O ţară de care ne-am plictisit cu toţii (reportaj din România)

O ţară de care ne-am plictisit cu toţii (reportaj din România)

Autor: G. R. (Canada)

O amestecătură de dor şi remuşcare îţi îneacă ochii în lacrimi, la fiecare aterizare pe pământ românesc. De data asta, însă, n-a mai fost aşa. Ai revenit iar pentru o înmormântare „grea”, în cimitirul tinereţii tale. Sufletul ţi-e pârjolit. Nu găseşti pacea tulbure a doliului. Ceva a mers prost, foarte prost, încă de la aflarea îngrozitoarei veşti. Simţi revoltă şi scârbă faţă de toţi şi de toate cele care au făcut posibilă înapoierea asta teribilă a ţării în care te-ai născut.

Ca român „cu domiciliul în străinătate”, adică cetăţean de „categoria a II-a”, după cum a uneltit legiuitorul român, n-ai dreptul să metabolizezi suferinţa cauzată de moarte. Eşti vinovat „a priori”, încă de la primul contact cu reprezentanţa diplomatică a statului în care te-ai născut.

Toate hârtiile afişate pe pereţii consulatului conţin interdicţii, ameninţări şi avertismente la adresa cetăţenilor: „Nu insistaţi…!”, „Fotografiatul interzis!”, „Vorbitul la telefon interzis”, „Nu se acordă protecţie consulară pentru cetăţenii români care deţin şi o altă cetăţenie…” etc.

Undeva la baza avizierului central, lângă ghişeele de tip sovietic, a fost atârnat un „Ghid al repatrierii”… Ironie sau prostie? Cred că ironia iese din discuţie, în templul sobrietăţii tâmpe.

Ceea ce-i înspăimântător este că personalul consular este format din oameni tineri, cu vârste între 30 şi 40 de ani, dar care par desprinşi din tablourile renascentiste cu precupeţe şi negustori escroci.

De fapt, nimeni nu te vrea acolo şi pe nimeni nu interesează de ce ai venit. „Condoleanţe. Aşa! V-a expirat paşaportul…”, „Da, în pandemie, când n-aţi prea lucrat…”, „Păi de ce nu vă adresaţi autorităţilor de aici, că aveţi şi alt paşaport!? Vă spun eu! Pentru că nu vă bagă în seamă!”, „Dar de ce vă interesează pe dvs., ca funcţionar al statului român, de ce nu mă adresez eu altor autorităţi? Şi de unde ştiţi aşa sigur că nu mă bagă în seamă? Ceea ce ar trebui să vă intereseze pe dvs., ca „consul de carieră” (n.a. cacofonia e intenţionată), ar fi că eu sunt cetăţean român şi am dreptul la un document, într-o situaţie de urgenţă.”

De aici porneşte „doliul românesc” pentru cetăţenii români de categoria a II-a. Statul român – adică aceia care l-au luat „pe persoană fizică” şi care au venit „de acasă”, de la mămica lor, cu procuri, certificate de naştere şi paşapoarte – ştie că vine un moment când vei fi la mâna lui. Şi când va putea, eventual, să-ţi trântească uşa-n nas, cu aroganţă: „Sunteţi cetăţean cu domiciliul în străinătate. Adică n-aveţi buletin, iar în România, fără buletin, practic, nu puteţi face nimic, nici măcar să vi-i înmormântaţi pe cei dragi. Unde mai pui că v-a expirat şi paşaportul ăla de cetăţean de categoria a II-a, cu domiciliul în străinătate!? Deci, dacă nu ne suportaţi aroganţa, descurcaţi-vă cu certificatul de naştere sau cu vreun alt document străin, în ţara buletinului! Hai, c-avem treabă! Mâine e zi liberă în România şi noi nu lucrăm!”. Cam ăsta e mesajul transmis prin atitudinea funcţionarilor români aflaţi „la post” în străinătate.

