Vestul, China și Sudul Global

Vestul, China și Sudul Global

Autor: Alexandru Lăzescu

Un diplomat și expert geopolitic din Singapore crede că secolul al XXI-lea va fi unul asiatic cu China în curs de a deveni hegemonul global; se poate, dar dacă criticile sale la adresa Occidentului sunt corecte, viziunea sa idilică asupra Chinei este în contrast flagrant cu realitatea.

Kishore Mahbubani a fost timp de 10 ani reprezentantul Singapore la ONU. Este însă cu siguranță mai cunoscut prin expertiza sa geopolitică, mai ales în privința Chinei, Indiei și Asiei de Sud Est, fiind un invitat frecvent al think tank-urilor și al marilor universități pentru conferințe sau stagii academice. Într-un interviu recent pe podcastul SINICA, specializat pe analiza politicii interne și externe a Beijingului, el abordează chestiunea raporturilor dintre lumea occidentală și „Sudul Global” (sintagmă care a înlocuit „Lumea a Treia” din perioada primului Război Rece).

Este o chestiune importantă, în mare parte absentă, inclusiv la noi, din analiza dinamicii geopolitice puse în mișcare de războiul din Ucraina. Pentru că departe de a ne afla situația ca „Ucraina să fi unit lumea”, așa cum declară adesea președintele Zelensky. De fapt nici măcar unitatea transatlantică nu e chiar garantată, dacă ne raportăm la declarațiile lui Emmanuel Macron după vizita la Beijing. Ne aflăm în situația în care în mare măsură restul lumii, 85 de procente din populația globului menționează Kishore Mahbubani, nu s-a raliat sancțiunilor impuse de Occident Rusiei. Pentru că, explică el, restul lumii nu vede conflictul în termeni de Alb și Negru, așa cum fac occidentalii, ci crede că și Rusia are preocupări legitime de securitate. Adaugând că dacă s-ar fi exclus ideea unei viitoare integrări a Ucrainei în NATO, războiul ar fi putut fi evitat.

Este o ipoteză foarte departe de realitate, mai ales după ce Serghei Lavrov a spus în câteva rânduri că războiul trebuie să fie punctul de plecare pentru schimbarea actualei ordini mondiale, ceea ce în traducere înseamnă că Moscova vrea să-și reconstituie, chiar și doar parțial, fosta sferă de influență din Estul Europei. Însă e un punct de vedere interesant pentru înțelegerea manierei în care țările din Sudul Global văd Occidentul și se raportează la actuala ordine mondială pe care nici ele în general nu o agreează și o doresc schimbată.

În discuția de pe SINICA, Kishore Mahbubani reia ideile majore din ultima sa carte publicată în 2020, „A câștigat China?”, care astârnit numeroase reacții și a fost intens comentată. Venea după un alt volum, din 2019, „A pierdut Vestul?”, care transmitea în mare același mesaj: Vestul este într-un declin iremediabil, secolul 21 va fi unul asiatic, corectând aberația care a fost dominația Occidentului din ultimii 200 de ani.

Plecând de aici, teza sa principală este aceea că, deși nimic nu e sigur, actuala competiție geopolitică va fi câștigată foarte probabil de China. În acord cu vederile exprimate de intelectuali sinofili precum Martin Jacques sau Daniel Bell, dar și cu ceea ce scria și el într-un articol din The Economist din aprilie 2020, cu titlul sugestiv „Zorii secolului Asiatic”: „Era dominației occidentale se încheie. Revenirea Asiei în afacerile mondiale și în economia globală, care se întâmpla deja înainte declanșării pandemiei Covid-19, va fi cimentată într-o nouă ordine mondială după criză. Deferența față de societățile occidentale, care a fost norma în secolele XIX și XX, va fi înlocuită de un respect și o admirație tot mai mari pentru cele din Asia de Est. Pandemia ar putea marca astfel începutul secolului asiatic”. Argumentul său principal fiind contrastul dintre reacțiile competente ale guvernelor din Asia de Est (în special China, Coreea de Sud și Singapore) și reacțiile incompetente ale guvernelor occidentale în gestiunea pandemiei. După o succesiune de evenimente inițial dezastruoase, guvernul chinez a reușit să țină sub control propria epidemie cu o viteză remarcabilă, ilustrând punctele forte ale „modelului chinez”, susține Mahbubani.

Sigur, între timp am avut dezastruoasa „politică covid zero” impusă de Xi Jinping și s-a văzut că măsurile draconice adoptate la un moment dat în Vest, inspirate de „modelul chinezesc”, s-au dovedit mai mult decât discutabile. Și în privința gestiunii pandemiei și prin impactul negativ enorm asupra economiei. În acest context, dar și din perspectiva manierei în care Xi Jinping s-a înconjurat doar de yesmeni cu prilejul preluării celui de-al treilea mandat în fruntea țării și a Partidului Comunist Chinez la fel de discutabilă este și afirmația sa că „în prezent, China are, fără îndoială, cel mai meritocratic guvern din lume”.

