Pe vatră se rumenesc cuvintele

Pe vatră se rumenesc cuvintele

Autor: Viorica Pop (Făgăraş)

S-ar putea așeza întreaga operă publicistică a lui Cornel Cotuțiu sub genericul „Ipostaze ale eului în preajma și pretutindenea românească”, în sensul cugetării lui Mihai Eminescu: „Suntem români și punctum”. Și totuși…, itinerarul său spiritual stabilește conexiuni, interferențe de ,,așa DA, așa NU,” ; ,,așa și așa,; ,,râsu’-plânsu’”, toate ca alcătuire a ființei umane.

Primul volum din ,,Avem un vis de împlinit”, conceput în prelungirea volumelor ,,La noi”, are tot un titlu din lirica lui Octavian Goga și tot  aceeași cauză: impulsuri din pulsul conștientizării că a rămâne indiferent la ce ne înconjoară echivalează  cu moartea spirituală. Ideea nu e nouă, la Cornel Cotuțiu, motivația e a unei inspirații respirând din ,,județul Rebreanu-Coșbuc”, așa cum îi place să-și revendice apartenența,  și publicistul anulează în verva scrisului granițe de vârstă ,de teme abordate anterior, de stil ,dar rămâne la aceeași viziune etică.

Din perspectivă subiectivă, lectura lasă impresia unei recitiri, dar după ideea lui G. Ibrăileanu că o carte recitită nu e niciodată aceeași. Cornel Cotuțiu trece prin vămi reale sau imaginare pentru reîntoarceri în  Basarabia și Bucovina transcarpată, în Maramureșul istoric ca stări ale visului de împlinire, ca mesaj de intrare în  „orizontul lacrimii” spre a o zvânta cu corolarul limbii române.

Sub titlul-metaforă „Orizontul lacrimii nezvântate”, din prima parte a volumului „Avem un vis neîmplinit”, conotațiile intră în țesătura stilului publicistic asemenea unor vertebre în haină narativ-descriptivă, în dialoguri și monologuri cu invenții lingvistice demonstrative, nuanțate, ca de obicei, pamfletar, ironic ori sub forma unor oximoroane (subcapitolele „Kakaia vî pișete”, „Dicțiofăcătura”, „Umblătoarea statuie a lui Ștefan cel Mare”). Se desprind și mirări admirative pentru oamenii simpli, păstrători de identitate românească patriarhală, în care omul și natura trăiesc în armonie, ca în poezia lui G. Pitut, din care autorul reproduce versuri sugestive: „La noi un ca o casă/ Pe deal o casă-i ca o țară/ Și țara seamănă cu-o masă/ A cerului înalt de vară”//. O nostalgie poematică străbate de  la „Cântarea României”, a lui Alecu Russo, la gălețile pline cu apă ale oamenilor care își întâmpină musafirii, găleți-metafore adâncite în fântânile revelatorii ale lui Lucian Blaga. „La noi – îmi spunea Andrei venind de peste drum cu gălețile pline – omul, îninte de a-și ridica o casă, mai întâi coboară să-și facă fântânâ”. Întrebările primesc răspunsuri aluzive, ca niște scântei din vorbele țăranilor lui Liviu Rebreanu, din romanul „Răscoala”: „Andrei, de ce sunt atâția cuci în satul ăsta?” „Eeee, ca să cânte”. Ce replică a țăranului român din Basarabia la confuziile generale din stupizenia lozincară al unor autorități! (subcapitolul „Plastilina numită istorie”).

A contempla înseamnă în viziune subiectivă o simbioză de atracții senzuale și de melancolie, de patetism sau zeflemea, de ironie și autoironie din flacoane cu lacrimi și ghimpi. Imaginea unei frumuseți blonde, adolescentine, îi dă senectuții bărbatului furnicături și imaginația reacționează: „Ce peisaj superb! Îți venea să întinzi mâna și să-l mângâi”. Luciditatea cenzurează cu aluzii la imaginarul poetic eminescian: „… peste mâna imaginară întinsă m-am plesnit imaginar cu cealaltă mână și mi-am îndreptat privirea înspre nuci. Mde! cineva cândva număra niște plopi fără soț…, eu acum număr nicii”. (Nucii – cucii, am zice…). Compensații vin din descoperirile culturale din biblioteci sătești, urbane, din statui ale unor personalități românești din stânga și din dreapte Prutului, așezate antitetic prezentului debusolat după 1990. Stilul alert alternează cu tihna unor versete biblice, menite să întrețină mesianismul: „Cât de basarabean este românul ardelean Octavian Goga”. Am putea răspunde în subtext: „Cât de român e basarabeanul Grigore Vieru și tot neamul său de pe malul stâng care încă plânge.