Înţelegi, într-o astfel de situaţie, de ce-ai plecat, anticipând prăbuşirea acestui „stat eşuat”, caracterizat ca atare de chiar propriul său preşedinte. Te bucuri, într-un fel, că ţi-ai salvat familia. Copiii au măcar şansa de a porni în viaţă „fără valize”, adică fără gândul plecării din propria ţară, ca formă de supravieţuire. Aşa au gândit patru, cinci milioane de români ai căror copii, la maturitate, nu vor mai avea nicio legătură cu România. Dacă ar fi cineva interesat de câţi copii născuţi în străinătate, din părinţi români, cu nume româneşti, nu vorbesc „o boabă” limba maternă, şi-ar da seama de dimensiunile dezastrului. În 20 de ani, vom avea Charleşi, Edwarzi, Migueli, Sare şi Charlotte, cu nume de familie „Popescu”, „Ionescu”, „Vasilescu”, care vor vorbi doar engleză, franceză sau spaniolă şi ale căror singure „amintiri” despre România vor fi vreo bunică, vreun cozonac cu nuci, vreo pungă de pufuleţi sau vreun grătar cu mititei sfârâind. Nu vor mai avea nevoie de paşapoarte româneşti pentru că părinţii lor şi-or fi îngropat de mult neamurile şi şi-or fi vândut şi bruma de agoniseală pe care ar mai fi păstrat-o în ţară. Atunci, „consulii de carieră” vor avea bărbi albe şi, sugând din deget, vor stinge lumina în cămăruţele goale unde, odinioară, îşi exercitau „autoritatea” de nulităţi absolute.

„Chelului îi trebuie tichie de mărgăritar” iar „câinele moare de drum lung şi prostul de grija altuia”. Iată cum înţelepciunea unui popor aproape dispărut descrie perfect realitatea zilei, în kafkiana „diplomaţie” românească. Aceasta respinge oameni, în loc să-i atragă prin toate mijloacele, în toiul unei hemoragii grave de populaţie, de forţă de muncă, de credibilitate şi de câte şi mai câte altele…

Între urină şi vomă

Odată ajuns pe Otopeni, te bucuri că n-ai revenit în propria ţară însoţit de vreun străin căruia să fi obligat să-i explici de unde provine mirosul de urină care-i poate declanşa un icter mecanic. Tu ştii că ai mai simţit acel miros de urină cu vreo patru ani în urmă, în acelaşi loc, dar îţi reprimi această amintire, ruşinat de ipoteza (plauzibilă) cu care operezi – prezenţa amicului străin căruia i-ai promis că-l duci în ţara ta, de care te-ai arătat mereu atât de mândru.

După ce ai trecut, galben la faţă, de „proba” benzii de bagaje, aflată în imediata vecinătate a closetului „înmiresmat”, dai de coloniile de ţânţari care te aşteaptă nerebdători în staţia de taxiuri. Nici în Deltă n-ai mai văzut aşa ceva! Proaspăt-sosiţii la Bucureşti dau din mâini ca apucaţii, se pocnesc cu palmele pe ceafă şi pe picioare, îşi scutură capetele şi murmură cuvinte greu de înţeles, dar uşor de bănuit.

Ca un făcut, taxiul pe care l-ai comandat „civilizat”, la aparatul care scoate bonuri cu numărul maşinii care te va prelua, nu apare. Mai scoţi un bon. Şi încă unul… Între timp, nu ştii cum să te mai aperi de ţânţari. Totuşi, n-ai curaj să te refugiezi în interiorul aeroportului. Dacă pierzi taxiul, mai ales că, prin preajmă, sunt şi alţii care dau semne de agitaţie? Îţi vine iar în minte funcţionarul consular care te întreba, de la „autoritatea” ghişeului luat „pe persoană fizică”, dacă de abia acum ţi-ai amintit că eşti român. Da, acum chiar ţi-ai amintit. Şi e abia intrarea în iadul amintirilor.

Ai venit pentru a organiza o înmormântare chiar în cimitirul tinereţii dumitale. N-ai găsit altă rimă, boss… De altfel, peste aproximativ jumătate de oră, de la fereastra apartamentului în care ai crescut, vei vedea reclamele firmelor funerare, cu domni în vârstă, zâmbitori, cu părul şi dinţii albi ca spuma laptelui, având în fundal sicrie „de lux”, din lemn scump şi cu două capace. Până şi moartea poate fi „branduită”.

Pare că firmele funerare merg cel mai bine, alături de casele de amanet, cazinouri şi farmacii. Era să uit pariurile sportive! Aflu că până şi un cunoscut, devenit între timp „intelectual semi-public”, îşi câştigă pâinea din pariuri.

