcut cinstea să vă fiu prietenă, am argumente sigure să vă consider, pe Dvs. și pe soția Dvs., suflete-pereche, ceea ce se întâmplă destul de rar în societatea prezentului. Cum v-ați căsătorit cu Elena?

R.A.: Când am cunoscut-o pe Elena, pe care ai ei o răsfățau cu apelativul Totoc, era ca o fetiță, așa cum o vedeți în portretul din sufragerie. În 1962, când tocmai pregăteam examenul de absolvire, ne-am căsătorit. Sigur că am făcut o nuntă studențească, la o bodegă numită „Grădinița”, de lângă Casata, unde am petrecut de la ora 10,00 până la ora 14,00, pentru că aveam doar 200 lei pentru eveniment. După prânz trebuia să mă prezint la cursuri. Toată noaptea următoare am cioplit în marmură un portret, lucrarea mea. Asistenta profesorului Medrea, Veturia Ilica, știind că eu sunt mire în ziua aceea, nu s-a așteptat ca să vin cu lucrarea terminată. Când a văzut ce mi-a ieșit, a amuțit de mirare. În curte erau stativele, numite șele. Eu văzusem că șase erau ocupate cu lucrările colegilor și una rămăsese goală. A mea. Nu suportam așa ceva. Aveam terminat portretul în ipsos, dar eu doream să fiu în rând cu colegii mei, așa că l-am sculptat în marmură.

A.S.: Cum a început drumul artistic al dumneavoastră?

R.A.: Am fost angajat la Direcția de Artă Populară și Artizanat din UCECOM, unde directoarea Olga Horșia mă sprijinea pentru activitățile pe plan artistic, sculptură. Am colindat țara, în diferite zone, de la Săpânța la Gorj, din Hurezu până la Suceava. Discutam cu meșterii populari, care m-au influențat. La Săpânța l-am cunoscut pe artistul Vida Geza, împreună cu care am sculptat și eu una dintre figurile lucrării sale de la Moisei. Sigur că după ce lemnul a putrezit, maestrul a turnat lucrarea în bronz.

A.S.: Eminescu avea o cugetare la care merită să reflectăm: „Ocazia e iute la fugă și leneșă la întors”. Vă întreb: Ce ocazie deosebită v-a impulsionat harul creator?

R.A.: Familia de talentați sculptori a lui Karl Storck, stabilită în România, a fost încurajată de Regele Carol I. S-a creat o bursă de doi ani pentru absolvenții de sculptură. Ei aveau, astfel, șansa să lucreze într-o locuință cu atelier mare, în centrul Capitalei, fără să plătească chirie și taxe pe utilități. Noi locuiam la casă, într-o cameră neîncăpătoare și bucătărie. Atât. Îmi amintesc că patul atelierului ne era prea îngust. Am încercat să ne descurcăm. Ridicam patul pe verticală ca să stea placa pentru lucrarea mare cât un studio. Exact în preziua concursului a căzut lucrarea și s-a făcut bucăți. Eram disperați. Toată noaptea am lipit bucată cu bucată și a doua zi am prezentat lucrarea, care era un mozaic interesant. A fost un concurs pe care l-am câștigat. M-am instalat cu soția în apartamentul Storck, cu atelier larg, ceea ce a fost o binefacere.

A.S.: Dacă priviți în urmă, aveți șase decenii de lucrare artistică, maestre Radu Aftenie, iar albumul pe care îl răsfoiesc îmi dovedește că sunteți un excelent portretist. Îmi plac în mod deosebit Avram Iancu, Gheorghe Lazăr, Andrei Șaguna, Samuel von Brukenthal, Onisifor Ghibu, Ioan Lupaș, Emil Cioran, Arsenie Boca, Bartolomeu Anania, D. D. Roșca, Dumitru Peligrad, Ion Besoiu, Constantin Ilea, o întreagă galerie de ardeleni, dar și Gheorghe D. Anghel și George Enescu în medalion, ca și Mircea Eliade. Excelentă este stilizarea portretului pe care i l-ați făcut lui Iosif Sava. Din motive particulare, mai puțin îmi place expresia întunecată a lui Lucian Blaga, pe care știu că l-ați plasat la Liceul „Lucian Blaga” din București, iar la dezvelire a participat și Dorli Blaga, care a fost foarte impresionată de lucrarea dumneavoastră. Privesc bustul lui Constantin Noica, pe care eu l-am cunoscut și avea un alt aer, greu, foarte greu de prins. Totodată, remarc cât de diferite genuri ați ilustrat în universul artelor plastice. Dată fiind monumentalitatea definitorie a sculpturilor, este posibil ca dumneavoastră să cunoașteți cu exactitate ce soartă a avut fiecare dintre lucrările realizate în acest gen?

