June 12, 2024

Curentul International

Curentul International Magazine

Iubiri ascunse

9 min read

Iubiri ascunse

Autor: pr. dr. Cătălin Constantin Lungu (Montreal, Canada)

 

Se întâmpla în urmă cu câțiva ani, pe când mă întorceam din țară. Ajunsesem în aeroport mai devreme, mă străduisem să fiu cu trei ore înainte de decolare. Am predat bagajul de cală către personalul companiei aeriene, apoi am aruncat o privire pe lista cu decolări de pe monitor. După ce trecusem de toate punctele de control, m-am îndreptat către poarta de îmbarcare. Aici mi-am ocupat un scaun și mi-am scos cartea pe care o aveam în bagajul de mână. Având o scadență acută a simțului auditiv, sunt nevoit să port aparat auditiv. Este foarte discret la vedere și mă facilitează să aud de multe ori și ce n-ar fi trebuit să aud. Maladia nedorită mi-a fost transmisă genetic pe linie paternă. Iată că și de data aceasta, undele sonore mi-au vibrat timpanul, iar centrii auditivi au reușit să capteze șoaptele unor voci necunoscute. ,,Îl vezi pe ăla care stă cu nasul în carte, nu cumva e popa de la greci?”, șoptește cineva din al treilea rând de scaune. ,,Uite-l pe părintele Constantin de la Mânăstirea cu grecoaice” se aude o altă voce feminină venită din lateral. Nevoiind să-mi dau de gol auzul, întârziam câteva secunde, apoi ridicam ochii și salutam privirile ce le prindeam îndreptate către mine. Totuși, mă încăpățânam și-mi continuam cititul, concentrându-mă la lectură. După câteva clipe, agenta de îmbarcare îmi deconectează atenția, anunțând că zborul va avea o întârziere de câteva ore. Așa că mi-am pus un semn în carte și am plecat către restaurantul ce se afla în apropierea ariei de așteptare.

Servitoarea micului restaurant era o femeie frumos machiată pentru postura ei de chelneriță, din păcate era parfumată prea strident, ba chiar devenea obositor să stai prea mult în apropierea ei. Ce-i drept, din pricina imperfecțiunii simțului meu auditiv, mi s-a dezvoltat, mai mult decât perfect, simțul olfactiv. Chiar și soția mi-a spus, de mai multe ori, că aș fi cel mai bun câine de depistat droguri. Evident că și acolo aș fi făcut o carieră perfectă.

Ei bine, după ce mi-am luat tava cu micul dejun, mi-am ocupat un loc la masă. Între timp, se apropie de masa mea un domn pe care pelicula ochilor mei îl fotografiase pe când ne aflam la verificarea identității de către polițistul de frontieră. Un bărbat prezentabil, puțin mai înalt decât mine. Vârsta îi era vizibilă, mai mare cu cel puțin un deceniu decât a mea. Ținea în mâna dreaptă o tavă cu o sticlă foarte mică de whisky și un pahar, iar în stânga, bagajul de mână. Mă abordează cu un salut apusean.

– Lăudat să fie Iisus!

– În vecii vecilor! răspund, privindu-l puțin mirat.

– Să-mi fie cu iertare, părinte, mi-am dat seama că sunteți preot ortodox după colarul alb de la gât și verigheta de la mână, că, dacă erați preot catolic, nu aveați verighetă.

Mă ridic în picioare și dau mâna cu el.

– Nu face nimic, domnule dragă, și eu mă bucur că m-ați abordat! Cu cine am onoarea?

– Sunt părintele X. Preot misionar al bisericii catolice, iertați, pot lua loc la masa dumneavoastră?

– Cum să nu, așezați-vă, vă rog. Dacă tot v-ați prezentat, să mă prezint și eu. Sunt părintele Constantin Lungu, preot al Patriarhiei Ecumenice și aparțin de Arhidioceza Greacă din Canada.

– Noi, preoții catolici, nu prea mai purtăm colar, părinte, cu toate că ar fi trebuit, mai ales eu, că sunt misionar.

– Misionari suntem cu toții, părinte. Sincer, sunt încântat de cunoștința cu dvs, având în vedere că de multă vreme nu am mai vorbit cu un preot catolic.

