Explorând Delta Dunării (IV) – Grindul Caraorman

Explorând Delta Dunării (IV) – Grindul Caraorman

Autor: George Dimitriu (Braşov)

Ruinele hidoase s-apropiau şi-n curând le-am putut vedea mai bine: nişte schelete betonate, urmele unei fabrici pe care voia s-o construiască dictatorul. Lângă ele se odihnea un mănunchi de blocuri neterminate, cenuşii, cu acoperişurile distruse de furia vânturilor, blocuri care urmau să-i cazeze pe muncitori. Ceva mai în spate se zărea satul Caraorman. Cerul se lăsase  tapat cu nori grei, cenuşii, ce păreau gata să se prăvale peste apa neagră ca smoala. Am acostat la un debarcader modernizat, în vecinătatea căruia locuia un ponton jerpelit, pe care-şi făceau veacul două scaune venerabile, cam bolnave.

În „portul” din care pleca o alee lată, pietruită, exista o gheretă pe care scria cu litere uriaşe WC, iar în vecinătatea ei o zonă verde ce găzduia ochiuri de apă şi tufişuri minione. În acel loc, plin de construcţii abandonate, ieşeau în evidenţă doar stâlpii de electricitate ş’un pilon impetuos, împopoţonat cu antene GSM. Nea Florin ni l-a prezentat pe Victor, un lipovean ce deţinea o maşină de teren cu benă, adaptată pentru transportul turiştilor. Bărbatul, slab, îmbrăcat c-o bluză albastră de trening şi cu nişte pantaloni negri, avea capul acoperit c-un fes de-aceeaşi culoare. Faţa smeadă, brăzdată de cute, purta sprâncene ridicate ş’un nas pronunţat sub care se odihnea o mustaţă „pe oală”.

După ce ne-am ocupat locurile în benă am pornit spre Pădurea Caraorman pe aleea pietruită, lată cât jeep-ul, care la intrarea-n sat, chiar în dreptul unei terase-bodegă, s-a transformat în uliţă acoperită cu pământ şi nisip. S-au lăsat remarcate case frumoase, acoperite cu stuf, străzi denumite numeric, ca la Sulina, garduri ce stăteau să pice, pompe de apă, ba chiar şi o ambulanţă. Biserica, specific lipovenească, avea cupolele învelite-n tablă. Din uliţa principală (Str. a I-a), oarecum netedă, am intrat pe-o alta, pe care aveai șansa de a rula doar cu o maşină de teren. Într-o curte se hodineau două camioane cu benele adaptate, de asemenea, pentru transportul turiştilor. Ieşiţi din sat, ne-am trezit într-un deşert presărat cu iarbă timidă. Roţile jeep-ului se potriveau perfect celor două şanţuri adânci, paralele, ce conduceau spre pădure. Ici-colo, tufişuri minione ori copăcei rahitici, uscaţi, glazurau deşertul. Norii de vată cenuşie contrastau cu verdele-închis presărat pe sol şi cu cremul nisipului. Drumul era dificil, ba chiar uneori ne întrebaserăm dacă jeep-ul nu s-ar putea răsturna. În cinci minute am ajuns la o gheretă modernă, cu acoperiş stufos, impunător, ce veghea o pereche de porţi metalice. Nea Victor le-a deschis dezlegând sfoara corespunzătoare ş’am început un tur privat prin Pădurea Întunecată, împrejmuită c-un gard „milionar în euro”, lung de 13 km.