În sfârşit, apare taxiul care te va duce acasă, condus de un domn care ascultă compulsiv Mădălina Manole. Ți se pare că te mişti asimptotic între Meşterul Manole şi biata Mădălina… „Sper că aveţi cash, da!?”, spune nervos taximetristul. „Da, nicio problemă”, îi răspunzi. „Nu, da` v-am spus, altfel nu aveţi cum să plătiţi la mine!”, continuă, pe acelaşi ton, taximetristul. „Stimate domn, v-am răspuns deja, am bani cash”. Deşi pare nemulţumit că ai cash şi că nu mai poate duce stupida discuţie la un alt „nivel”, nu mai zice nimic. Conduce într-o rână, sprijinit cu antebraţul stâng pe volan, chinuit parcă de o criză nemărturisită de hemoroizi. Luaţi „Oncur”! – suna o aşa-zisă reclamă la o cremă pentru hemoroizi…

„Liniştea” împărţită cu vocea tristă a Mădălinei Manole nu durează mult: „Cred că am pană! Şi n-am nici roată de rezervă. Am butelie de gaz în portbagaj. F.m.m.!” La auzul acestei veşti, te crispezi niţel, văzându-te deja, ca în filmele lui Emir Kusturica, cu bagajele prin proumb. Dar n-apuci să-l întrebi dacă are vreo soluţie pentru că omul vine repede cu rezolvarea: „Vă chem o maşină prin dispecerat şi mă descurc eu dup`aia. Văd eu! Nici nu ştiu…”

Taximetristul trage pe dreapta, înaintea refugiului unei linii de autobuz ce pare dezafectată. Încearcă să o abordeze, prin staţie, pe doamna cu voce enervantă de la dispecerat. Dânsa nu-l bagă în seamă şi pace. Omul se ambiţionează, o înjură printre dinţi şi o apelează insistent. În cele din urmă, doamna cu voce enervantă îi răspunde gutural: „Să ştiţi că nu stau degeaba! Aveţi şi alţi colegi pe traseu „16.84”! V-am auzit din prima!” Până să găsească „un coleguţ” care să-i preia clienţii, apare, parcă de nicăieri, claxonând dement, autobuzul „staţiei-fantomă”, în apropierea căreia ne-a lăsat destinul.

Omul sare ca turbat, pune mâna pe rangă şi dă să iasă la „STB-ist”. Cu ultimele puteri, îl tragi înăuntru. „Stai, dom`le, că n-am timp acum să dau declaraţii la poliţie! Vino-ţi în fire!”, încerci să-l convingi, cu diplomaţia de care mai eşti în stare după 12 ore de zbor şi peripeţii româneşti cât alte 12 ore de zbor adăugate.

În fine, apare şi „coleguţul”, care te preia, cu bagaje, cu tot. Respiri uşurat, dar nu până la capăt. „Aţi văzut?!”, te întreabă apăsat şi iscoditor noul tău taximetrist, un domn aflat în pragul celei de-a treia tinereţi. „Ce să mai văd?”, îl întrebi nevinovat. „Nici măcar nu a venit să-mi mulţumească că i-am luat clientul!”, te luminează „bunul samaritean”. „Păi nu lucraţi la aceeaşi firmă? Omul are pană, probabil era preocupat de treaba asta…”. „Păi şi ce!? Eu ar trebui să-l ajut!? De ce n-are roată de rezervă? Eu până şi vecinii mi i-am învăţat să nu-mi ceară niciodată ajutorul. Să se descurce fiecare, să pună mâna să-nveţe dacă nu ştie să facă ceva!”

Te dai bătut, în sinea ta: „Bun venit acasă! Luaţi „Oncur”!”. Intri în starea aceea în care nimic nu te mai poate afecta emoţional. Ar putea ateriza chiar şi o navă extraterestră în mijlocul Bucureştilor. I-ai ocoli liniştit pe omuleţii verzi care, cu siguranţă, s-ar mira teribil de indiferenţa ta. Apoi de multe altele pe care le-ar vedea în capitala ţării tale.

Ajungi în faţa blocului copilăriei tale fără niciun sentiment, pe fondul sonor al deja celebrului cântec „Bella ciao!”, interpretat la acordeon de nişte lăutari. Plăteşti, fumezi repede o ţigară şi urci precipitat scările. Mâine începe un nou episod al aventurii „România 2022”.

