Gânduri dureroase din Exil

Gânduri dureroase din Exil

Autor: prof.dr. Nicholas Dima (Arizona, SUA)

Unde eşti tu Ţepeş Doamne!

Zilele acestea am fost trist; foarte trist. Am citit pe internet că un polonez care a trăit mai mulţi ani în ţara noastră a făcut următoarea declaraţie: „Ca să-i îndrepţi pe românii de azi ar trebui împuşcaţi toţi cei în vârstă de peste şapte ani şi după 20 de ani ar trebui repetată operaţia…”

Sunt plecat din ţară de peste 50 de ani şi la întoarcere, prima oară în 1990 după 22 de ani de înstrăinare, nu mi-am mai găsit nici familia, nici prietenii, nici locul şi nici neamul. Oamenii cu frică de Dumnezeu şi cu sufletul curat au fost nimiciţi ori marginalizaţi şi dacă mai trăiesc ei se zbat între viaţă şi moarte. Şi dacă mor nu mor de bătrâneţe. Sunt omorâţi sufleteşte. Târâturile au ajuns în frunte şi netrebnicii s-au văzut împăraţi. Şi împreună ei se grăbesc şi jefuiesc ţara pentru că simt că nu mai au mult şi li se apropie sorocul. În orice moment poate să revină stăpânul casei, Marele stăpân. Acum însă parveniţii se întrec în a-şi etala spoiala în timp ce fac sluj în faţă noilor stăpâni, nişte ciocoi pribegi aduşi de vânt. Şi cu cât se umflă mai mult în pene şi se etalează pe dinafară, cu atât mai goi sunt noii epigoni pe dinăuntru. S-au gândit ei vreo clipă că nu vor viermui la nesfârşit pe acest pământ? Cu ce vor se vor prezenta aceste târâturi în fața marei judecaţi?

Supravieţuire

Strămoşii noştri au fugit din calea barbarilor şi au supravieţuit, dar au rămas să trăiască pe fugă. Mulţi dintre ei şi-au aplecat capul şi multă vreme au rămas cu capul aplecat în pământ.

Au venit slavii şi s-au pretins prieteni cu noi. Cu timpul au devenit ortodocşi ca şi noi şi am învăţat de la ei să spunem bogdaproste. O spuneam pentru că ne dădeau de pomană din ceea ce furaseră tot de la noi.

Au venit turcii şi ne-au cerut bir, şi un timp am rămas biruiţi. De la ei am învăţat să dăm şi să pretindem bacşiş.

Au urmat grecii fanarioţi care ne salutau cu ticalos, adica ceva frumos; un fel de ce mai faci pre limba lor, dar purtarea lor era cu totul alta. Şi ca să supravieţuiască, unii dintre noi s-au luat dupa fanarioti si s-au ticăloşit.

S-au ridicat eroi că Horia, Mihai şi Tudor, dar nu le-a plăcut lichelelor de sus. I-au tras mişeleşte pe roată, i-au înjunghiat laşi pe la spate, i-au ucis. Au supravieţuit în fruntea ţării tâlharii şi făţarnicii.

Au venit comuniştii şi le-au luat pământul ţăranilor. Ca să supravieţuiască ţăranii şi-au trimis copiii să fure de pe propriile lor ogoare. Şi unii din copii s-au deprins cu furtul. Cei colectivizaţi s-au prefăcut că muncesc şi mulţi au rămas prefăcuţi. Intelectualii mai deştepţi s-au orientat şi au intrat în partid ca să-l schimbe pe dinăuntru şi au rămas ei preschimbaţi pe dinafară. Dar, Doamne fereşte, ei nu erau comunişti!

După ’89 foştii comunişti s-au declarat revoluţionari cu dreptul legitim de a jefui ţara. Şi am rămas jefuiţi. Şi tot ei ne conduc şi ne jefuiesc şi azi. Poporul a supravieţuit, dar supravieţuirea e doar un somn veşnic! Treziţi-vă, fraţi români!

Confesiune

În cursul multor ani de cercetare şi autoanaliză am căutat răspunsuri la frământările mele, dar mult timp fără nici un rezultat. Am suferit sub comunişti în România, dar nu mi-am găsit liniştea sufletească nici în America. M-am ales cu alte vise răvăşite, cu incertitudini şi cu noi înfrângeri.

Un timp, nu am vrut să-mi accept destinul, să mă împac cu soarta şi să accept voinţa marei forţe divine care ne guvernează. Cum te poţi împăca însă cu o forţă pe care nu o înţelegi? Putem cunoaşte oare această forţă prin căutări raţionale or o descoperim prin revelaţii? Am vrut să-l găsesc pe Dumnezeu prin acumulare de cunoştinţe şi am ajuns chiar la concluzia că a dobandi cunoştinţe nu e doar un drept, ci o datorie.

Cunoştinţele sunt fără limite şi stau la dispoziţia tuturor celor care le caută. Acumularea lor nu îţi aduce însă liniştea dorită, ba chiar îţi adânceşte frământările. De fapt, noi nu înţelegem nici măcar realitatea fizică pe care o percepem prin simţurile noastre: Urechea te minte şi ochiul te-nşeală. Cunoştinţele trebuie filtrate prin credinţă pentru a ajunge la înţelegere, la înţelepciune, la pace sufletească. Şi în căutările mele m-am oprit în faţa unei mari dileme: Care e sensul vieţii?

Desigur, la început, în prima tinereţe şi în perioada de formare, căutările sunt lumeşti şi sensul vieţii îl găseşti în bunuri materiale, în familie, în prietenii şi în natură din jurul nostru. Pe la mijlocul vieţii, în perioada de afirmare, sensul vieţii îl găseşti în glia strămoşească, în ţara în care te-ai născut şi în care te-ai format, în cultura naţională care te-a definit. Spre apusul vieţii, sensul devine spiritual. Te cheamă divinitatea care te-a zămislit şi care ţi-a hărăzit un destin. Te atrage ca un magnet nemurirea care te primeşte în infinitatea ei. Acolo te poţi pierde în neantul spiritual al tuturor celor care au ajuns în sferele cereşti. Acolo devii tu însuţi, cel adevărat şi etern…

Se spune că viaţa de dincolo de materie, existenţa în spirit, energie şi conştiinţă, seamănă în esenţa ei cu cea de aici. Şi totuşi, trăirea spirituală este infinit mai intensă şi mai profundă decât cea de pe Terra. Acolo, fiecare familie de spirite egal evoluate îşi are aşezământul ei paradisiac. Înainte de a ajunge acolo, trebuie să rătăcim însă prin această junglă terestră, să depăşim numeroase obstacole, să ne lepădăm de cele lumeşti, să lăsăm zgura pe pământ, să ne dobândim dreptul la înălţare… Şi încă îmi amintesc fragmente din poeziile marelui poet şi martir al închisorilor Radu Gyr: Eşti Doamne bun, eu pământean şi rău/ În dragoste nu-ţi seamăn, nici în milă/ Dar după răni, sunt chip din chipul Tău/ De păr dospit din cer, nu din argilă…/ Atât de dulce ştiu să cad/ Şi-atât de greu mă-înalț în sfere/ Că rădăcina mea în cer e/ Iar fructul ei se coace-n iad…

Foto. Nicholas Dima