Primii arbori, subţiri, fără frunze, şi-au făcut repede apariţia. Pe marginea drumului, câţiva arbuşti verzi decoraţi cu flori albe, asaltaţi de pâlcuri mari de iarbă uscată, încercau să ia faţa unor semeţi plopi canadieni –  specie adusă prin anii ‘70, nespecifică pădurii declarată abia în anii ‘90 Arie Strict Protejată. De altfel, puteau fi remarcaţi foarte multi arbuşti şi tot atât de multe desişuri. Doi iepuri sălbatici au ţâşnit de lâng’ un copac, fiecare alegând, evident, altă direcţie. După o zonă deşertică, vegetaţia a început să se mai dezmorţească – deja un covor de iarbă ne însoţea pretutindeni. Doi fazani au ieşit de te miri unde şi ne-au tăiat calea, pentru a dispărea apoi, panicaţi. Poate că erau urmaşii celor aduşi de vânătorii comunişti. Se vede treaba că nu mai fusese nimeni de ceva timp pe-acolo, căci animalele se lepădaseră de precauţia obişnuită.

Drumul şerpuia pe sub crengile arborilor şi arbuştilor abia înverziţi, ce păreau că-şi dau mâna. Un grup de plopi, drepţi ca nişte soldaţi, aşteptau trecerea noastră. A urmat iarăşi o zonă deşertică, iar maşina s-a chinuit prin şanţurile de nisip, denivelate. De altfel dunele, mai îndrăzneţe acolo ca niciunde, întrerupeau deseori pădurea situată pe limba de pământ care, acum 8000 de ani, avusese curajul să iniţieze procesul de formare a Deltei Dunării. Practic zonele cu pădure şi cele deşertice alternau. Am reintrat în pădurea cu iarbă ‘naltă şi arbuşti parcă ninşi, vegheaţi de-un grup de plopi canadieni parazitaţi de „sfere” de vâsc ce păreau negi uriaşi. Predispuşi la atacul vâscului, aceștia răspândiseră prin toată pădurea acest parazit care omoară copacii.

După ce-am trecut în revistă un crâng de-un verde voios şi un grup de arbuşti decorați cu flori albe, a urmat o nouă zonă deşertică, cu dune încălţate cu iarbă odârlită. Un grup experimental de pini, verde-închis, stătea la taclale cu florile albe ale unor arbuşti, sub privirile oblăduitoare ale unui impunător plop canadian decorat c-o duzină de cuiburi de vâsc. Vesteau, în acelaşi timp, terminarea zonei deşertice. Ierburile înalte, semiuscate, s-au întors, la fel ca şi arboretul, acum încolăcit de liane. Pădurea cu nume turcesc, declarată monument al naturii, se îndesise, se îmbogăţise cu viţă-de-vie sălbatică, n-avea pic de verdeaţă, însă purta un covor de frunze uscate şi ne oferea o boltă pe sub care să trecem. Aveam în faţa ochilor o imagine săracă-n culori, însă bogată-n ramuri răsucite în toate direcţiile.

Cum peste jumătate din suprafaţa pădurii este inundabilă, am ajuns şi într-o astfel de zonă. Un pâlc des de stejari, arbuşti şi vegetaţie căţărătoare de tip mediteranean care conferea pădurii aspect subtropical, se reflectau fără cusur în apa limpede. De altfel, stejarul s-a adaptat uimitor zonei şi poate supravieţui în apă chiar şi doi-trei luni. O nouă zonă de dune, iar apoi minunatele flori albe ale unui păr sălbatic ne-au vestit un nou pâlc de pădure, străjuit de doi arbori înclinaţi, ce formau parcă un X. Frasini împăienjeniţi de liane, maturi, înclinaţi, alături de plopi tineri, drepţi, se lăsau, răbdători, încolăciţi de iedera cutezătoare, ce-i înverzea de jos până sus, creând o imagine ireală. Părea că din trupurile lor cresc, una lângă alta, mii de frunzuliţe verzi-închise. Dunele fade ce se zăreau ne-au trezit însă la realitate! Un alt pâlc de copaci – de data asta copiii vieţuiau laolaltă cu bătrânii, ce creau parcă un păienjeniş pe cer. Doi plopi canadieni văscuiţi păzeau dunele ce urmau. Apoi, însoţiţi de cântecul minunat al păsărelelor, ne-am lăsat uimiţi de-o duzină de plopi canadieni, plini cu sfere din vâsc – părea că cerul s-a umplut deodat’ de negi uriaşi. A urmat o lungă şi plăcută zonă de gazon, mărginită pe-alocuri de plopi canadieni văscuiţi şi de arbuşti verzi, presăraţi cu flori albe. Şi-au făcut apoi apariţia câțiva arbori cu crengi ondulate şi grotesc răsucite, ca-n poveştile de speriat copii. O nouă zonă aridă s-a lăsat urmată de-o pădurice aşezată pe-un covor verde-crud ce începea brusc, ca într-un desen colorat parţial. O ţesătură de crengi tinere, amestecate, acoperea văzduhul!

