Făcătorii agramați de cultură lălâie

Făcătorii agramați de cultură lălâie

Autor: George Petrovai

Există o mulțime de definiții date omului („Omul este singurul animal rațional”, „Omul este singura vietate care-și fierbe mâncarea”, „Omul este singurul animal care se încalță” ș.a.m.d.), printre care preferata regelui prusac Frederic al II-lea (din evident dispreț, dacă nu față de toți semenii, atunci cu siguranță față de majoritatea acestora), poate și pentru faptul că-i aparținea ilustrului Platon: „Omul este singurul animal biped, fără pene și cu unghii late”. Așa că, zic eu, ce mai contează o definiție în plus, de felul: Dintre toate viețuitoarele pământului, numai omul savurează frumosul și se îmbogățește lăuntric prin cultura autentică?!…

Fără a intra în detalii despre frumos și cultură (am făcut acest lucru în multe articole: Frumosul – cauza și scopul existenței pilduitoare, Considerații despre artă, Legătura inseparabilă dintre artă și religie, Cultura și profitul, Cultura și civilizația – daruri ale Atoatefăcătorului etc.), de data asta voi arăta, cu argumente irefutabile, fundătura gnoseologico-axiologică în care a ajuns omul (mare amator de senzațional/originalitate și înverșunat căutator de forme fără fond), îndeosebi din pricina făcăturii numită postmodernism.

Dar ce este postmodernismul? În interviul acordat Mihaelei Onofrei și postat pe 5 mai 2019, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, marea doamnă a culturii românești postbelice și – până aproape de sfârșit (5 mai 2006 la mănăstirea Văratec) – a celei postdecembriste, ne spune următoarele: „Se fac tot felul de ciudățenii în numele postmodernismului. Am încercat să aflu ce este postmodernismul. I-am întrebat pe ei. N-au fost în stare să-mi răspundă (subl. mea, G.P.). E o artă din cioburi – totul este fărâmițat – mi s-a spus”, cu toate că „Spiritul are o calitate: aceea de integrare, de a face din fragmente o totalitate. Asta au făcut clasicii. Azi am senzația că trăim procesul invers – ne diseminăm, ne risipim”. Răspunsul la întrebarea „Susțineți, deci, că postmodernismul nu e artă?”, nu-i unul categoric, însă la fel de înțelept prin profunzimea avertismentului lansat: „Eu nu înțeleg un lucru: când e atâta frumusețe întreagă pe lume, cum pot să mă duc să mă uit la firimituri, când eu am bucuria integrală a frumuseții? Și, dacă fărâmițăm frumusețea, cum vom putea face drumul invers? Credeți că de la manele ne vom putea întoarce la Johann Sebastian Bach? Sexul în locul capului”…

Vasăzică, manelele din muzica zilelor noastre constituie echivalentul făcăturilor postmoderniste din literatură, al mâzgălelilor din pictură, al fioroșeniilor din sculptură, al idioțeniilor (cu extratereștri, draci, vampiri, fantome) din filmele doldora de penibile „efecte speciale” și al căsoaielor construite la concurență, unde vor mușchii proprietarului și, firește, fără urmă de simț arhitectonic.

Tot ce se poate ca unii, în primul rând partizanii postmodernismului, să-și închipuie, ba chiar să pretindă că acesta continuă direcția „artă pentru artă”, care se știe că, în secolul al XIX-lea, a pornit lupta la baionetă împotriva „artei cu tendință”.

Desigur, cele două orientări opuse, la fel ca idealismul și materialismul în filosofie, s-au cristalizat și confruntat (mascat sau fățiș) încă din zorii preocupărilor cultural-artistice ale indivizilor și grupurilor sociale: clase și partide, popoare și națiuni. De pildă, din istoria culturii se știe foarte bine că una a fost literatura populară, prima formă de artă cu tendință colectivă (basme, doine, balade, ode, imnuri, poeme de critică și revoltă socială) și cu totul altceva literatura cultă, ulterioară celei populare și deseori, conștient sau inconștient, bazată pe ea, însă nu de puține ori inferioară acesteia în plan aristic. Cel mai bun exemplu în acest sens îl reprezintă celebra noastră Mioriță, care – precizez în prima parte a studiului Folclorul și sferele în care își exercită influența – este, așa cum just susține profesorul Liviu Rusu, „tipică pentru homo contemplativus, ea constituindu-se în argumentul liric potrivit căruia «momentul morții este un prilej pentru a sublinia prețul vieții»”, după cum „baladele haiducești sunt tipice pentru homo activus (principiul activ al vieții)”, iar Meșterul Manole „este o culme în ceea ce-l privește pe homo constructivus sau principiul constructiv”.

