De ce cartea lui Hayek „Drumul către servitute” rămâne actuală după 80 de ani

De ce cartea lui Hayek „Drumul către servitute” rămâne actuală după 80 de ani

Autor: Alexandru Lăzescu

În opinia lui Hayek, pierderea libertății economice duce și la pierderea libertății intelectuale și politice; un exemplu este intoleranța ideologică existentă în mediul academic din Occident, unde convingerile radicale de stânga sunt covârșitor dominante, față de orice puncte de vedere contrare.

Anul acesta s-au împlinit 50 de ani de când Friedrich Hayek a obținut Premiul Nobel pentru Economie și 80 de ani de la apariția cărții sale „Drumul către servitute”, una dintre operele emblematice din ultimul secol, o critică clasică a modelului de guvernare socialist colectivist bazat pe planificarea centralizată. Iată de ce doi profesori americani de economie au propus Asociației Americane de Economie să organizeze o reuniune în onoarea lui Hayek. Au fost refuzați deși, menționează autorii, cu alte ocazii comitetul director al asociației a fost mult mai deschis în cazul unor inițiative similare, precum aceea de a găzdui o prelegere în onoarea unui economist marxist. De altfel, mai subliniază aceștia, același comitet „a dat undă verde la aproximativ 45 de sesiuni dedicate subiectelor de diversitate, echitate, incluziune, inegalitate, gen, apartenență, segregare, hărțuire sexuală, discriminare, rasă și LBGT”.

Motivul nu e greu de ghicit. Opera, ideile lui Hayek, intră în contradicție flagrantă cu simpatiile ideologice ale marii majorități a economiștilor americani, și în general occidentali. E interesant de menționat că Hayek a avut serioase dificultăți să publice în 1944 „Drumul către servitute” într-o perioadă de expansiune masivă a statului în timpul președinției lui Franklin Delano Roosvelt. După o serie de respingeri cartea a fost publicată până la urmă de o editură care aparținea Universității din Chicago dar a devenit celebră abia după ce o versiune condensată a apărut în Readers’s Digest, o revistă care în acea perioadă era distribuită pe plan internațional într-un număr de peste 20 de milioane de exemplare.

Teza principală enunțată de Friedrich Hayek, care s-a născut la Viena, unde a și obținut un doctorat în Drept și unul în Economie Politică și a lucrat inițial într-un institut de cercetare condus de un alt economist celebru, Ludwig von Mises, este aceea că în cele mai multe cazuri pierderea libertății economice duce la pierderea libertății intelectuale și politice. Sunt și excepții, e cazul Marii Britanii care după politicile dezastruoase promovate de laburiști, impozite ridicate și naționalizări pe scară largă, țara (care fusese nevoită să apeleze la sprijinul FMI!) și-a revenit sub guvernarea conservatoare a doamnei Margaret Thatcher (o mare admiratoare a lui Hayek). Însă exemplul nu e tocmai concludent. Dacă instituțiile britanice solide, cu o lungă tradiție democratică au rezistat, în multe alte situații, precum în Venezuela, acest parcurs către dictatură nu a putut fi evitat.

Din punctul de vedere al lui Hayek, național-socialismul a fost conceptual, ca fundament filosofic, un precursor al modelului de guvernare socialist modern, unul colectivist în care statul se implică tentacular în tot mai multe aspecte ale vieții economice și a celei private. Este calea pe care merge Partidul Democrat în Statele Unite și cea agreată de majoritatea elitelor politice și a birocraților din UE. Doar datorită faptului că schimbările s-au petrecut treptat, ca în parabola cu broasca care fierbe lent, deși în ultima perioadă lucrurile s-au accelerat semnificativ, nu realizăm asta. Spre deosebire de comunismul de tip sovietic în care erau naționalizate în totalitate mijloacele de producție socialismul modern păstrează formal drepturile de proprietate privată, însă acestea sunt sever erodate prin impunerea unor reglementări extinse cu justificări adesea de natură ideologică, precum lupta cu schimbările climatice, promovarea incluziunii, combaterea limbajului ofensator, etc În acest aranjament corporațiile multinaționale, în care adesea acționarii dominanți sunt marile fonduri de investiții ca Black Rock sau Vanguard, care administrează investiții de trilioane de dolari, intră într-un strâns partenariat cu statul. Cei afectați masiv sunt în principal antreprenorii mici și mijlocii.

Într-un volum publicat cinci ani mai tâîrziu, „Intelectualii și Socialismul”, Hayek se arată pesimist în privința viitorului libertății deoarece, scrie el, adepții pieței libere sunt puțini și izolați. Sunt copleșiți de adepții colectivismului. Spre deosebire de Joseph Schumpeter care era mult mai tranșant critic față de cei din urmă, Hayek nu-i suspectează însă neapărat de rele intenții, crede că erau motivați de convingeri oneste. Unele evoluții ulterioare au contrazis temerile lui Hayek. De pildă celebra școală economică de la Chicago, a cărei figură centrală a fost Milton Friedman, care a devenit la un moment dat foarte influentă influențând politicile promovate de Ronald Reagan și Margaret Thatcher.