Deodată, maşina s-a oprit! Atunci când Victor a ‘nceput să ne prezinte pădurea ce găzduieşte 120 de stejari de peste 400 de ani, ba chiar şi unul mai bătrân de 800 de ani, mi s-a dovedit încă odat’ că nu haina-l face pe om. Pădurea Caraorman este mai deasă şi găzduiește mai mulţi „seculari” decât cea aflată la 40 km, Letea. Aceste păduri sunt singurele din lume în care stejarul creşte la altitudinea de 1,5 m. Ni s-a făcut cunoştinţă cu trei stejari de peste 600 de ani, înalţi de vreo 20 m. Adevărul e că ne-aşteptaserăm să fie mult mai groşi, însă Victor ne-a explicat, răbdător, că stratul de pământ fertil e subţire (puţin peste un metru) şi de aceea rădăcinile se dezvoltă pe orizontală, ceea ce face ca arborii să aibă ritmul de creştere foarte lent. Ne-a mai spus lipoveanul că, asemenea berzei care-şi aruncă puii din cuib dacă anul e sărac, stejarul, neavând destui nutrienţi, nu suportă multe crengi. Aşa că le lasă pe cele de jos să moară, păstrându-le pe cele care ajung la Soare. Ramurile moarte nu pot fi strânse, aşa că presară pădurea care-i Arie Strict Protejată.

Crengile acelor bătrâni stejari, incredibil răsucite şi ondulate de vânt, alcătuiau parcă un păienjeniş iar scoarţa le era adânc brăzdată de trecerea secolelor. Cel de lângă drum, puţin înclinat, îşi prezenta semeţ cioturile, ca şi cum ar fi zis: „Iată de ce m-a năpădit iedera!”. În spatele lui, la câţiva paşi, locuia un al doilea venerabil, cu trunchiul noduros. Pierduse crengi groase, anii îl înclinaseră, şi accepta, resemnat, să fie cotropit de frunzuliţele verzi ale unei iedere. Pesemne mai păstra un licăr de speranţă, căci îşi trimisese câteva crengi spre cel de-al treilea, aflat la vreo 10 m, ca o ultimă încercare de-a cere ajutor. Acela, deşi lăsat niţel pe spate şi invalid, îi susţinea ramurile cu prietenie, chiar dacă era ‘ncercat de iederă şi parazitat de vâsc, vâsc care-l obliga să-şi tragă mereu sevă. Rămânea semeţ şi calm, aşteptând parcă trecerea veacurilor! În faţa stejarilor venerabili, arbuşti verzi şi tineri copaci observau totul cu atenţie, ca şi cum ar fi fost la şcoală.

La umbra bătrânilor arbori se adăposteau liane căţărătoare (împletituri de crengi înfăşurate-n jurul unei tulpini), o viţă-de-vie sălbatică lungă pân’ la cer (unde-şi ţinea frunzele), un păr sălbatic cu crenguţe firave şi flori albe, ş-un impunător plop argintiu. Peste drum, doi frasini fuseseră capturaţi de câteva ciuperci albe, rotunde, cu straturi paralele, ce păreau OZN-uri. Cât despre faună, Victor ne-a spus că, în afară de ce văzuserăm noi, mai existau căprioare, vreo duzină de cai rămaşi nealungaţi, dar mai ales şacali, înmulţiţi peste măsură ca urmare a dispariţiei lupilor.