La rândul ei, literatura cultă promovează „arta cu tendință” atunci când creatorii aparțin oprimaților prin naștere și/sau stare socială, respectiv „arta pentru artă” (intelectualistă, impersonală și detașată de problematica socială), de regulă atunci când direcția este promovată mai degrabă prin străduința teribilistă și exhibiționismul arivist al ambițioșilor neprivilegiați și rareori vizitați de har estetic, decât prin eforturile artistico-filosofice convergente ale răsfățaților de soartă.

Tema fiind intens dezbătută la sfârșitul secolului al XIX-lea și în continuare, iată câteva dintre captivantele opinii expuse de Anton Bacalbașa, părintele literar al lui Moș Teacă, în conferința susținută la Ateneul Român:

1) Minerva, zeița înțelepciunii și a artelor frumoase, se chema la greci Atheni, motiv pentru care aceștia numeau Athenaion templele de cultură, iar romanii le numeau Athenaeum;

2) Théophile Gautier, cel mai înfocat apărător al artei pentru artă, o definește astfel: „Arta pentru artă este pentru adepți o muncă scutită de orice altă preocupare decât a frumosului în sine”, lucru pe care l-a făcut cu imperturbabilă detașare chiar în perioada represiunii Comunei din Paris (1871), adică atunci când „armatele versailleze se dedau la cel mai înfiorător măcel pe care îl cunoaște istoria contemporană”;

3) Da, T. Gautier a fost „unul dintre cei mai mari poeți ai Franței”, însă – „„nepăsător la tot ce se petrecea în jurul lui” – el a ajuns să fie considerat într-o atare măsură „tipul cel mai perfect al omului fără niciun ideal social” (asta deoarece n-a pasionat în timpul vieții decât „un număr restrâns, un cenaclu”), încât la câțiva ani după moartea lui, era citat „mai mult ca o curiozitate literară, ca un exemplu până unde poate merge perfecțiunea formei”;

4) Conferențiarul este atât de convins de necesitatea promovării artei cu tendință („arta nu poate scăpa de influența ideilor ce domină o epocă”), încât nu ezită să întrebe: „Oare frumosul nu este el însuși o tendință?”;

5) „(…) arta pură, arta făcută pentru frumosul în sine, nici nu există, nici n-a existat”, întrucât „îndată după ce opera de artă atinge viața socială, ea trebuie să aibă și tendințe sociale”;

6) „(…) toți artiștii mari, toate naturile alese au fost, în același timp, oameni care nu numai că au înțeles ideile mari ce frământau epoca lor, dar s-au pus în curent cu ele și le-au ajutat”;

7) „În mijlocul lipsei de caractere în care trăim, oficialitatea încurajând tot ce convine principiilor ei, n-a fost greu să se înjghebeze o sumă de nulități care să devină predicatorii teoriilor iubite de clasa dominantă”.

Poate cineva (mă gândesc la semenii cu un dram de cultură, curaj și discernământ) să conteste justețea și actualitatea opiniilor lui A. Bacalbașa, îndeosebi ale ultimelor două, în ordinea stabilită de mine? Da, istoria culturii și a literaturii universale ne demonstrează fără putință de tăgadă că marii reformatori moral-spirituali ai omenirii (artiști, poeți, gânditori, călugări, cercetători) au fost atât de ancorați în viață și atât de receptivi la realitățile sociale din vremea lor, pe care le-au reflectat cu exemplar curaj și inegalabilă măiestrie, încât mulți dintre ei și-au susținut convingerile cu prețul vieții, astfel dobândind binemeritatul rang de poeți naționali și de scriitori referențiali în cultura universală: George Byron, Alexandr Pușkin, Adam Mickiewicz, Petöfi Sándor, Mihai Eminescu.