În analiza de pe SINICA și din cărțile sale, Kishore Mahbubani are cu siguranță dreptate atunci când spune că Occidentul a ignorat complet după sfârșitul Războiului Rece realitățile geopolitice. Tonul triumfalist exprimat de Francis Fukuyama în volumul celebru în care prevedea sfârșitul istoriei, în sensul în care democrația liberală și piața liberă au câștigat definitiv partida, este în bună măsură responsabil pentru situația dificilă și complicată în care Vestul se găsește astăzi. Mahbubani își amintește de o întâlnire cu un înalt oficial belgian în 1991, anul care a marcat probabil apogeul triumfalismului post-Război Rece. În fața unui grup de asiatici, oficialul declara: „Războiul Rece s-a încheiat. Au mai rămas doar două superputeri: Statele Unite și Europa”. Dar iată cum istoria se răzbună!

Este însă ironic, deși nu neapărat surprinzător, faptul că, după ce subliniază că Occidentul nu a luat în seamă ascensiunea Chinei în anii ’90, Mahbubani spune că acum ar trebui să facă în esență același lucru preocupându-se în principal de amenințarea internă a populismului, mai degrabă decât de amenințarea externă a Chinei. Pe care o consideră o campioană a pieței libere, a globalizării și a ordinii internaționale. Dar cele două aspecte nu se exclud reciproc, în fapt ele sunt strâns interconectate. Mai mult, pierderea poziției dominante internaționale a Statelor Unite nu ar face aproape sigur decât să agraveze criza internă din țară.

Obiectivul principal al Americii ar trebuie să fie îmbunătățirea mijloacelor de trai ale celor 330 de milioane de cetățeni, nu păstrarea supremației sale în sistemul internațional, crede Mahbubani. Dar pot fi cele două separate? Prosperitatea Occidentului s-a bazat şi pe faptul că a avut un acces neîngrădit pe piețele globale. Asta i-a permis, între altele, să impună standarde tehnologice globale. Acest lucru nu mai este deloc garantat dacă China devine noul hegemon mondial.

În afară de asta mai trebuie făcute câteva nuanțări. China nu a îmbrățișat piața liberă așa cum susține el, a îmbrățișat comerțul „liber”, unde a intrat în arenă cu forța capitalismul de stat. Aparenta sa credință că Xi Jinping va conduce lumea ca un „bun împărat” denotă același tip de gândire magică („spre deosebire de Occident, China nu are niciun impuls misionar de a-și exporta ideologia în lume”). Afirmația este naivă. China continuă să își încordeze mușchii militari în Marea Chinei de Sud, intimidând țările vecine, Taiwanul, Vietnamul, Filipinele și Japonia. China continuă să amenințe companiile private obligându-le să adere la pozițiile sale oficiale privind drepturile omului și disputele teritoriale. Constrânge companiile aeriene să menționeze Taiwanul ca făcând parte din China sau forțează Mercedes să își ceară scuze pentru că îl citează pe Dalai Lama în reclame.

Kishore Mahbubani are dreptate și atunci când vorbește despre aroganța Vestului care ține predici în spațiul extra-occidental mai ales atunci când audiența se abate de la valori progresiste pe care în bună măsură le respinge chiar publicul occidental. Un exemplu fiind promovarea agendei LGBTQ+ în țări din Africa care o resping masiv nu doar la nivelul guvernelor, ci și al societății în ansamblu. Sau atunci când își imaginează că ar fi posibilă democrația liberală în China în urma unei potențiale revoluții colorate.

Însă procedează în oglindă atunci când spune că viitorul Chinei va fi determinat de moștenirea unei civilizații vechi de 4 mii de ani, nu de ceea ce vine de peste Oceanul Pacific de la o republică veche de 250 de ani. Civilizația în cauză nu s-a născut din neant, are și ea în spate una cel puțin la fel de veche, excepționala moștenire greco-romană, Magna Carta, Renașterea, Iluminismul, filosofia și pleiada de excepționale descoperiri științifice care stau la baza a ceea ce se învață și în universitățile chinezești. Pe de altă parte, valorile liberale clasice precum libertatea individuală, libertatea de expresie, justiția independentă au fost îmbrățișate mai peste tot în lume atunci când oamenii au putut să decidă. De pildă în Hong Kong, unde cei de acolo au putut fi forțați doar printr-o represiune brutală să renunțe la valorile și tipul de instituții moștenite de la britanici în favoarea celor promovate de la Beijing care își trag seva, după cum spune el, din 4 mii de ani de civilizație.