– Părinte Constantin, dacă-mi permiteți, pot să vă servesc cu un pahar de whisky?

– O, nu, părinte, vă mulțumesc, nu beau deloc whisky. Dar pentru companie, voi comanda un gin slab și cu puțină gheață.

În timp ce dau să mă ridic, părintele mă oprește.

– Nu, părinte, este plăcerea mea, eu fac cinste,  imediat vă aduc ginul.

– Vă mulțumesc pentru generozitate, părinte, n-am să refuz!

Nu a durat cinci minute și paharul cu gin era în fața mea.

Apoi am intrat în vorbă, la început, discuția noastră a fost legată de misionarism, urmată de câteva subiecte banale. Problema mea este că niciodată nu mi-am putut explica ce rol sau ce sens are celibatul clerului catolic, așa că am condus discuția noastră spre această arie.

– Părinte, vă rog să mă iertați, voi deschide cu dvs un subiect mai sensibil, poate o să vă doară, dar sunt ferm convins că această durere o aveți din vremea tinereții, așa că sunteți călit din pricina ei. Cunosc și eu destul de bine Istoria Bisericii Catolice în sânul căreia slujiți ca preot. Este cunoscut că până la reforma gregoriană, adică mai bine de o mie de ani, clericii Bisericii Catolice au fost căsătoriți. Ba chiar și câțiva papi au fost. Apoi, undeva prin secolul al XI-lea, sub papa Callistos al II-lea și Alexandru al II-lea, celibatul clerului catolic a fost obligatoriu. De-a lungul anilor, au fost acceptate de întregul cler toate dogmele stabilite sau impuse de Vatican, evident, nu aveați încotro, era instituția din care făceați parte. Însă nu pot înțelege de ce au fost acceptate normele și condițiile unor ierarhi misogini care au exclus pe cei căsătoriți de la preoție. Însuși Hristos, Fiul lui Dumnezeu, l-a ales pe Petru care era căsătorit, la cea mai înaltă vrednicie, de a fi Apostol, spunându-i ,,Tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica mea și porțile iadului nu o vor birui. Ție îți voi da cheile împărăției cerurilor”.

Personal, mi se pare o absurditate ca noi oamenii să schimbăm ceea ce Dumnezeu a săvârșit. Este ca și cum am spune că Dumnezeu nu a făcut bine ce a făcut și hai ca noi, creaturile, să le facem mai bine decât El.

Oare cum au putut ierarhii catolici să desființeze căsătoria pentru preoți? Ei nu au văzut că nu există în Biblie niciun verset în care să ceară unui păstor de suflete să fie necăsătorit? Ba chiar Sf.Ap. Pavel în prima epistolă ce i-o trimite lui Timotei îi spune că: ,,Se cuvine, dar, ca episcopul să fie fără de prihană, bărbat al unei singure femei”…

De bună seamă vă spun că ierarhii misogini ai Bisericii Catolice care au impus celibatul, nu au fost oamenii lui Dumnezeu. Am putea spune că ei au fost cei mai sălbatici monștri ai iubirii. Pentru că, în habotnicia lor, au impus lumii un Hristos lipsit de iubire, singuratic. Iar un Hristos singur și fără iubire, în mod cert, este un anticrist. Pentru că ei nu au iubit, au silit și pe preoți să renunțe la iubire. Și să știți, părinte, că acolo unde se pierde iubirea se va pierde și libertatea creștină. Avem și noi preoti care, de bună voie, au preferat celibatul sau călugăria, însă preotul călugăr sau preotul celibar cu nimic nu poate fi superior preotului căsătorit. Ambii au primit același har al preoției și cel cu femeie și cel fără femeie. Îmbrăcat cu ,,harul preoției” și de la unul si de la altul, primim Trupul și Sângele lui Hristos. Amintiți-vă de sinodul din Gangra, care a avut loc în anul 340 când cu toții făceam parte din aceeași biserică. Atunci a fost dată anatema pentru cei care vor spune că Liturghia sau Împărtășania săvârșită de un preot necăsătorit este mai bună decât cea săvârșită de un preot căsătorit.

Știm că taina sfințirii se săvârșește prin puterea Duhului Sfânt, nu prin vrednicia slujitorului sfințitor, căci nimeni dintre oameni nu este vrednic de ea.