R.A.: Desigur că lucrările mele de for public sunt acolo unde știu că au fost amplasate, adică la Cluj-Napoca, orașul care în semn de recunoștință m-a declarat Cetățean de Onoare, la Sibiu, Avrig, Oradea, București, Săliștea Sibiului, Chișinău, Mănăstirea Pasărea, Măgura-Buzău, Sighetul Marmației etc. Uitați-vă la statuia lui Mircea cel Bătrân, lucrarea mea de peste 2 m, care se află la Muzeul Militar din București. Și tot acolo este un bust al aceluiași domnitor. La Biblioteca Centrală din Chișinău am aflat că este lucrarea mea în bronz din 1997 dedicată lui Onisifor Ghibu.

A.S.: Asupra acestei lucrări țin să poposim, acum când au trecut mai bine de 10 lustri de la moartea sa la Sibiu, unde a fost înmormântat în Cimitirul Central al municipiului. Din ceea ce deja mi-ați mărturisit m-ați uimit cât de multe știți despre marele român transilvănean. Este deplin argumentată rațiunea dumneavoastră ca artist de a face o lucrare cu portretul lui Onisifor Ghibu. Unde ați executat această lucrare sculpturală și ce etape ați parcurs?

R.A.: Portretul acesta, care are 40 cm înălțime, a fost modelat din ipsos, material plătit de mine. L-am plămădit în atelierul meu din str. Căderea Bastiliei nr. 24 din București, aproape de Piața Romană. I se spune Casa Albă și are 5 ateliere, al meu fiind cel de-al patrulea. Un atelier era al lui Constantin Badea, care a realizat o școală de ceramică monumentală. Alt atelier era al lui Cristian Breazu, sculptor care a plecat în Franța. După ce am terminat portretul, l-am turnat în bronz la Combinatul Fondului Plastic, cum am procedat cu aproape toate lucrările mele.

A.S.: Cum a ajuns lucrarea la Chișinău?

R.A.: După revoluția decembristă, cred că era prin anii 1991, dacă îmi amintesc bine, am fost invitat de ministrul Culturii și Cultelor al Republicii Moldova, Ion Ungureanu, la Chișinău. El dorea să realizez un monument pentru eroii căzuți în Revoluția din 1989. Rețin că se proclamase limba română ca limba oficială a Republicii Moldova. De aceea, eu am socotit că portretul personalității care pusese bazele învățământului și publicisticii în limba română este cel mai justificat să fie dăruit Basarabiei. Ajungând la Chișinău, am intrat într-un birou larg, unde mai erau 5-6 alte persoane. Ministrul s-a ridicat, m-a primit frumos și apoi s-a dus să vorbească despre mine cu președintele Mircea Snegur.

Ceea ce nu mi-a plăcut era faptul că în biroul acela se vorbea numai rusește. Eu am donat portretul lui Onisifor Ghibu, pentru că în gândirea mea el avea legătură atât cu Chișinăul, cât și cu orașul Cernăuți. Am discutat să fie dus la Muzeul din Chișinău. Am aflat apoi că portretul lui Onisifor Ghibu și-a găsit locul în Biblioteca Centrală „B.P. Hasdeu” din Chișinău. Am fost mulțumit să fac această donație perfectă pentru instituția cărții, căci în prezent portretul se află în biblioteca ce poartă chiar numele marelui patriot transilvănean. Mie îmi place istoria și, de aceea, am dorit să fac busturile personalităților istorice care au contribuit la Marea Unire. Veți înțelege sentimentul meu românesc, dacă vă povestesc că am trăit refugiul din 1941, când îmi amintesc că la gară, plecând din Cernăuți, duceam tablourile cu părinții mei. Nu mai reușeam să urc în tren și pianul micuț al meu de care a trebuit să mă debarasez, lăsându-l în apropierea peronului, dar nici eu nu mai reușeam să urc în vagon, așa că m-au vârât direct pe geamul compartimentului.

