Era primit ca un rege la Cernăuţi

Era primit ca un rege la Cernăuţi

Autor: Maria Toacă (Cernuţi, Nordul Bucovinei, Ucraina)

Nu doar azi, că e ziua sa de naștere (text scris în data de 21 iulie, n.red.), ci mai întotdeauna când simt nevoia de optimism, bună dispoziţie şi seninătate sufletească apelez la Vasile Alecsandri. Și parcă îl văd, „vesel și ferice” plimbându-se pe cea mai frumoasă stradă a Cernăuțiului. A trecut de multe ori (în momentele cruciale ale vieţii) prin Cernăuţi, rămânând ca şi Mihai Eminescu, strâns ataşat de meleagul nostru. De fapt, în jurul zilei şi anului naşterii scriitorului au fost şi mai continuă discuţii contradictorii. În unele surse este indicat anul 1818. Însă Alecsandri singur şi-a ales data de 21 iulie și anul 1821, dorind poate să rămână tânăr nu numai în poezie.

E adevăr sau legendă că Vasile Alecsandri, fiu de boier-vornic, „rege al poeziei” și personalitate de prima mărime a României din a doua jumătate a sec. XIX, s-a născut într-o căruță? Fugeau părinții săi de cutremur, de frica grecilor sau a revoluției lui Tudor Vladimirescu? Sunt întrebări ce învăluie în mister venirea pe lume a celui mai talentat cântăreț al Gintei Latine.

S-a refugiat în capitala Bucovinei, în vara anului 1848, împreună cu vreo 50 de tineri participanți la evenimentele revoluționare, nevoiți să se ascundă mai departe de mânia lui Vodă Mihail Sturdza. Însă nici pe departe nu semăna a prigonit și surghiunit. Cei mai mulţi au fost găzduiţi pe la casele lui Doxachi Hurmuzachi, din Cernăuţi şi la moşia acestuia de la Cernauca. Alecsandri era atunci în floarea tinereții, avea 26-27 ani. Se plimba bine dispus prin oraș în haine albe. Poetul era adoratul tuturor, sufletul petrecerilor exilaţilor din Moldova. Bucovinenii l-au primit prima dată într-o sală somptuoasă, unde portretul său şi volumele de poezie erau înconjurate cu cununi de flori. De fapt, pe unde ar fi trecut, bardul de la Mircești era întâmpinat cu ovaţii şi imnuri intonate în cinstea sa. Poate de aceea în faţa ochilor i se deschideau numai „guri de rai”, Bucovina fiind pentru el „veselă grădină”. Referitor la adorația și atenția cernăuțenilor, poetul îi scria cu umor într-un răvaş soţiei sale: „Se vede că-s mare poet, judecând după complimentele ce am primit; eu nu mă credeam aşa de mare”.

Cronicile timpului relatează: „Seara, întorcându-se de la plimbare, la Cernăuţi, ţinându-se câte şase-şapte inşi de-a braţele, Alecsandri şi Negri, întotdeauna la mijloc, cântau cu toții „Allons enfants de là patrie…”. Pasul lui Alecsandri era după tactul „La Marseillaise”. Cea mai memorabilă trecere a sa prin Cernăuţi este legată de luna iulie 1849, evocată cu mari emoţii într-o scrisoare către prietenul Alecu Hurmuzachi. Atunci Alecsandri le-a citit pentru prima dată amicilor bucovineni câteva fragmente din balada „Mioriţa”. În acele seri de neuitat ale lunii lui Cuptor, retraşi în răcoarea pădurii de la Cernauca, chipurile la vânătoare, prietenii nu se mai săturau de vorbă. Într-un moment de patriotică pornire, ca să le dovedească că neamul românesc este unul din cele mai înzestrate cu daruri sufleteşti, oaspetele de la Mirceşti le-a citit balada înregistrată de Alecu Russo în munţii Vrancei. Astfel pentru prima dată în Bucovina a răsunat acel cântec dureros despre destinul românesc şi permanenta deschidere a românilor spre sacrificiu, pe care avea să-l încredinţeze lui Alecu Hurmuzachi pentru a fi publicat integral în ziarul „Bucovina” (nr. 11 de sâmbătă, 18 februarie 1850).

Minunatele seri, petrecute la Cernauca, sunt evocate cu mare plăcere: „În ceasurile acele de scumpă nălucire, munţii noştri ni se părea cei mai înalţi şi mai pitoreşti de pe faţa pământului; văile noastre, cele mai îmbelşugate cu holde şi cu flori; apele noastre, cele mai limpezi; cerul nostru, cel mai senin… şi copilele românce, cele mai frumoase la privit, cele mai drăgălaşe la iubit decât toate zidirile lui Dumnezeu”.

Când am prins gustul lecturilor şi am dat de cărţile lui Vasile Alecsandri visam să văd acea Sadagură ridicată în slăvile cerului de neisprăvitul june Iorgu. „Ah, Sadagură, Sadagură!”, oftez uneori într-un glas cu acel comic personaj al dramaturgului. Sadagura a intrat în viața mea înainte de a fi auzit de oraşul Cernăuţi. Azi am prilej de a mă plimba cu voie bună pe cea mai lungă stradă de acolo, cu numele Vasile Alecsandri. La 18 ianuarie 1844 la Iași s-a jucat în premieră comedia „Iorgu de la Sadagura”, prima scriere dramatică originală a bardului de la Mircești, considerată drept piatră de temelie a dramaturgiei românești. Stau uneori la taifas cu Iorgu, pe la miez de noapte la geamul de la sufragerie. Nu departe, de pe o colină îmi zâmbește cu mii de luminițe sora mai mare a Cernăuțiului, suburbia Sadagura. E o priveliște splendidă în amurgul violet-roșietic, dar și prin negru întuneric tabloul e fermecător. Sclipesc lumini multicolore, mișcătoare, creând senzația că dealul cu podoabele Sadagurei e o corabie plutitoare pe cer și că viața nu se oprește nici când lumea doarme…

Foto. Maria Toacă