Însă în ultimele decenii, mai ales după 1990, tendințele dominante au fost cele care favorizează abordarea colectivistă și restrângerea libertății individuale prin promovarea „justiției sociale”, politicilor climatice, corectitudinii politice. Libertatea intelectuală este serios erodată, viața academică este politizată, știința este și ea „angajată” în sprijinul unor demersuri ideologice promovate de guvernanți. Matematica a ajuns să fie considerată „rasistă”, subliniază profesorul Sergiu Klainerman de la Universitatea Princeton, libertatea de exprimare, o valoare sacrosanctă a liberalismului clasic, este sever erodată. Faptul că în urmă cu un an un grup de profeesori de la Hoover Institution, Universitatea Stanford, între care istoricul Niall Ferguson, și economistul John Cochrane, au considerat necesar să organizeze o conferință cu tema apărarea libertății academice, privită cu ostilitate de mulți colegi, este în sine un fapt relevant.

Deloc suprinzător. Ponderea stângii liberale, chiar a celei radicale, cu simpatii explicit marxiste sau comuniste, în mediul academic american este copleșitoare. În multe discipline din categoria umanoidelor se situează între 95 și 100 de procente. În timp ce în Economie, Fizică, Matematică, IT este de peste 84-85 de procente. Așa că nu trebuie să ne mire lipsa totală de interes a conducerii Asociației Americane de Economie față de organizarea unei sesiuni în onoarea lui Hayek sau de ce publicații științifice cândva prestigioase, ca Scientific American, Nature sau The Lancet, au ajuns să cultive o linie editorială marcată de un explicit partizanat ideologic progresist.

Recent Scientific American, o revistă cu o istorie de 179 de ani, a decis să-și exprime suportul electoral pentru Kamala Harris motivând că Trump „îi îndeamnă pe oameni la ură și dezbinare și îi inspiră pe extremiștii de la nivel statal și local să adopte legi care perturbă educația”. După cum observă National Review prin perturbarea educației, editorii nu se referă la închiderea școlilor în perioada Covid, susținută de sindicatele profesorilor, care s-a dovedit ulterior o greșeală, ci la legile votate în unele state care interzic predarea în școlile publice a unor teorii radicale, precum teoria critică rasială.

Consecințele sunt grave, pe mai multe direcții. În aceste condiții de monopol ideologic progresist, dezbaterea academică, un ingredient esențial în mediul universitar și în cercetare, este practic anulată. Încrederea și respectul pentru „experți”, și mai grav, respectul publicului față de știință, sunt sever erodate și acestea. În plus, cum „experți” cu astfel de convingeri ideologice radicale sunt adesea citați de mass media în sprijinul unor argumentații „irefutabile” în privința unor politici și concepte o parte importantă a opiniei publice le ignoră. Chiar și atunci cînd poate nu ar trebui să o facă.

O mulțime de concepte științifice care nu stârneau nici un fel de controverse cu doar 10-15 ani în urmă, precum faptul că biologic există două sexe, au ajuns să fie privite în cheie ideologică și reinterpretate radical. De exemplu, Uniunea Europeană a finanțat în 2018 cu $4,2 milioane un proiect, „GENDER-NET Plus”, în care au fost implicați aproape 400 de cercetători din 12 țări, pentru a discuta „provocările și cele mai potrivite căi de a incorpora sexul și genul în proiectele de cercetare”. Într-un articol care sintetizează obiectivele demersului, publicat în revista The Lancet la finalul proiectului, se spune că „a devenit din ce în ce mai importantă integrarea considerațiilor privind sexul și genul în toate ramurile cercetării pentru a spori acuratețea, a oferi o știință de înaltă calitate, a îmbunătăți reproductibilitatea și a genera rezultate inovatoare, echitabile și incluzive”.

Cei 16 autori, de la universități celebre precum Oxford, Yale sau McGill, își exprimă speranța că se va ajunge la „integrarea intersecțională a sexului și genului în toate cercetările„ subliniind că „o abordare intersecțională și de gen a cercetării este legată în mod inerent de un angajament față de justiția socială, echitate și egalitatea de gen”. Problema este că în ciuda unor astfel de „îndemnuri academice” sutele de participanți la studiu nu au reușit în final să se pună de acord în privința unor definiții ale „sexului” și „genului”.

Există o adevărată prăpastie între simpatiile ideologice ale staff-ului academic din Occident, în particular din Statele Unite, și cele ale societății în ansamblu. Astfel, studiile sociologice scot în evidență prevalența marxismului în mediul academic. De pildă în America, conform site-ului EconLib, aproximativ 18% dintre profesorii de științe sociale se declară marxiști sau comuniști iar 24% spun că au convingeri politice radicale de stînga. În deplin contrast, în ansamblul societății, doar 0,5% dintre americani se identifică drept comuniști. Veți spune că lucrurile stau diferit la noi. Este adevărat, dar este doar o situație de moment. În spațiul academic românesc vedem deja cum, sub influența contactelor academice din Vest, astfel de simpatii ideologice progresiste radicale devin tot mai răspândite.

Foto. Alexandru Lăzescu