Foto. Radu Aftenie, Onisifor Ghibu, portret, bronz. Biblioteca „Onisifor Ghibu”, Chișinău. (Foto Vitalie Răileanu, 12 11 2024)

A.S.: Înseamnă că ați avut o copilărie dramatică și tristă. Ce ne puteți spune despre alte creații sculpturale ale dumneavoastră, referindu-mă doar la cele mai importante dintr-o operă atât de bogată, cum știm că aveți?

R.A.: În locul Ostașului sovietic din centrul Clujului, în 1995 am vernisat monumentul Glorie Ostașului Român. Clujenii m-au onorat, conferindu-mi titlul de Cetățean de Onoare al orașului lor. În schimb, am avut la Sibiu o surpriză neplăcută, când am aflat că monumentul cioplit în piatră în 1984 al lui Gheorghe Lazăr, având pe soclu două reliefuri, unul cu întâlnirea dintre Lazăr și Nicolae Bălcescu și altul cu Școala Românească înființată de el, plasat în Piața Mare a orașului, a fost demontat fără să fiu consultat. De ce credeți? Ca să se realizeze o piață goală, după „tipic european”. Lucrarea mea a fost dusă într-o curte a Fabricii COMPA, unde a stat ani mulți între bălării. Era normal să fie dusă, spre exemplu, la Avrig, să fie pusă la Casa memorială, dacă ea există, a primului nostru dascăl, pe care simbolic eu l-am reprezentat la un pupitru de clasă, cu cartea deschisă. Puteam să dau în judecată Primăria sibiană, mai ales că un arhitect mi-a spus că Gheorghe Lazăr „nu a făcut nimic important, doar trăgea cu arma în ciori”. La o asemenea ignoranță plină de dispreț nu mă așteptam. Când am venit de la București la Sibiu și am vorbit cu primarul Johannis, mi s-a propus să realizez o altă formă de monument și așa am creat, în 2005, sculptura în bronz cu ctitorul învățământului românesc, lucrare pe care o vedeți aproape de Turnul Sfatului, în aceeași piață sibiană. Unii doreau să plasăm statuia undeva mai spre gară, dar ziariștii au reacționat. Eu locuiam încă la București și nu cunoșteam ziariștii sibieni, dar în plină ședință în care arhitecții sibieni decideau amplasarea monumentului, a intrat jurnalistul Nani Dobra, susținând ideea că „Gheorghe Lazăr nu va pleca din Piața Mare”. Monumentul lui Gheorghe Lazăr scos din Piața Mare și-a găsit la Avrig un loc admirabil și sunt bucuros să recunosc că dezvelirea lui, în septembrie 2023, a fost unul dintre cele mai fericite momente ale vieții mele de artist. Prezența la eveniment a oficialităților, pornind chiar de la Ministrul Culturii, doamna Raluca Turcan, primărița sibiană Astrid Fodor și dl primar Adrian David, care și-a asumat răspunderea și finanțarea lucrării de restaurare, directori de instituții, formații artistice și fanfara militară adusă de la Sibiu, au asigurat evenimentului o strălucire extraordinară. Mă uitam la monumentul instalat la Avrig într-o piață a Bisericii Evanghelice și aveam impresia că este mai frumoasă decât fusese când am terminat-o.

Se cuvine să recunosc că, dacă dumneavoastră, stimată doamnă Anca Sîrghie, nu ați fi intervenit, vorbind cu cei doi primari, lucrarea aceasta ar fi fost și azi părăsită, departe de publicul care acum o poate admira. Ca să răspund până la capăt întrebării, vă mărturisesc că sunt multe lucrări în alte genuri decât sculptura de for public cărora le-am pierdut urma. Recent am avut o surpriză plăcută, când cineastul Eugeniu Lupu din Cleveland-Ohio, USA, a găsit unul dintre cataloagele pe care eu le-am pierdut și mi-l va trimite ca să revăd un grup de lucrări în lemn de cireș. Bănuiesc că el fusese în București la vernisaj și a păstrat acel album. În fapt, de o viață întreagă, simt că fiecare lucrare sculpturală sau de pictură terminată de mine își are propria poveste, din moment ce pleacă de la mine și călătorește prin lume.

