In Memoriam: Mircea Fotino

In Memoriam: Mircea Fotino

Autor: Sebastian Doreanu (Denver, Colorado)

A plecat dintre noi Mircea Fotino. Cum se poate scrie despre cineva pe care l-ai cunoscut, mai mult sau mai puțin, în ultimul sfert de secol, în diferite ipostaze? Ce cuvinte, sau fraze, să găsești, pentru a fixa pe hârtie, într-o festscrift limitată de însăși matricea alfabetului, o personalitate multiplă? Cuvintele închid, in nuce, o simbolistică a cărei graniță, oricât am încerca să o depășim, ne obligă să ne oprim, înfrânți, în fața ei. Și atunci? Despre cine să scrii? Despre savantul renumit? Despre românul exilat ? Despre omul de familie? Prietenul? A plecat, spre ziua ne-nserată, Mircea Fotino și, oricât aș/am scrie despre el, nu se poate cuprinde totul, așa cum razele unui diamant nu pot fi îngrădite în căușul unei palme. O viață începută în Bucureștiul interbelic, continuată în Franța post-belică și America globalistă, o viață plină și împlinită, sfârșită două zile în urmă, aici, la poalele Munților Stâncoși.

Foto. Mircea Fotino

Și-a pierdut tatăl la vârsta adolescenței, asta însă nu l-a împiedicat să-și urmeze vocația și să calce pe urmele părintelui său, fost profesor la Școala de Ofițeri de Artilerie și conferențiar la Politehnica din București, membru corespondent al Academiei de Științe din România. Decenii mai târziu, Mircea Fotino va va fi recunoscut, la rândul său, ca o somitate a lumii științifice. Plecat să studieze la Paris, tânărul Mircea refuză, în 1948, întoarcerea într-o Românie căzută sub ocupație sovietică. Student, este printre puținii care primesc ajutor financiar din partea Consiliului Național Român din exil, din fondul „elvețian”, destinat celor mai dotați tineri români scăpați de urgia comunistă. Se integrează exilului cultural și luptător, alături de alți refugiați români, într-o adevărată „confrerie” românească. Leagă prietenii, ce vor dura decenii, cu Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Neagu Djuvara, Emil Cioran, Dinu Zamfirescu, frații Ciorănescu, Alexandru și George, surorile Maria și Ioana Brătianu, fiicele ilustrului istoric asasinat de comuniști la Sighet, și mulți, mulți alții. O admirație fără seamăn îl apropie de George Enescu, aflat, la rândul său, în exil. Nu trebuie uitat faptul că tatăl lui Mircea, Scarlat Fotino, a fost, pe lângă un om de știință remarcabil, și un compozitor talentat, membru activ al Societății Compozitorilor Români. Era normal ca fiul său, care i-a moștenit talentul muzical, și cei care l-au ascultat, au rămas sub vraja interpretării, să se apropie de marele Enescu, între cei doi să se construiască o amiciție bazată pe dragostea față de muzică, amiciție întărită pe un schimb epistolar bogat. Și tot iubirea pentru muzică îl va împinge să realizeze, la un moment dat, un CD cu înregistrări la pian, interpretate de verișoara sa, Maria Fotino.

Strălucitele studii de fizică de la Paris sunt continuate cu un doctorat obținut la Berkely, în California. Cercetător în domenii prioritare ale energiei nucleare, la Universitatea Harvard, timp de un deceniu, Mircea Fotino ajunge, la începutul anilor ‘70, la Universitatea de Stat din Boulder, Colorado. Domeniile de cercetare se amplifică: biofizică, biologie moleculară și celulară, cu descoperiri importante în microscopie și analiza structurilor biomacromoleculare. Se amplifică și viața personală, prin căsătoria cu domnișoara Ingrid Alina Popa, urmată de experiențe noi, în postura de părinte al celor două fete, Adriana Georgia și Domnica Alina, ce îmbogățesc viața și căsnicia tinerei familii Fotino.

Colorado, în anii ‘70 -‘80, nu era un stat de emigrație pentru românii care ajungeau în Lumea Nouă, astfel că, în perioada când familia Fotino se stabilește acolo, nu existau alți români în zonă. Într-un fel, ei au fost exploratori, pionieri români la Munții Stâncoși. După Paris, unde limba română se auzea în tramvai, cum spune Virgil Ierunca în amintirile sale, după California și Cambridge, unde se aflau totuși români și, nu în ultimul rând, după New York, unde părinții tinerei doamne Ingrid Fotino ocupau un loc de seamă în comunitatea românească, mutarea în Colorado semăna cu un al doilea exil. Și totuși, românitatea nu le-a fost slăbită. Ba chiar a primit un nou impuls, odată cu nașterea celor două fete. Aveau cu cine să vorbească românește, cu cine să împărtășească frumusețea limbii de „acasă”. Cred că termenul „limbă natală” își pierde stricto sensu când o înveți departe de țară, de locurile natale. Devine o limbă parentală, a părinților exilați din locurile natale și care și-au găsit refugiul în limbă. Cum am avut ocazia să discut de multe ori cu fetele Fotino, una dintre amintirile dragi lor a fost faptul că au învățat o limbă pe care nu o vorbea, nu o cunoștea nimeni în jurul lor, nici colegii la școala, nici prietenii/prietenele, vecinii, nimeni. Doar ele două și părinții lor, astfel că, mult timp, au crezut că este o limbă inventată, o joacă, astfel ca cei doi părinți să comunice cu ele fără să fie înțeleși de către cei din jur. Mai târziu, ajunse la adolescență, și, odată cu mutarea în Colorado a unor familii de români, să descopere că limba română este vorbită și înțeleasă (și) de alții. Ce minune, ce iubire a unor părinți, să-și învețe fetele să vorbească o limbă pe care, poate, nu vor fi avut ocazia să o folosească vreodată, ținând cont că, la vremea respectivă, căderea comunismului părea ceva imposibil, iar o vizită în țara din care s-au exilat părea de neimaginat, atât pentru Mircea si Ingrid Fotino dar și pentru cele două fiice.