Pentru a nu pune granițe nici între vârste, unele pagini iau forme de compuneri școlare sub ochiul didactic al autorului, în contrabalans cu absurdități politico-administrative, însă egoul pedagogic echilibrează contrarii, experiența de la catedră are sclipiri de critică nepărtinitoare („În suferință”, „Ubi patria…”, „Douăzeci ori patru fac optzeci”). În permanența spiritului românesc, ele vin de la responsabilitatea lui Miron Costin asupra cuvântului, de la programul pașoptist al „Daciei literare”, ca să ajungă, sub auspiciile ASTREI, la Despărțământul „Mihail Kogălniceanu” Iași („Cinci zile altfel”). În plan cultural și afectiv, publicistul așază portrete din Basasabia (scriitoarea Valeria Florea-Dascăl) și din Iași (Areta Moșu – președinta Despărțământului menționat).

Pe corolarul „Limba noastră”, ideea împlinirii visului de reîntregire trece prin înemeieri de reviste literare, cum este „sud-est”, fondate de Vadim Bacinschi în zona Odesei, (în corespondență de titlu și viziune cu „Nord-Vest” din Maramureș), prin omul de cultură Ion Botoș (cel care a înființat reviste și muzee românești la nord de hotarele actuale (”În Ucraina pe românește”). Portretele lor, ale oamenilor simpli, care „nu vor să moară până nu se face Unirea” s-au așezat în inima scriitorului ardelean simultan cu săgețile îndreptate spre  obtuzități și cinism din viața politică și administrativă din Basarabia și Bucovina. Dialoguri spontane scot la iveală adevăruri dureroase ale românilor din afara granițelor, atitudini voit șovine (casa din Cristinești a savantului B.P.Hasdeu e lăsată în paragină). Cu toate acestea trăirile românești păstrează gustul perelor din livada părintească și lumina vibrândă a cupolelor din cetățile de la Hotin și Camenița. Pentru prozator, stările sufletești ale  oamenilor se așază gânditor în semne: semnul mirării, semnul întrebării, pentru căutări și limpeziri de incertitudini, punctele de suspensie ca meditații, reflecții.

Scoasă de sub „mustăți imperiale” austriece și din fala țâfnoasă a bolșevismului, iluzia eternității dictatoriale e prinsă  în piuneze ironice: „Ce au construit aici austriecii (e vorba de Cernăuți), e de mirare admirativă (clădiri și străzi vieneze), dar desigur că au făcut-o nu de dragul băștinașilor și nu pentru un timp trecător, ci pentru trăinicia lor pe aceste meleaguri. Numai că, iată, eternitatea lor a durat… două secole, până în 1918, când cu destrămarea imperiului dualist al concubinajului dintre epuizata Viena și fudula Budapesta” (pagina 141).

Are Cornel Cotuțiu o intuiție aparte de a preface realitatea de la fața locului în iriși imaginari coborând în istorie pe „reazim al naționalității (Timotei Cipariu) spre oglindirea adâncului ca să poată urca printre bolovani pe Coloana Infinitului în vibrații de poezie eminesciană și de vioară de la Scripca, toate  pentru  VIRTUS  ROMANA REDIVIVA. Rămân într-un con de umbră atitudini părtinitoare  (preferința pentru anumiți politicieni de azi), abateri de la limbajul- standard, un oarecare radicalism de atitudine, dacă nu cumva autorul le include în câmpul semantic de „licență literară”.

Entuziasmul comunicării pe vatra limbii române are ca finalitate o legătură intrinsecă a identității individuale cu identitatea colectivă numită ROMÂNISM și astfel adâncirea în lăuntric pentru înălțare creștină ar putea însemna acel „Suntem români și punctum” în „orizontul lacrimii nezvântate”.

Foto. Viorica Pop