A.S.: Nu cred, stimate maestre, cu referire la a doua formă sculpturală dată lui Gheorghe Lazăr că s-a ales cel mai bun loc în Piața Mare din Sibiu. Să fie adevărat că el este plasat în locul unde fusese Stâlpul infamiei din cetatea Evului mediu? Mai firesc era să-l privim pe primul dascăl al neamului românesc în partea pieței dinspre liceul ce-i poartă numele. Nu credeți? Nici acum nu ar fi târziu să fie mutat, dacă ar decide oameni de bună credință și cunoscători ai istoriei adevărate. Îmi amintesc de aprecierea unui confrate al dumneavoastră, pictorul Ovidiu Petru Dumbrăveanu, care socotea că „Radu Aftenie abordează cu frenezie toate genurile sculpturii”. O temă-pivot v-a fost maternitatea, fără îndoială. Vă întreb: În ce gen de material ați preferat să lucrați ca sculptor?

R.A.: Am sculptat în lemn și marmură, am turnat în bronz multe compoziții. Enumăr Maternitate din 2000, Icar din 2002, Idilă din 2003, Visare și Pianistul din 2004, Chitaristul din 2010, mai multe lucrări intitulate Compoziție din 2010, Basistul 2015 etc. Știți cum era la început, nu găseam piatră, nu aveam bani să cumpăr bronz. Foloseam ce lemn reușeam să găsesc. Primele lucrări – Compartimentul, Roata olarilor, Naista – au fost expuse în 1967 la Expoziția de la „Simeza”. Următoarele lucrări au fost Marea furcă, Maternitate, când s-a născut primul meu copil, Chivuțele, Țăran cu miel pe cap, Calul troian, Pasărea măiastră, Mama cu copilul. Odată am observat că dintr-o măcelărie au scos un butuc de lemn pe care se tăiase carnea. Mi-au spus că nu le mai trebuie, așa că din el am făcut o lucrare de suflet în 1972, adică un leagăn în care am așezat copilașul sculptat în piatră. Am expus lucrarea Leagănul la Ateneul Român. Mă inspirase a doua fetiță a noastră. Pe atunci se cumpărau bine lucrările de artă. Îmi amintesc că am cioplit în lemn în 1999 pe Van Gogh în apartamentul nostru din București, punând lucrarea pe o pătură, ca să nu deranjez vecinii. Emil Cioran „mi-a pozat” la televizor, după interviul ce i-a fost luat gânditorului la Paris de către Gabriel Liiceanu și m-a impresionat expresia lui de dezamăgire. Am participat la 70 de expoziții, unele de grup, altele personale, cu lucrări de sculptură și de grafică. Ele au ajuns în colecții de stat și particulare din Europa, USA și America de Sud. Uitați-vă la acest Don Quijote, proaspăt turnat, este lucrarea comandată care va pleca spre Statele Unite ale Americii.

A.S.: Sunteți un artist internațional, în ciuda multor vicisitudini prin care ați trecut în viață, începând cu nenorocitul accident de tren din 1969, când ați pierdut piciorul stâng. Dumneavoastră, care iubiserăți fotbalul. Citesc în CV-ul din albumul lucrărilor dumneavoastră că la Burgas, în Bulgaria, unde ați realizat la Tabăra Internațională creația în marmură Fata Soarelui, având 2,80 m și o suspendare cutezătoare, ați fost declarat în 1977 Laureat al Simpozionului Internațional de Sculptură. Figurați în numeroase dicționare de artă. În reviste culturale sau de specialitate din țară și din străinătate se scrie despre opera dumneavoastră. Ați fost declarat „Om internațional” (1993-1997) de către Centrul Biografic Internațional din Anglia și ați primit „Placheta pentru recunoașterea eforturilor de realizare și de îmbogățire spirituală a Comunităților Internaționale” de la un for similar din USA. În anul 1995 ați fost declarat Cetățean de Onoare al orașului Cluj-Napoca, cum deja ați menționat. Fiicele dumneavoastră sunt realizate din toate punctele de vedere. Mirela Aftenie Stancu, „medic al medicilor”, cum i se spune ca specialist în patologie, este managerul unui spital în USA. Cealaltă fiică, Cristina Aftenie, este artist ceramist în insula Creta din Grecia, unde activează ca profesor de ceramică, soțul ei grec având un magazin de suveniruri realizate din lemn de măslin. Fiecare dintre ele v-a dăruit câte un nepot. Aveți vreun motiv de neîmplinire?

