Poezii

Poezii

Autor: Valerian Bedrule

Sub norii suflecați de estul rece

E noaptea plină, dă pe dinafară,
se-ntinde până-n Bucovina toată,
Rarăuʼ-și prinde umbra camuflată
de Cel ce Universu,-n spate, cară;

vremelnic, cerul nările-și desface,
doar gândurile-mi stau ciorchini, pe față,
noi picături de apă mă răsfață,
pe lângă drum, brădetu,-n sevă, tace;

lumina, din pâraie, aspru trece,
în val, orgolii ține sfâșiate,
fântâni mai albe, glii nevindecate,
sub norii suflecați de estul rece;

e lună plină,-aici, în Sus de Țară,
doar chișița e neastâmpărată
pe ceară, în culoare-i cumpătată,
iar primăvara dă pe dinafară.

O virgulă, în univers, veghează

Eminu’,-n Cernăuți, de n-ar fi fost,
s-ar fi uscat și ceru,-n dor de rouă,
am fi trecut, prin mâinile-amândouă,
cuvinte smochinite,-n zi de post;

feliile de piatră ar fi supt
podețe,-n dungi, pe limbile de apă,
nu țesălam nici coama de pe iapă,
doar umbra lunii poate am fi rupt;

Eminu’,-n Cernăuți, de n-ar fi stat,
austrul n-ar fi legănat lumina,
nu înflorea în Sipenit verbina,
în al uitării râu ne-am fi scăldat;

cu pletele vărsate peste vânt,
o virgulă, în univers, veghează
la ruga dalbă, să rămână trează
în drumu-i, spre țărâna din cuvânt;

Eminu’,-n Cernăuți, de n-ar fi nins,
n-am fi aflat că verbul poate frige,
că mai avem nevoie de cvadrige,
să stingem, peste veacuri, ce-i de stins,

a urii sevă,-n bárbarul aprins.

Pe umbra mea uscată

S-a subțiat secunda, iar mă taie,
îi panglică-n mireasma de lavandă
și amăruie,-n liniștea-i flamandă,
mă amenință-ntruna – o potaie;

a sa iuțeală-i prinsă în rășină,
e ambră în penajul de egretă
și tunet aspru,-n ceru-i sec, de cretă,
i-i botuʼ-ntins pe labe – o jivină;

cu pielea zgribulită peste vină,
la moartea altora ne tot îmbată,
va sta cândva și ea încătușată,
în decăderea-i oarbă – o haínă;

pe umbra mea uscată, ea e nudă,
resuscitează oasele-n himere,
desperechează drumuri spre tăcere
și-mi cântă Aleluia! – o zăludă.

Lumina lin trăia, neîmblânzită

Când alergau poemele-n rășină
și ziua-n grija nopții ne lăsa,
te primeneai în izul de mălină
pe când mă fâstâceam în firea ta;

singurătățile fugeau din tine,
venețian, te adoram sublim,
ne sfărâmam sub ploile vecine
cu universul încă anonim;

mai răsfiram cireșele-mbătate,
prigorii să hrănim cu fantezii,
tot ceru-ncărunțit căram în spate,
uimiți, îl scuturam de erezii;

lumina lin trăia, neîmblânzită
de umbra corbului pe care-o beau,
Lucina, lângă prunc, deloc grăbită
era cândva, când armele tăceau

și, prin rășină, alergau poeme.

(Publicat în Curentul Internaţional, Anul XXV, Nr. 528, 2024, p.23)

Foto. Valerian Bedrule