Până la urmă ne-am rupt de acel loc ş’am continuat drumul printr-o nouă zonă deşertică, în care un fazan ne-a tăiat calea. Ne-am lăsat apoi întâmpinaţi de nişte arbuşti verzi, impertinenţi, păziţi însă cu străşnicie de-un pâlc de plopi negri. Ceva mai încolo, câţiva plopi argintii stăteau la taclale, comentând parcă bolta pe care o făcuseră vecinii lor frasini pentru a ne întâmpina. Păienjenişul de crengi ondulate, răsucite, înclinate, al acestora din urmă acoperea cerul – de-abia se mai auzea minunatul şoptit al păsărelelor. În mod clar, mult mai deasă şi mai bogată această pădure decât Letea! A urmat o zonă cu arbuşti şi copaci foarte tineri, răsfăţaţi de-un covor verde de iarbă. Politicoşi, se-nclinau pentru a mulţumi, formând fără să vrea o boltă. După o parte mai mult cheală, iar arbuşti, însoţiţi de plopi argintii şi de-un păr sălbatic. O nouă zonă deşertică, scurtă, iar apoi un pâlc de copaci înclinaţi – unul dintre ei se întindea  deasupra drumului, paralel cu el. Nu departe, un grup de stejari făcea boltă. După o altă parte aridă, o pădurice de plopi! Argintii sau negre, exemplarele tinere erau înclinate şi ‘nsoţite, pe marginea drumului, de arbuşti verzi. Dup’un pâlc de plopi argintii, drepţi ca nişte lumânări, a urmat o zonă deşertică iar apoi un mănunchi de plopi canadieni, care gemeau sub rotocoalele mari de vâsc.

Am pătruns apoi într-o zonă nisipoasă ş’am ajuns la Stejarul Îngenuncheat, un venerabil de 400 de ani. Copac mândru dar inteligent, fusese atacat în tinereţe de-o furtună puternică, iar el îngenunchease pentru a-şi salva viaţa. Cele două crengi cu care se sprijinise de pământ prinseseră rădăcini, ceea ce le-a făcut să devină extrem de lungi. Stejarul, care conţine trei copaci într-unul singur, are o circumferinţă de patru metri şi este considerat cel mai frumos arbore din România. S-a lăsat fotografiat ziua dar şi noaptea, cu aparate foto sau cu drone. Odinioară, în faţa lui se odihnea o simplă masă, masă care i s-a părut mică şefului comunist de la Gorj, aflat la vânătoare. Împreună cu Primul Comunist din Tulcea, au pus oamenii la treabă. De-atunci, în faţa măreţului stejar sălăşluieşte o replică a Mesei Tăcerii, însoţită de scaunele aferente şi de-o fântână, fântână pe care se hodineşte o placă inscripţionată c-o poezie naivă. Ansamblul poartă numele de Fântâna Vânătorilor. Venerabilul adăpostea o scorbură imensă, care-i dezvăluia goliciunea interioară. De altfel toţi stejarii putrezesc pe interior, spunea Victor, însă nu-i deranjează – fotosinteza se face prin scoarţă, scoarţă care conţine majoritatea celulelor nervoase ale arborilor. De aceea, înlăturarea scoarţei duce la uscarea unui copac! Mi-a plăcut Stejarul Îngenuncheat, cu nenumăratele lui crengi răsucite, ondulate, ce înnegurau cerul. Părea el însuşi o pădure!

De-acolo n-am putut continua, căci urmau zone inundate. Traseul de întoarcere a fost diferit în marea parte – un adevărat off-road, „navigând” mai mult printre dune crem, aride, pe sub cerul acoperit cu nori înnegriţi de supărare. După aproape două ore ne-am reîntâlnit cu nea Florin, care ne aştepta lângă şalupă.

Fragment din volumul „Prin mirifica Europă”, aflat în pregătire.

Foto. George Dimitriu