Foto. Radu Aftenie – Bustul lui Avram Iancu, Sibiu. În poză: prof. univ. dr. Anca Sîrghie

R.A.: De când m-am stabilit la Sibiu, mai mult ca înainte, mi-am focalizat creația pe figuri transilvane, dar nu toate au stârnit interesul autorităților. Cu statuia lui Andrei Șaguna, pe care am oferit-o Mitropolitului la Sibiu, mă gândeam că voi acoperi un gol. Ar fi fost o statuie reprezentativă, așezată în incinta Mitropoliei Transilvaniei, pe care el o ctitorise. Mi s-a răspuns că Mitropolia nu are bani nici să acopere cheltuiala luminii ce se consumă în Catedrala Ortodoxă. Vedeți și dumneavoastră ce frumoasă este lucrarea, care a rămas în ipsos, iar Sibiul nu are o statuie cu primul și cel mai mare dintre mitropoliții Transilvaniei. Cum este posibil?

A.S.: Ne-am interesat și noi de motivarea acestui refuz și ni s-a explicat că regula este ca din moment ce a fost sanctificat, mitropolitul Șaguna nu mai putea fi reprezentat printr-o statuie. Noi, sibienii, am fost foarte nedumeriți să aflăm că o altă creație foarte reușită, bustul lui Avram Iancu, pe care ați realizat-o în 2013 la comanda Societății Culturale „Avram Iancu”, a stat ascunsă ani buni sub un cearceaf în Biblioteca Județeană Astra, în loc să-și găsească locul cuvenit în Panteonul transilvan din Parcul Astra. Care este povestea acestei lucrări?

R.A.: Eu pe Avram Iancu l-am purtat în suflet. Am citit cartea lui Ioan Lupaș și altele ca să mă documentez. Fusesem anume în Munții Apuseni la o verișoară a mea, căsătorită cu un preot, ca să înțeleg lumea Iancului. Când am pornit șantierul, am întocmit multe schițe. Dorința mea era să fac o lucrare mai bună decât a maestrului meu Cornel Medrea, care a creat un Avram Iancu așezat pe Câmpia Libertății de la Blaj. Profesorul Mihai Racovițan, care și el făcea miniaturi din lemn cu chipul Iancului, mă sfătuia plin de emoție să nu uit să „pun moțește căciula” pe capul eroului meu. Într-o lună lucrarea a fost gata. S-a stabilit ca bustul să fie așezat la intrarea în Parcul Astra din Sibiu. Primarul Johannis a fost de acord cu locul stabilit spre bulevardul central. Comisia de la Ministerul Culturii, condusă de Csilla Hegedüs, secretar de stat, l-a respins, fără să înțeleg din ce rațiune. La Sibiu am vorbit cu noul primar, care mi-a dat o replică incredibilă: „Lăsați, că în Parcul Astra sunt destui români și fără Avram Iancu”. Și eu, care așteptam ca, după ce am realizat atâtea monumente ale personalităților sibiene, să fiu făcut Cetățean de Onoare! Am constatat că nu sunt defel apreciat în orașul acesta, care mi-a devenit reședință.

A.S.: Consider că Sibiul nu excelează prin monumente sculpturale. Socotesc că este loc și pentru alte personalități, indiferent de naționalitate. Situația aceasta îmi amintește de bustul lui Mihai Eminescu, realizat în țară și transportat peste Atlantic la solicitarea românilor din New York de a avea într-un parc din metropolă simbolul identității noastre naționale. S-au făcut cereri după cereri la oficialități, dar nu s-a aprobat ca poetul național al românilor să figureze într-un parc american. Așa se face că eu am văzut acea creație în pridvorul Bisericii Ortodoxe „Sfânta Maria” din New York. De mai mulți ani, bustul lui Mihai Eminescu este plasat la Consulatul General al României de la New York, însă nu a ajuns într-un spațiu public, cum proiectase ing. Cristian Pascu, președintele Societății Creștine „Dorul”, care a izbutit să ducă monumentul în metropola americană. Eu credeam că așa ceva este posibil numai într-o țară străină, deși nici acolo nu este firesc să se manifeste o asemenea obtuzitate. Totuși: Ce s-a întâmplat cu Avram Iancu cel așezat sub cearceaf în Biblioteca Astra? Câți ani a stat acolo?

R.A.: În 2018, generalul Ghiță Bârsan s-a interesat de lucrarea mea și a solicitat-o pentru Academia Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu” din Sibiu. Au așezat-o pe o alee centrală, pe aceeași linie cu Nicolae Bălcescu, realizat de sculptorul Marius Butunoiu. O apropiere simbolică, nu-i așa? Sunt conducătorii Revoluției de la 1848.