Iată de ce, părinte, în viziunea noastră, a teologilor ortodocși, creștinismul apusean a devenit imperialist, adică un fel de colonie schismatică.

Noi, preoții ortodocși, nu vom călăuzi niciodată pe creștinii noștri spre un astfel de creștinism. Nu vrem să obținem un rezultat în care să mișune aroganța și incredibilul, cum Apusul demult l-a obținut.

Și acum îndrăznesc a vă sugera să vă amintiți de anii tinereții, când nimic nu putea fi mai frumos decât atunci când tu, ca bărbat, te lăsai pradă buzelor dulci ale unei femei. Privindu-vă în ochi, sunt ferm convins că și sfinția ta te-ai îndrăgostit de o femeie și te-ai înfruptat din fructul interzis, întins de ea. E firesc, căci atracția față de femeie este sădită în firea masculină de însuși Creatorul nostru când i-a spus Evei: „atrasă vei fi de către bărbat”.

Vreau să vă spun, părinte, că din primii ani de studii teologice mi-am dat seama că el, creștinismul, este cultul iubirii. Numai prin iubirea care duce la împreunarea bărbatului cu femeia se nasc oameni pe pământ, deci în ei este viața.

Noi, ortodocșii, mergem pe principiul iubirii, părinte. Căci singurul drum de la Dumnezeu la om și de la om la Dumnezeu, este Iubirea. Și doar ea te poate salva din infinit la infinit atunci când este trăită tot timpul la prezent. Iar când iubești, trăiești prezentul la infinit, părinte drag.

La un moment dat am oprit jetul meu verbal și priveam țintită spre ochii lui care clipeau agitat și des. Exprimau jenă și căutau să scape de privirea ochilor mei. Pe parcursul discuției noastre, golise câteva jumătăți de pahar, încât după privire se vedea că începuse să se pilească nițel. În timp ce-și turna puținul ce-i mai rămăsese în sticla de whisky, îmi spune:

– Părinte Constantin, într-adevăr s-au făcut multe nedreptăți de-a lungul timpului. Văd că aveți instrumentele teologice bine puse la punct și darul de orator. Probabil că proveniți dintr-o familie de intelectuali?

– Nu, părinte, îi răspund zâmbind, vă înșelați, părinții mei au fost țărani de pe valea Prutului. S-au străduit bieții de ei să-mi dea o educație după simplul lor abecedar țărănesc și să-mi faciliteze șansa de a urma drumul pe care singur l-am ales în viață.

– Frumos, mă bucur, însă cuvintele dvs sunt incomode pentru mine, ca preot catolic. Am 58 de ani, nu mă mai gândesc la însurătoare, dar vă spun sincer că, de-a lungul carierei mele și, mai ales în tinerețe, am tot sperat că celibatul va fi desființat și va veni o vreme când noi, preoții catolici, ne vom putea căsători.

– Știu, părinte, această speranță o au de secole sărmanii sacerdoți catolici.

Aici discuția noastră a fost întreruptă de anunțul agenției aeriene că zborul spre Montreal va fi amânat pe a doua zi și să ne prezentăm la poarta de îmbarcare pentru alte detalii. După ce am obținut toate informațiile, observ că părintele se îndreaptă către mine. Părea puțin apatic, probabil din pricina amânării dar și de la whisky-ul consumat de el.

– Părinte Constantin, am aflat că majoritatea vor fi cazați la un hotel din apropiere. Eu am vorbit cu sora mea care locuiește în București și vine să mă ia, deseară voi servi cina cu ea, așa că poate ne vedem mâine. Vreau să vă spun că mi-a plăcut enorm de mult cum mi-ați vorbit despre iubire. Am să-i povestesc și surorii mele, că și ea iubește.

– Și mie mi-a făcut plăcere că am vorbit cu dumneavoastră, părinte. Privindu-l în ochi și lăsând o scurtă pauză, îi grăiesc zâmbind:

– Dacă tot ați spus că veți servi cina cu ,,sora”, care și ea iubește, vă urez să aveți poftă!

Foto. Cătălin Constantin Lungu 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Copyright © All rights reserved. | Newsphere by AF themes.