Între 23 august – 12 septembrie 1944, s-a declanșat o adevărată tragedie românească

Între 23 august – 12 septembrie 1944, s-a declanșat o adevărată tragedie românească

Autor: Maria Toacă (Cernăuţi, Nordul Bucovinei, Ucraina)

Pentru cine nu știe sau a uitat, amintesc că la 12 septembrie 1944 a fost semnată la Moscova Convenţia de armistiţiu dintre guvernul român şi guvernele Naţiunilor Unite, în condițiile dictate de URSS, prin care se consfinţea ieşirea României din războiul cu URSS şi întoarcerea armelor împotriva Germaniei naziste.

Un punct din acest document se referea la restabilirea frontierei de stat între Uniunea Sovietică și România, așa cum a fost stabilită prin acordul sovieto-român din 28 iunie 1940, deşi în acea zi nu s-a încheiat niciun acord. Se știe că a fost transmisă cea de-a doua notă ultimativă prin care România a trebuit să cedeze Uniunii Sovietice Basarabia şi nordul Bucovinei. Ultimatumul sovietic avea o singură semnătură, cea moscovită. Tot prin semnarea armistițiului, România se obliga să restituie URSS pierderile pricinuite – 300 milioane de dolari, în mărfuri, mașini, lemn, petrol, vase, materii prime.

Dar nu numai cu despăgubirile de război, cu pierderea Basarabiei și nordului Bucovinei a rămas să sângereze în memoria românilor acest armistițiu. După infernul armatei române în marea bătălie de pe Volga-Don, de la 23 august, anunțarea armistițiului cu Uniunea Sovietică, și până la semnarea lui, la 12 septembrie, s-a declanșat o adevărată tragedie românească. În absența unui document semnat, trupele sovietice i-au tratat în continuare pe români ca inamici (aliați ai Germaniei naziste). Ostașii români, după lovitura de stat de la 23 august, erau dezorientați, nu mai știau cu cine luptă. Neavând dreptul să tragă un foc, ușor au căzut pradă dușmanilor. Un număr de până la 160.000 de soldați români au fost luați prizonieri de război de către sovietici fără luptă, ca urmare a ordinului de încetare a focului. Acestia au fost mânați pe jos în lagăre din Uniunea Sovietică. O mare parte din ei au murit pe drum. Pericolul de moarte venea nu numai din partea sovieticilor. Soldații români s-au pomenit între două și mai multe focuri, căci nici americanii n-au cruțat România. Delegația română, sosită la Moscova la 29 august, a așteptat mai mult de zece zile ca să fie primită la Kremlin. Din partea României nici măcar o singură obiecție nu a fost admisă. Din documentele vremii aflăm că totul a fost, de fapt, un dictat: „Englezii și americanii erau muți. Când vorbeau, întăreau cele spuse de Molotov. Astfel, când Constantin Vișoianu a propus „ca atunci când războiul se va fi terminat, să nu avem trupe Aliate în România”, Molotov a replicat: „este inutil să inserăm un astfel de text, dat fiind că la sfârșitul ostilităților trupele sovietice vor părăsi România”. Diplomatul român a insistat, evocând vorbele lui Talleyrand, diplomatul lui Napoleon: „Se înțelege de la sine, dar este mai bine să o spui”. Molotov a repetat răspunsul. Vișoianu a reiterat ideea, dar reprezentantul S.U.A a intervenit: „Îl rog pe diplomatul român să nu mai insiste. Interpretarea domnului Molotov potrivit căreia trupele sovietice vor părăsi teritoriul României la sfârșitul ostilităților este interpretarea justă”.

Războiul în Europa s-a sfârșit în mai 1945, iar trupele sovietice s-au retras din România în 1958. Plus la aceasta, după alianța cu sovieticii autoritățile române îi vânau pe refugiații din teritoriile ocupate, îndeplinind angajamentul față de „eliberatori” de a-i întoarce acasă pe românii luați, chipurile, cu de-a sila.

Tragedia acelei perioade o găsim descrisă amănunțit pe zile în „Jurnalul de Campanie” al lui Tudor Nandriș, medic militar, aflat pe front din prima zi (22 iunie 1940) și până în ultima zi a răboiului (august 1945). Armistițiul de la 23 august 1944 l-a găsit la serviciul de noapte în spitalul militar din Corabia, unde a fost mobilizat după ce s-a întors pe jos de la Cotul Donului. La Corabia, localitate de lângă Dunăre, era o unitate militară germană foarte puternică, dotată cu cele mai moderne arme de luptă, spitalul fiind situat în apropierea acesteia. Astfel, orașul se transformase în zonă de luptă, căci nemții refuzaseră să cedeze armele și să părăsească localitatea. Toată flota germană din Marea Neagră, înarmată până în dinți, se retrăgea pe Dunăre. Tudor Nandriș scrie că o privea zilnic de la o fereastră a spitalului, situat doar la o sută de metri de mal: „Fiecare vas german dispunea de câte patru tunuri și branduri, de mai multe mitraliere, puse în poziție de tragere. Toate aceste guri de foc erau îndreptate spre țărmul românesc al Dunării, iar servanții stăteau gata să tragă la primirea ordinului”. La 28 august garnizoana din or. Corabia primi ordin să deschidă focul asupra vaselor germane, dacă vor fi mai mult de 8 la număr.

Cum a decurs operațiunea românească aflăm din jurnalul medicului: „Au început apoi să cadă ploaie de gloanțe asupra noastră. La început au tras numai cu mitralierele, apoi au continuat să tragă cu brandurile și în urmă cu tunurile. Pe deasupra noastră pluteau numai nori de fum datorită acestor explozii de proiectile, iar în jurul nostru se auzeau întruna numai fluierături de gloanțe și de schije. … Mai multe proiectile au căzut pe acoperișul secției medicale, iar unele au pătruns prin geam, făcând explozii în interiorul saloanelor de bolnavi. A fost o adevărată minune că prin clipele prin care am trecut, nu a fost rănit nici un bolnav…”.

Tudor Nandriș din cunoscuta familie din Mahala (fratele Aniței, deportate pentru 20 de ani în Siberia, al lui Grigore, și Ion (primul ilustru lingvist, al doilea – medic cu renume) pe toate drumurile războiului a avut un înger păzitor aproape. Dar câți n-au avut parte de minunea salvării, rămânând să putrezească, numai Dumnezeu știe pe unde, în ultimele zile de coșmar ale războiului!

Foto. Maria Toacă