Atâţia români adevăraţi poartă în Bucovina nume străine

Atâţia români adevăraţi poartă în Bucovina nume străine

Autor: Maria Toacă (Cernăuţi, Nordul Bucovinei, Ucraina)

V-ați întrebat vreodată de ce, în Bucovina, am avut în trecut și, prin moștenire, avem astăzi atâția buni români cu nume ce sună în disonanță cu limba noastră? Atâția mari români s-au numit „Popovici”, atâția cu „-evici” „-iuc”, „-ovici” la coada numelui! Am ales ca ilustrare la această curiozitate/anormalitate o imagine cu bustul preotului Iraclie Porumbescu în fața Bisericii Adormirea Maicii Domnului din Boian, deoarece, cea mai mare parte a vieții, tatăl compozitorului Ciprian Porumbescu a purtat numele Golembiovschi (Golembiowski, transcripția poloneză). Dar și în comuna Boian, mai ales în satul Lehăceni, sunt foarte mulți români cu nume rutinizate – Melnic, Semeniuc, Bodnariuc, Nicolaiciuc… S-au împlinit la 9 martie 200 de ani de la nașterea lui Iraclie Porumbescu și această aniversare mă duce cu gândul la un fenomen incredibil. În două secole puțin ce s-a schimbat, dacă ne referim la destinul nostru românesc. Născut la Suceviţa, cu un tată pălimar, Iraclie, în lipsa de şcoli româneşti, a învăţat să scrie şi să citească în limba maternă la Mănăstirea Suceviţa, apoi a fost nevoit să-și urmeze studiile în germană și polonă la Gimnaziul din Lemberg şi Obergymnasium din Cernăuţi, unde l-a avut profesor de română pe Aron Pumnul. Printre străini, fiul de țărani din Sucevița a fost și slugă pentru a se întreține la învățătură, răbdând deseori de foame. Născut 1823, abia în 1881, adică la vârsta de 58 de ani a reușit să-și oficializeze numele românesc – Porumbescu. Până atunci a purtat numele polonez de familie – Golembiowski.

La drept vorbind, exemplul cu Iraclie Porumbescu nu e cel mai reprezentativ în privința rutinizării numelor românești în Bucovina. Există mai multe versiuni contradictorii referitor la originea acestei ilustre familii. Leca Morariu în monografia „Iraclie și Ciprian Poprumbescu” expune argumentele lui T. Sireteanu care dovedește că numele Golembiovchi e din moștenire. T. Sireteanu afirmă categoric: „Familia Golembiovschi e fără îndoială de origine polonă… Alta-i opinia lui Valeriu Braniște, biograful lui Ciprian Porumbescu care scrie: „Originea străină a numelui de familie se poate cu mult mai ușor explica cu marile prefaceri politice prin cari a trecut Bucovina dela adnexarea ei la Austria. …În epoca galițiană, adecă polonă, s-au regulat în Bucovina numele de familii. Funcționarii poloni au profitat de ocazie, polonizând cu ridicata numele de familie ale Românilor din Bucovina”. E un fapt istoric cunoscut că austriecii aveau drept scop de a înlătura elementul românesc, a denatura istoria teritoriilor ocupate. La fel de adevărat este că atât tatăl Iraclie, cât și fiul Ciprian stăruiau în tendința de a substitui numele polonez Golembiovschi cu românescul Porumbescu.

Cert e că Iraclie Porumbescu provenea din țărani români, botezați în legea ortodoxă. Tatăl său, Atanasie, a fost pălimar și vornic la Sucevița, iar mama sa, Varvara, născută Crăciun, era din Marginea. Ca argument ne servește și faptul că, devenind secretar al gazetei „Bucovina”, în al doilea an de teologie, tânărul Iraclie își semna poeziile patriotice, precum și amintirile despre Alecsandri, cu numele Porumbescu. Semnificativă este evocarea sa despre cum îl saluta poetul: „Porumbiță întristată,/Eu ca tine sunt străin,/ Și-ntr-o țară depărtată,/Tu cânți tristă, eu suspin”. Iar fiul său Ciprian, în calitate de președinte al „Arboroasei”, semna cu numele Porumbescu. Un exemplu de re-botezare a românilor în perioada austriacă ne servește renumita familie de cărturari și teologi Morariu. Constantin Morariu, unul din membrii comitetului de conducere al „Arboroasei” a suferit din această cauză pe toată perioada studiilor teologice la Cernăuți, fiind numit „Andrievici”, după străbunicul Andrei. A suportat adaosul străin „Andrievici” și mitropolitul Bucovinei Silvestru Morariu. Cum apărea apendicele străin în locul numelor românești? O descriere detaliată găsim în memoriile lui Ovid Țopa (volumul „Sfârșit și început de lume într-un ducat habsburgic”, îngrijitor Ștefan Hostiuc). Înstrăinarea de nume se făcea prin biserică și prin școală: „Preoții trebuiau să se lepede de vechiul lor nume de familie românesc, primind în schimb un nume slav, prin adăugarea de obicei la numele de botez al tatălui lor a unui „-vici” la coadă sau a urâtului „-ciuc”. Așadar, după cum evocă memorialistul, când intra un tânăr în școala clericală, era întrebat cum îl cheamă. El răspundea, de exemplu, „Gheorghe Cojocaru”. Urma întrebarea: „Da tatăl tău cum se numește?” „Simion Cojocaru”, să zicem, urma răspunsul. „Foarte bine, de azi înainte o să te numești Gheorghe Simionovici, după numele tatălui tău, că e mai frumos”, îl „boteza” învățătorul. Dacă era fiu de preot, primea numele Popovici, copiii de dascăl erau numiți Diaconovici. Astfel decurgeau operațiile de schimbare a numelor, moștenire purtată din generație în generație de mulți români din Bucovina.

Foto. Maria Toacă