Comasarea: arma împotriva extremismului, a naționalismului și a suveranismului

Comasarea: arma împotriva extremismului, a naționalismului și a suveranismului

Autor: Alexandru Lăzescu

În această formulă electorală este practic sufocată orice discuție serioasă privitoare la proiectul european, la raportul dintre Bruxelles și statele membre, la cauzele reale ale contestării masive a partidelor tradiționale de pe continent.

Într-o conferință de presă Marcel Ciolacu și Nicolae Ciucă ne-au explicat săptămâna trecută, umăr la umăr, cum comasarea alegerilor europene și a celor locale și o listă comună la primele dintre ele reprezintă formula câștigătoare în lupta cu extremismul. Pe care nu l-au definit ca atare, dar, sigur, știm cu toții încotro bat, la ce partide se referă. Nu e greu de ghicit că s-a ajuns la acest aranjament în trio, împreună cu Klaus Iohannis, și cu binecuvântarea și încurajarea Bruxellesului.

Este o soluție care lasă încă nelămurită maniera în care vor fi abordate alegerile prezidențiale, despre care am aflat în premieră (se pare alături de o mare parte a liderilor liberali) că vor avea loc în septembrie, care fuseseră timp de săptămâni principala piedică în calea ajungerii la un acord.

Prin această decizie, considerată de cei doi lideri drept una responsabilă, în apărarea democrației și împotriva curentului extremist, Bucureștiul se aliniază unui demers mai general european promovat la Bruxelles și în multe capitale din Europa de Vest. Rămâne totuși în mare parte în suspensie cum definim extremismul. În unele cazuri lucrurile sunt mai clare, de pildă în cazul unor poziții antisemite sau al unor simpatii clar exprimate față de regimul de la Moscova și invazia Ucrainei. Partidul doamnei Șoșoacă este un bun exemplu în acest sens. Cu observația că nu se poate face o echivalență generalizată între simpatiile pro-Putin, care sunt motivate în principal de resentimentele anti-occidentale, cultivate cu sprijinul unei intense și, trebuie să recunoaștem, performante propagande a Kremlinului, și nemulțumirile generate de tranzitul grânelor ucrainene. Însă în multe alte situații, eticheta este aplicată forțat.

Când vine vorba de discursul politic și mediatic, standard în materie de „extremism”, apar două probleme. Prima este aceea că este văzut aproape exclusiv doar la dreapta. În realitate există formațiuni politice cu vederi cu adevărat extreme, unele aflate chiar la guvernare, precum gruparea Sumar în Spania, sau cu ponderi electorale consistente ca gruparea NUPES a lui Jean-Luc Mélenchon (al doilea scor în alegerile parlamentare din 2022 din Franța) sau, în Germania, noul partid BSW al Sahrei Wagenknecht. Acestea se bucură de un tratament diferit din cauza simpatiilor ideologice similare progresiste îmbrățișate de o bună parte de birocrația, mass media și politicienii de la Bruxelles și din multe capitale vest-europene.

În al doilea rând, ascensiunea unora dintre partidele care îngrijorează elitele europene nu este o expresie a extremismului decât în măsura în care considerăm extreme opoziția față de migrația ilegală scăpată de sub control și față de politicile climatice complet nerealiste cu un sever impact economic și social în interiorul UE. De pildă Germania a închis centrale nucleare care produceau anual 170 de terawați/oră, adică de două ori mai multă energie electrică decât cea consumată de toată Belgia într-un an, și a introdus o taxă pe carbon considerată o adevărată „nebunie birocratică” de președintele asociației companiilor din industria chimică germană. Rezultatul previzibil este acela că multe corporații au decis să-și mute investițiile în China sau în Statele Unite. Și ceea ce este revoltător, deși aproape sigur nimeni nu va plăti politic pentru asta, este că multe din aceste „politici extravagante”, așa cum le-a numit un europarlamentar, s-au făcut din rațiuni în principal ideologice, sub presiunea unor ONG-uri, ignorând analizele de impact.

Mai sunt și alți factori, de pildă promovarea agresivă a politicilor în materie de identități sexuale, exploatată cu succes de propaganda Rusiei ca dovadă a decadenței Occidentului. Ori, partidele tradiționale de dreapta, care se plâng acum de ascensiunea populiștilor, nu au făcut nici un fel de opoziție față de acest curent, abandonând complet valorile conservatoare. Am avut recent un exemplu în Grecia unde premierul Mitsotakis, în teorie de dreapta, a forțat, se speculează din dorința de a-și crește șansele pentru a obține funcția de președinte al viitorului Consiliu European, aprobarea legalizării căsătoriilor gay cu sprijinul opoziției de stânga, în pofida opoziției din partidul său, Noua Democrație (o treime dintre parlamentari au votat împotrivă sau s-au abținut), și din societate.

Pe acest loc lăsat liber au crescut partide populiste mai peste tot în Europa, inclusiv la noi. E drept, sunt greu de găsit în România formațiuni cu adevărat conservatoare. În general, la noi Dreapta a fost asimilată cu opoziția PSD, argument care evident s-a evaporat după coalizarea la guvernare a celor două partide. Situația e similară și în cazul unei alte formațiuni care se descrie „de dreapta”, USR, în care coexistă progresiști radicali cu liberali moderați. Partidul, acum principala formațiune din Dreapta Unită, care a eliminat-o de pe lista pentru europarlamentare pe Elena Lasconi pe motiv că aceasta a votat la referendumul pentru familie, are evident șanse nule să deturneze votanți AUR. Tot ce poate face este să preia foști votanți liberali.