Aceasta fiind din totdeauna și pretutindeni starea de lucruri din cultură, merită să-i punem față în față pe vulcanicul Victor Hugo și pe placidul Théophile Gautier, chiar dacă Charles Baudelaire îi dedică celui de-al doilea Florile răului, o dedicație extrem de elogioasă („Poetului desăvârșit, neîntrecutului magician al literelor franceze, scumpului și veneratului maestru și prieten”), și chiar dacă acela ce „nu poate fi încadrat într-un curent anumit” (Ovidiu Drâmba), l-am numit pe Baudelaire, în sonetul Corespunderi anunță principiile simbolismului (curent literar apărut în Franța pe la 1880), ce este văzut de eminentul culturologul român „ca o reacțiune împotriva poeziei prea retorice a romanticilor, precum și împotriva impersonalității reci a poeților parnasieni”.

Cât privește a șaptea opinie, cred că toți românii vrednici sunt de acord că dezastrul României postdecembriste se datorează conlucrării dintre doi factori malefici pentru țară și grosul cetățenilor: pe de o parte moștenirea și încurajarea metehnelor bolșevice (securiști deghizați, foști activiști și turnători puși pe căpătuială, nepieritorul homo sovieticus demonocratizat și imbecilizat); pe de altă parte, alarmanta înmulțire a falșilor culți și a analfabeților funcționali (peste 80.000 de doftori la plesneală și nicio universitate românească între primele 1000 din lume), a lingușitorilor descurcăreți și a infracțiunilor de toate tipurile. Căci este arhiștiut că legile postdecembriste sunt făcute de regulă spre huzurul netrebnicilor (cu ștaif și de rând – găinari, tâlhari, violatori, criminali), nicidecum spre folosul și siguranța celor cu frică de Dumnezeu.

Concret, dacă în perioada bolșevică exista oribila și temuta tagmă a lozincarilor, porecliți activiști (un fel de factotum cu gura, botezați de Cinghiz Aitmatov „oameni-ziar”), precum și cea a culturnicilor de nădejde (Ana Blandiana, Eugen Barbu, Adrian Păunescu, Corneliu Vadim Tudor și mulți, mulți alții), cu toții răsplătiți ciocoiește pentru pupatu-n dos a partidului-stat, și care – după Decembriadă – au căzut în picioare și de îndată s-au instalat, ca stângiști sau dreptiști, în fruntea mesei cu bucatele națiunii, astăzi realitatea și-a schimbat întrucîtva forma (democrație aparentă, libera circulație a forței de muncă și a tăietorilor de frunză la câini etc.), dar conținutul a progresat mult într-ale ticăloșiei: majoritatea cetățenilor sunt resemnați sau de-a binelea idiotizați și cam toți jurnaliștii au auzit doar de caracter (câți dintre ei se mai conduc după principiul care susține că „adevăratul gazetar trebuie să fie mereu în opoziție”?), iar găunoșii postmoderniști se fac luntre și punte ca, în cercul lor strâmt și nimuric, să se impresioneze ei înde ei cu înșiruiri de vorbe goale (rari sunt cei care mai vomită câte o figură de stil izbutită!), acele construcții coșmarești în care logica, adevărul, estetica vie și gramatica sunt realmente puse la zid.

Însă, cu toate că după parcurgerea unei atari bizarerii (poezia transformată într-un minieseu haotic și submediocritatea eseului ridicată la rangul de poem), cei mai mulți cititori rămân buimaci după lecturarea acestor bâzdâgănii  (oare ce naiba o fi vrut să spună făcătorul ăsta și eu în ruptul capului nu pricep?), inclusiv pentru faptul că în mod frecvent Dumnezeu a fost coborât la statul bolșevic de „dumnezeu”, alde ăștia organizează tot acuși-acuși festivaluri naționale și/sau internaționale, la care este cu neputință să nu fie invitate autoritățile arogante și semidocte (ce mai, petec după sac!), unde se iau la întrecere să se laude unii pe alții și se aleg cu premii (de la cel de excelență și pentru întreaga operă, până la felurite mențiuni) taman cei mai neînzestrați dintre participanți, potrivit cutumei tovărășești: „Astăzi mie, mâine ție”.