Inscripția de pe soclu sună cu totul semnificativ pentru trăirea patriotică a lui Avram Iancu: „Unicul dar al vieții mele este să-mi văd Națiunea mea fericită”. Dezvelirea s-a făcut impecabil și emoționant, tocmai de ziua patronului Academiei, în noiembrie 2018. S-a intonat Imnul de Stat al României, s-a defilat cu pas de front în fața statuii. Profesorul Mihai Racovițan a vorbit cu însuflețirea lui specifică. Am fost foarte emoționat. Totul este bine când sfârșește cu bine, nu-i așa? O izbândă de ultim moment este achiziționarea bustului în ipsos al lui Avram Iancu de către Societatea Națională „Avram Iancu”, care a primit donația mea cu interes. Tocmai am aflat că s-a realizat un Centru Cultural „Avram Iancu”, pe strada cu același nume, la nr. 17 din Cluj-Napoca, prin grija Primăriei orașului. Acolo va fi plasată opera mea sculpturală cea mai frumoasă. La dezvelirea ei vor participa autoritățile, în frunte cu primarul Emil Boc, așa cum m-a asigurat președintele Societății „Avram Iancu”, domnul Tiberiu Groza.

Foto. Mormântul Familiei Ghibu, în Cimitirul Municipal din Sibiu. (Foto Corneliu Beldiman, 17.11.2023)

A.S.: Stimate maestre Aftenie, rotesc privirea în casa dumneavoastră atât de primitoare și văd câteva lucrări în formă de proiect care așteaptă. Sunteți un sculptor harnic și sunt impresionată să văd în atelierul dumneavoastră, cât este casa de mare, atâtea personalități sibiene. Autoritățile locale cunosc asemenea proiecte?

R.A.: Să nu mă bănuiți de nepăsare. Așa cum sunt de greu la deplasare cu handicapul meu locomotor, am urcat în mașină bustul lui Constantin Noica și l-am transportat la Păltiniș. Consideram că locul lui este acolo. Am vorbit cu Mitropolitul Laurențiu Streza, dar nu l-a acceptat. Din lucrarea mea dedicată lui Andrei Șaguna, două machete stau aruncate într-un depozit. Vedeți și dumneavoastră ce proiect minunat este Șaguna și la Sibiu lipsește o asemenea statuie. Desigur că macheta Mitropolitului Bartolomeu Anania este gândită pentru Cluj-Napoca. Tot așa, viitoarea statuie a Mitropolitului Nicolae Ivan. Arsenie Boca este o altă machetă reușită. Nicolae Titulescu va fi comemorat zilele acestea. Uitați-vă la mine, am încă sănătate și vreau să muncesc.

A.S.: Așadar, sunteți apt și doriți să lucrați în continuare. Iată concluzia cu care vom încheia dialogul nostru, în care mi-ați făcut mărturisiri impresionante. Eu vă mulțumesc pentru timpul acordat. Sigur că veți mai primi comenzi după ce în țară și în lume se mai liniștesc apele. Să sperăm că războiul din Ucraina va înceta cât de curând. „Muzica artelor se poate auzi doar atunci când încetează zornăitul armelor. Nimeni nu-i atât de fără minte încât să prefere războiul în locul păcii; căci în timp de pace copiii îngroapă pe părinți, iar în timp de război părinții pe copii”, sunau cuvintele pline de înțelepciune ale lui Herodot în antichitate și de atunci nimeni nu a contrazis acest adevăr.

[1] Dialog actualizat și retematizat, consemnat de Anca Sîrghie la Sibiu între 16 octombrie și 5 noiembrie 2024. Versiunea anterioară a fost publicată în “Rotonda valahă”, Râmnicu Vâlcea, an VII, nr. 2 (25), aprilie-iunie 2022, p. 27-30 și în „Rapsodia”, an XVIII, nr.212, aprilie, 2022, p. 19-23.

[2]             Înființată în 1864 de către cărturarul Petrache Poenaru, elev al lui Gheorghe Lazăr, pandur al lui Vladimirescu și susținător al unirii din 1859, devenind academician din 1870, Școala primară de băieți Poenărescu a purtat numele unui urmaș al marelui intelectual, anume al celui care a rectitorit acea instituție școlară prestigioasă din vecinătatea Mânăstirii Antim.

[3] Anca Sîrghie, Veturia Ghibu, interpretă de lieduri, în Studii și cercetări de istoria artei, tom 39, 1992, p. 1-2.

Foto. Anca Sîrghie