În cazul AUR, sprijinul electoral vine pe două direcții. Prima este din zona anti-sistem, din frustrarea masivă a populației față de întreaga clasă politică. Este, de altfel, un sentiment larg răspândit în toată Europa. A doua are la bază tot o frustrare în creștere, cea față de Uniunea Europeană, chiar dacă românii doresc în mare proporție să rămână în UE. Sigur, România nu se confruntă deocamdată cu probleme create de imigrație, dar există alte nemulțumiri precum avalanșa de reglementări, politicile climatice și cele identitare de gen. E un teritoriu lăsat liber pe care l-a exploatat AUR.

Dacă e previzibil că prin comasare va crește prezența la vot pe 9 iunie, nu e însă neapărat clar în ce măsură o listă comună PNL-PSD va afecta negativ în mod semnificativ scorul AUR. Sondajele, care sunt oricum distorsionate în funcție de cine le comandă, destul de probabil subestimează ponderea votului pentru AUR și supraestimează determinarea de a veni la vot a celor care nu l-ar vota, dar sunt dezamăgiți și de celelalte partide.

Mai există și un alt aspect care face deosebit contextul electoral din acest an, și nu neapărat în favoarea PSD și, mai ales PNL. Ideea de mare coaliție nu neapărat ceva neobișnuit, modelul l-am văzut la lucru în Germania în timpul mandatelor Angelei Merkel. Însă acolo se ajungea la mari coaliții după alegeri, în timp ce la noi știm deja de pe acum cum va arăta următoarea guvernare, ceea ce inoculează din start pentru mulți un sentiment al inutilității procesului electoral.

O altă victimă a comasării este faptul că într-o perioadă tensionată și tulbure pentru Uniunea Europeană, și din cauza războiului din Ucraina, dar și din cauza tensiunilor interne, chestiuni fundamentale legate de viitorul UE vor fi aproape complet eliminate din dezbatere, dominantă va fi problematica legată de alegerile locale. Iar poate cel mai important aspect din acest punct de vedere va fi cel al raporturilor dintre structurile de la Bruxelles și statele naționale, în care primele au acumulat constant tot mai multă putere și influență. Motiv pentru care alegerile naționale devin tot mai puțin relevante.

Demersul unei Uniuni „tot mai integrate” riscă să înstrăineze continuu statele membre, reducând dorința acestora de a rămâne în cadrul Uniunii la simple interese economice. Există în Europa experiențe istorice și culturale diferite care le diferențiază. În multe situații statele din componența Statelor Unite ale Americii au mai multă libertate de acțiune în raport cu guvernul federal decât au țările membre ale Uniunii Europene în relația cu Comisia Europeană. Deși recunosc pragmatic beneficiile aduse de Uniune, europenii nu se simt deloc legați afectiv de aceasta, după cum relevă un al sondaj comandat de publicația germană Handelsblatt. Doar mai puțin de 5% dintre locuitorii UE consideră prima identitate cea europeană. Pentru majoritatea copleșitoare a respondenților cea națională este relevantă.

De aceea pare ciudat felul în care s-au insinuat în discursul public, fără o mare opoziție, conotația negativă asociată „naționalismului” și a unei noi inventate etichete negative, cea de „suveranism”. În condițiile în care practic toate constituțiile naționale stipulează suverantitatea poporului. O posibilă explicație o găsim într-un volum apărut în 2016, după criza migrației, dar înainte de Brexit și războiul din Ucraina (chiar dacă în 2014 Rusia anexase deja Crimeea și controla Donbasul), „Noua tentație totalitară: Guvernanța globală și criza democrației în Europa”. Autorul, Todd Huizinga, caracterizează UE drept o utopie soft în care elitele guvernamentale și intelectuale au decis nu doar să renunțe la elemente semnificative ale suveranității naționale a statelor membre, fără să țină cont de electoratul național, ci și să transforme ordinea socială, renunțând la adevărurile fundamentale despre natura umană și importanța socială a tradiției.

În acest context tot ceea ce poate fi descris drept „naționalism” sau „suveranism” este automat asociat cu extremismul, și deci trebuie combătut cu vigoare. Numai că negarea rolului istoric al patriotismului și al naționalismului ca fundament al solidarității societale prezintă riscuri serioase. Alături de celelalte rațiuni menționate anterior creează culoarul pentru ascensiunea reală sau doar imaginară a extremismului. Tentația unei Europe federale, în realitate ceva mai aproape de un imperiu franco-german, poate fi profund destabilizatoare. „După cum a aflat fiecare cuceritor, de la Carol cel Mare la Napoleon sau Hitler, Europa nu poate fi condusă ca un imperiu”, scrie Ralph Schoellhammer în Brussels Signal. „Ar fi înțelept ca UE să nu repete greșelile lor, oricât de bine intenționate ar fi.”

Foto. Alexandru Lăzescu