Oarecum pe aceeași linie de gândire, Kishore Mahbubani mai dă exemplul Africii unde, spune el, chinezii oferă poduri, căi ferate, șosele în timp ce americanii oferă prelegeri. E însă o descriere idilică. Toate aceste „oferte” nu sunt gratis, sunt adesea proiecte nerealiste pe care țările în cauză nu și le pot de fapt permite așa că intră în dificultăți financiare majore, ca în Pakistan sau în Muntenegru, sau pierd garanțiile, porturi – ca în Sri Lanka, sau zăcăminte diverse. În plus, Beijingul oferă și sisteme de supraveghere a opoziției care desigur sunt mult mai tentante pentru liderii locali, africani sau din America de Sud, decât programele Băncii Mondiale.

Multe dintre observațiile critice făcute de Mahbubani la adresa Americii și Occidentului sunt corecte. Problemele apar atunci când el prezintă o imagine idilică a Chinei, a viziunii acesteia asupra lumii și intențiilor sale. „Lumea de după criză COVID ar putea să vadă un Occident slăbit și o China mai asertivă”, scria el în articolul din 2020 din The Economist, la începutul pandemiei. „Și ne putem aștepta ca Beijingul să folosească acest ascendent. Paradoxal, o ordine condusă de China s-ar putea dovedi a fi o ordine mai «democratică». China nu dorește să își exporte modelul. Ea poate trăi cu o lume multipolară diversă. Viitorul secol asiatic nu trebuie să fie neapărat incomod pentru Occident sau pentru restul lumii”.

Adăugând că ordinea globală bazată pe reguli, „un cadou făcut de Occident lumii după cel de-al doilea război mondial”, nu va fi în nici un caz amenințată de China atunci când aceasta va deveni, inevitabil, puterea economică incontestabilă a lumii. „În calitate de cel mai mare beneficiar actual al acestei ordini o va proteja deși va încerca în mod sistematic să reducă influența americană în cadrul organizațiilor internaționale.” Astfel de prognoze optimiste au fost contrazise recent chiar de Xi Jinping care, înaintea despărțirii de Vladimir Putin de la Kremlin, i-a spus acestuia să se aștepte la „schimbări cum nu s-au mai văzut în ultima sută de ani”. De altfel la Beijing opinia cea mai răspândită este aceea că obiectivul strategic al Chinei este să de-americanizeze lumea, să modifice radical actuala ordine internațională, chiar dacă ar putea suporta și ea un impact negativ.

Imaginea în mare parte idilică asupra Chinei prezentată de Muhbabani în cursul dialogului din SINICA și în cărților sale este contrazisă flagrant de cea care reiese dintr-o altă carte, „Invazia tăcută: Influența Chinei în Australia” de Clive Hamilton. De fapt, în lumea reală, China duce o politică agresivă prin care vrea să influențeze și să controleze politicile guvernamentale, industria, universitățile, școlile, prin amenințări, infiltrare, mită, corupție și spionaj. În paralel, încearcă să cumpere structurile care controlează infrastructurile cheie, din Chile până în America și Australia, cum ar fi aprovizionarea cu energie și telecomunicațiile, și este implicată masiv în furturi de proprietate intelectuală.

În opinia lui Mahbubani, America se comportă astăzi la fel cum o făcea fosta Uniune Sovietică la apogeul Războiului Rece, în timp ce China se comportă acum mai mult ca America în trecut. De partea cealaltă, China are o abordare răbdătoare, pe termen lung, în relațiile cu America, fiind în același timp profund nedumerită de acțiunile americane. Sugerând că ambele părți trebuie să convină asupra unor obiective strategice ca bază pentru o coexistență pașnică. Pare o propunere rezonabilă însă atunci când se intră în detalii pare că în principal doar America ar trebuie să se conformeze. Din moment ce asta ar însemna ignorarea comportamentului agresiv al Chinei care impune sancțiuni și penalități financiare împotriva țărilor care o deranjează (precum Australia, Lituania, Norvegia), noilor legi de securitate din Hong Kong, acumulării agresive de arme militare și spațiale, spionajului secret și controlului infrastructurilor vitale.

Viziunea lui Kishore Mahbubani asupra competiției geopolitice între America și China și a felului în care se raportează Sudul Global la Occident este extrem de utilă pentru a înțelege percepțiile și alinierile de așteptat din afara spațiului occidental. Există resentimente extinse, unele justificate, altele mai puțin. De aceea e de așteptat ca în multe regiuni, în special în Africa și în America de Sud, Vestul să piardă în continuare influență în dauna Chinei, mai ales dacă se consolidează percepția că se află într-un declin iremediabil. Ceva ce ar putea fi perceput drept o înfrângere în Ucraina ar întări această convingere. Credința că această tendință ar putea fi inversată prin soluții de tipul celor imaginate într-un articol apărut în Foreign Affairs sub semnătura lui David Miliband care sugera, de pildă, un sprijin financiar masiv pentru reducerea emisiilor de carbon în țările sărace, face parte din aceeași categorie de abordări naive care au marcat perioada care a urmat Primului Război Rece.

Foto. Alexandru Lăzescu