Dar mai mult, deoarece astfel de aflări în treabă (insipide și aproximativ artistice) nu deranjează câtuși de puțin globalismul și politrucianismul (național  și local), autorii lor sunt răsplătiți cu sinecure, decorații și titluri, toate la fel de urât mirositoare ca opera lor (funcție de sex, doctori hormonis pauza sau hoinaris causa, cetățeni de dezonoare ai localității, județului, țării și, dacă n-ar fi o certă dovadă de demență din partea tuturor, ai planetei, ai Galaxiei și ai Universului).

Mă rog, ca să nu fiu acuzat de rea-voință în ceea ce privește postmodernismul și „capodoperele” lui, redau două mostre culese de pe internet: „Viitorul prevestește aceeași poveste totul în jur dispare într-un vârtej/ Rănile cicatrizate reapar la fel cum au dispărut în lunile dinainte/ Durerea revine, neîncrederea cuprinde”; „pe străzile de pluș și resturi umane, salahor anonim pe șantier, Cel care a inventat taberele de refugiați și dragostea ca formă de apărare pe linia întâi. Strânge gloanțele ce au penetrat toate straturile de carne, spală sângele în găleți cu apă apoi o transformă în seva trandafirilor sălbatici de pe marginea drumurilor umblă desculț, dezbrăcat și flămând în mijlocul oamenilor lucrând minuni de neînțeles în autobuze între scheletele celor vii și în particular în toate spațiile de mântuire spitale, închisori, aziluri, orfelinate, la locul accidentelor, rămânând singur la morgă când se închid ușile”. Și încă multe fraze dezlânate și agramate (sau ce naiba or fi), în aceeași notă delirantă a „poeziei” fără formă și fond.

Iată de ce, a vorbi în asemenea cazuri de „artă pentru artă” se cheamă o necuviință (cum poți să compari acest dezmăț verbal cu rafinata poezie impersonală a lui Gautier?), ba chiar un abuz de limbaj.  Nu doar că niciun copil nu-i în stare să memoreze așa ceva, dar mă întreb cam câți actori cu experiență ar dori și ar putea să o facă, sperând că-i vor emoționa pe ascultători…

Cândva (asta a fost cu mai mulți ani în urmă) am primit de la un bucureștean hipermodernist o scrisoare și un colet cu două dintre cărțile lui (se încăpățâna să le spună romane). În depeșă, după firitiselile de rigoare (scria ilizibil că a citit cu încântare mai multe articole de-ale mele), mă ruga să-mi spun părerea despre cărțile lui, asigurându-mă că are maximă încredere în corecta mea judecată.

Am vrut să-i fac pe plac, dar n-am izbutit. Motivele acestui eșec, dacă se poate numi așa, le fac cunoscute celor interesați în articolul Poezia postmodernistă între iluzii și deziluzii:  „Martor mi-i bunul Dumnezeu că am vrut să-i fac pe plac. Din păcate n-am rămas cu mare lucru după parcurgerea scrierilor – doar fraze haotice și trunchiate, respectiv aglomerații de cuvinte ce par frânturi dintr-un delir, ori poate că versurile voit nefinalizate ale unui lung și nedeslușit poem. Crezând că eu am probleme în receptarea acestui gen de scriere și nevrând să-l dezamăgesc pe autorul atât de încrezător în perspicacitatea mea, m-am dus glonț la doi cărturari, cărora le-am lăsat cărțile să le citească, urmând ca peste câteva zile să ne confruntăm impresiile.

Dacă întâlnirea noastră n-a adus în ceea ce mă privește vreun spor la înțelegerea cărților cu pricina (unul dintre intelectuali nici măcar n-a putut citi cartea până la capăt, susținând sus și tare că este o probă grăitoare de cum nu trebuie să se scrie!), în schimb, după discuția cu ei mi-am redobândit liniștea sufletească, repetându-mi de câteva ori la rând: Logica și rațiunea n-au suficiente resurse pentru a putea explora genunile ilogicului și iraționalului!”

(Sighetu Marmației,  19-20 sept. 2023)

Foto. George Petrovai