Cu toate astea, dacă țara de departe își avea granițele închise pentru ei, România pe care au cunoscut-o, România lor, liberă și frumoasă, de dinainte de tăvălugul sovietic, putea fi reconstruită, din bucățele, ca un puzzle, într-un fel de aură personală, care să cuprindă frânturi de oxigen pentru stingerea dorului de țară. O carte românească, o poezie de Eminescu, în special Doina, un ziar românesc, scos cu trudă de vreun exilat din cine știe ce colț de lume, o vizită în Colorado a Regelui Mihai, a lui Mircea Eliade, a sopranei Cortez Viorica, întâlniri cu familii de români, ajunse, în sfârșit și în aceste locuri, scrisori și proteste împotriva abuzurilor din România comunistă, iar mai târziu pentru recunoașterea valorilor românești în lume, l-au găsit pe Mircea Fotino, alături de familia sa, mereu pe baricade când a fost vorba de românitate. Nu a făcut paradă, dar nici nu s-a rușinat de ea. A fost, iată, ce greu îmi este să scriu la trecut, acum, când nu mai este printre noi, a fost mereu conștient de valoarea românismului în lume. Activitatea științifică, profesorală, pentru că a urcat toate treptele academice, de la profesor asociat până la profesor emeritus, obligațiile familiale, nu l-au împiedicat să fie și un cavaler în slujba Măriei Sale, România. Alături de familia sa și prieteni din Colorado, a contribuit (la începutul anului 1990) la pornirea primei asociații românești din Colorado, R.A.F.A – Romanian American Freedom Alliance, asociație cu scop caritabil, pentru ajutorarea celor din România, după 45 de ani de marasm comunist și, în același timp, cu scop cultural, de a prezenta americanilor cultura poporului român.

Foto. Monica Lovinescu și Mircea Fotino, tineri studenți la Paris. (Fotografie din colecția Sebastian Doreanu)

Mircea Fotino nu mai este. Ce greu îmi este să accept acest fapt, dar mai tare mă doare gândul că nu voi mai avea ocazia să-l întâlnesc, să mă las copleșit de fascinația pe care o exercita asupra celor din jur, de interesul pe care-l avea pentru tot cel înconjura. Până la această vârsta, și, iată, îi mai lipseau doar patru ani pentru a-și sărbătorii centenarul, era deschis să învețe lucruri noi și mai ales să le împărtășească cu cei din jur. Țin minte, la un moment dat, o persoană care a discutat cu dânsul, mi-a șoptit, la sfârșitul întâlnirii, cu o admirație greu disimulată: „Ce minte sharp are domnul Fotino”. Între-adevăr, știa să vorbească despre literatură, istorie, muzică sau chimie cu aceeași competență și, mai ales, fără sa-și plictisească auditoriul. L-am ascultat vorbind, la Cenaclul românesc, despre Mircea Eliade, Panait Cerna sau Beethoven cu o elocvență de invidiat. Vorbea mai multe limbi străine, alături de engleză, germana, franceza și italiana, dar avea un cult pentru limba română. Se simțea lezat, rănit, când auzea folosit greșit un termen, un cuvânt, o expresie gramaticală, mai ales când îi descoperea etimologia în limba muscălească, impusă de cotropitorii de la Răsărit. Nimic de mirare, în această mare iubire pentru limba română, pentru acest nepot, prin mamă, al lui G. Dem Teodorescu.

Ultimii ani din viață i-au adus noi bucurii in familie, odată cu nașterea celor doi nepoți, gemenii Adrian și Alina, de la fiica Domnica. Omului de știință, soțului și tatălui, le-a adăugat un nou galon pe tunica vieții: cel de bunic. O viață împlinită, de învingător. Poate de aceea, când l-am văzut ultima dată, la câteva ore după ce și-a dat ultima suflare, am văzut un chip frumos, liniștit, împăcat, chiar un început de zâmbet la comisura buzelor. Mircea Fotino nu mai este printre noi. Primitor, pământul i-a îmbrățișat astăzi trupul. Dar nu, acesta nu este un sfârșit, este doar un rit de trecere. Și dacă, într-o zi, cei care l-au cunoscut, ridicând capul spre cer, vor recunoaște, într-un colț de nor, zâmbetul lui Mircea Fotino, pot fi siguri că acolo, undeva, spiritul lui însetat de cunoaștere nu are hodină.

Cât despre trup, odihnească-se în pace!

Foto. Sebastian Doreanu