Mama mea îi Dacia!

Mama mea îi Dacia!

Autor: Diana Nicole Berloiu (Augsburg. Germania)

Dragilor, doresc să împărtășesc cu voi magia care din fragedă pruncie m-a purtat în fascinantul tărâm al străbunilor nostri. Îmi amintesc  cu bucurie poveștile spuse de tatăl meu despre cei ce au călcat acest meleag cu milenii în urmă, știute de el de la moșii lui, care aceștia le auziseră la rândul lor tot de la cei mai în etate din familie și comunitate. Fiind curioasă din fire îi adresam nenumărate întrebări despre tot ce reprezenta acel popor. Tata era precum un izvor curat de cunoaștere, avea un răspuns potrivit pentru fiecare tablou ce îl reprezentam în minte și cu răbdare îmi împărtășea tot ce aflase și el la rândul lui tot în aceeași manieră, specifică neamului nostru, prin viu grai, făcându-mă responsabilă de a spune și eu mai departe despre rădăcinile și măreția nemului nostru. Cu ochii mari, atentă și încăntată mă lăsam purtată de cuvintele lui, în fiecare seară, pe urmele moșilor și strămoșilor simțind în sufletul meu de pruncuță mândrie și onoare, o flacără ce arde, un impuls ce nu poate fi explicat, o dorință și în același timp o datorie față de acei oameni  care în negurile știute și neștiute ale istoriei,  au pus bazele noastre culturale și spirituale. Activa în mine mândria și recunoștința, simțeam că sunt parte din fiecare poveste, iar privind prin ochii lor, mă transpuneam  într-atât încât toate îmi erau dragi, și mai mult de atât, credeam cu certitudine că tot ceea ce îmi spune este adevărat. M-a îndemnat să respect și să iubesc natura, de la firul de iarbă până la cele mai înalte creste, animalele care au un rol important pentru noi, cel mai reprezentativ fiind lupul, pe care îl avem și pe stindard. Legătura dintre om și animal a rămas în tradiții, obiceiurile încă păstrate din timpuri străvechi atestă acest aspect, conexiunea și comuniunea dintre ființele ce viețuiau laolaltă în armonie și respect.

S-au pierdut și se vor mai pierde informații despre ceea ce am fost ca neam, din multe puncte de vedere, s-au schimbat aspecte, doar știm, istoria este scrisă de către învingători, însă nimeni niciodată nu va putea schimba ceea ce „deținem” în conștiință, ce ne definește ca neam. Moștenirea vastă, de valoare inestimabilă este deosebit de puternică și statornică. Fie că ne referim la zestrea genetică, lingvistică, la cea cultural-artistică, ş.a.m.d., toate ni s-au transmis din aproape în aproape ca un tot unitar foarte concentrat și complex, ce cristalizează întreaga profunzime și măreție a identității noastre naționale. „Luminii raze pe Pământ, /Priviți de mulți ca niște zei, /Minuni de faptă și cuvânt, /Nemuritori și prometei, /Eroi de plug și vitejii, /De bucurii și de necaz, /Ce-au înfruntat orice urgii, /Să-și știe pruncii liberi azi!!! / Iar pruncii lor sântem noi toți, /Sfințiți de-o limbă și de-un sânge: / Acelorași străbuni nepoți, /Familie… ce nu se frânge!” Leac Străbun, – de Florin Sava.

Modestia, omenia și curățenia sufletească sunt virtuți pentru oamenii de bine, insă totodată pot fi și puncte slabe unde lovesc cei vanitoși și trufași pentru a se folosi în beneficiul lor de ce ar putea să îi avantajeze sub orice formă, chiar și de a modifica memoria unui neam.

Cel mai răsunător strigăt de durere, în grai srăbun, vine dintr-un suflet de dac ce nu ș-ia uitat rădăcinile, le plânge cu jale ca un prunc ce tânjește după mamă. Simte umilința adusă cu voie neamului nostru, acceptată din neștiință și cu nepăsare, vede nedreptatea și jignirea națiunii noastre, aspecte față de care orice concesii sau pierderi de ordin material i se par sacrificii de mai mică importanță. Sacralitatea și continuitatea, curajul și stăruința, măndria și demnitatea sunt scoase în evidență cu patimă în versurile ce urmează: „Când ai mamă, ai curaj, /Când ai tată, ai speranță, /Iar de n-ai puțân deranj /Valorezi cam cât o zdreanță. Uite-așa-s io pă pământ, /Nici nu știu cum mă mai cheamă, /Puțâni știu și cine sânt, /Puțâni știu cine mi-i mamă. O, măicuță, greu suspin, /Cine te-o știut mai bine /Ți-o pus un nume strain /Ca să-și bată joc de mine! Te-or făcut în fel și chip /Și te-or văruit cu tină, /Să mă simt io umilit /La trecutul fără vină. Și, făr’ un trecut măreț, /Viitoru’… îi frunză-n vânt, /Ca un călător drumeț /Fără fapte și cuvânt. Dar io, mamă, nu-s așă, /Și de-azi nu mai pot tăcea: /Maica mea îi Dacia, /Și-s mândru că-i maica mea! Pentru cei ce n-or știut /Și de astăzi vor a ști, /Apoi dac io m-am născut /Și dac îs, pân’ oi peri! Măi români, romi or romani, /Să trăiți voi la mulț’ ani, /Luați aur, luați ce vreți, /Nu vă cer, mă, niciun preț, Da’ nu-mi luați, mă, din putere, /Numele măicuței mele! /Nu-mi luați trecutul tăt, /Obiceiuri, datini, port, Nu-mi luați pământu’, țara: /Ăsta-i tata, asta-i mama! /Că fără mamă, fără tată, /Îs ca râu’ fără cheatră, Ce se scurge ușor și lin /Fără susur și suspin. /Fără doină, fără cântec /Îs ca orbu-n întuneric. Fără tăți strămoșii duși /Sântem tăți niște păpuși, /Care astăzi îs p-aci…/Dar ca mâne om peri!” Mama mea îi Dacia! – de Radu Lazăr.

În fiecare poveste, basm, există un „sâmbure de adevăr”, fiindcă dacă nu ar fi fost nu s-ar povesti. Suntem păstrători ai credinței străvechi, izvoare curate de înțelepciune, urmași ai bravilor geto-daci, iar identitatea națională este și va rămâne mereu absolut esențiale pentru existența și prosperitatea unui popor:

„- Măi nepoate get-beget, /Cât mai ai inimă-n piept, /Minte-n cap și limbă-n gură, /Șăzi și cugetă o țâră!// N-am fost noi neam viguros, /Bun, viteaz și omenos, /Iar ca număr cât cuprinzi, /Tot „al doilea după inzi”…?// Iar romanii, pe la noi /N-au adus cumva război, /Crime, jafuri, lăcomie, /Suferință și robie…?// Când la noi se suspina, /Se trudea și se scrâșnea, /Toată Roma chefuia /Și scutiri de dări avea…// Tare scump am mai plătit  /Că n-am fost un neam unit, /Că toți geții de-i strângeam, /Oastea Romei nimiceam,// Iar de-atunci și până azi /Era mai puțin năcaz, /Erau veacuri mult mai bune /Pentru noi și-ntreaga lume. (…)// Tu să știi, dragă nepoate: /De atât o s-aveți parte, /Cât e adevăr în voi! /Azi și-n vremuri mai de-apoi…”  Decebal către nepoți, – de Florin Sava.

Foto. Diana Nicole Berloiu