Abatorul uman din marginea oraşului

Conaţionalii tăi rămaşi în ţară trăiesc în mijlocul unui coşmar căruia refuză să-i pună capăt. Majoritatea oamenilor se preocupă de aspecte minore, lipsite de importanţă, în vreme ce monstruozităţi fără seamăn se petrec lângă ei. Presa românească (!?) face mai degrabă reportaje din Egipt, din staţiunea turistică unde o femeie a fost atacată de un rechin, decât, de pildă, de la Institutul Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici”. Ceea ce se întâmplă acolo de zeci de ani ar trebui cunoscut de toată populaţia. Numai că în proximitatea morţii, majoritatea pune mâna la ochi sau se face că nu vede. Puţini se gândesc că şi ei au şanse mari de a ajunge acolo, spintecaţi ca la abator, cusuţi ca pe saci şi cu ţestele tăiate.

Moartea este oripilantă, iar cei care o „administrează” în România sunt foarte dibaci în a exploata spaima celor rămaşi în viaţă, adică, birocratic spus, a „aparţinătorilor”. Dacă ai murit pe stradă, spre exemplu, eşti încadrat la „moarte suspectă” şi ajungi la INML, de unde nu mai ieşi decât hăcuit, cu organele interne vraişte (inclusiv creierul), băgate în pungi de „Mega Image” şi înghesuite în cutia toracică şi abdominală. „Băieţii” de acolo, un fel de zei ai industriei mortuare, se oferă ei să te îmbrace, contra cost desigur, pentru a mai reduce din impactul vizual al profanării cadavrului.

„Autopsia se efectuează cu respectarea demnităţii umane!”, spunea apăsat în amfiteatru, profesorul de medicină legală, în urmă cu 20 de ani. L-ai crezut pe cuvânt până când ai mers acolo, în practică. Când i-ai spus că n-ai mai văzut muşte verzi şi albastre în luna februarie şi că poţi intermedia o sponsorizare în vederea achiziţionării de echipament medical adecvat (se folosea fierăstrăul de tâmplărie pentru tăierea calotei craniene), era să pici examenul.

În privinţa personalului şi a „pregătirii” acestuia, nu sunt multe de spus. Autopsierii, spunea profesorul la vremea respectivă, nu erau angajaţi dacă aveau mai mult de opt clase şi dacă nu consumau alcool. Se bănuia că există riscul de a deveni criminali în serie, motiv pentru care erau amprentaţi şi supravegheaţi de poliţie.

Afară, în curtea cu bălţi şi noroi a INML, te aşteaptă „băieţii” de la diverse firme funerare. Ştii doar că „instituţia băiatului” a fost instituită în România încă din zorii „tranziţiei”. Există un „băiat” pentru orice. În cazul de faţă, „băiatul” de care ai nevoie trebuie „să te rezolve cu decedatul”. Şi-a învăţat bine rolul pentru că, în definitiv, lucrează cu „materialul clientului”: e aparent sobru, cu sfaturile ticluite, atent la detaliile ofertei şi cu ochii după portofel. „Eu vă zic, dacă nu luaţi pachete cu mâncare de post pentru pomană, popa nici nu vi le sfinţeşte. Mâine-i miercuri! Vă zic din experienţă, da` faceţi cum credeţi! Aaa! Şi batiste, 20 de lei bucata, minim zece şi un prosop mare, calitatea întâi, pentru popă. În afară de alea mici!” Vede că eşti cu privirea pierdută şi încearcă să te readucă uşor, uman, în spaţiul aritmetic al industriei mortuare: „Nu vreţi o sticlă cu apă minerală? Am în maşină!”. „Nu, mulţumesc. Aş vrea doar să-mi spui dacă popa face jacuzzi…” Ai scos-o spontan şi l-ai blocat pentru o clipă. „De ce are nevoie popa de prosop mare, calitatea întâi? Şi care-i treaba cu batistele?”, insişti, ca un nedus pe la biserică. „Păi aşa dă toată lumea!”

Te înţelegi cu „băiatul”, sub cuvânt că mâine inspectezi „lucrarea” la care s-a angajat şi o porneşti spre biserica cimitirului. Acolo dai de alţi „profesionişti” în domeniu. O maică rumenă la faţă şi lată-n şolduri te învaţă cum să vorbeşti cu groparii. Ea e înţeleasă deja cu ei, însă trebuie să prelucreze clientul, astfel încât să nu se prindă de asta. Şuţii de buzunare de prin autobuzele bucureştene ar fi spus „astfel încât să nu se zgârie fraierul”. Şi chiar dacă „se zgârie” fraierul, n-are ce face, până la urmă, decât să-şi îngroape singur mortul. „Eu v-am spus, ei iau preţul ăsta la toată lumea! N-am ce să le fac! Doar dacă aveţi dumneavoastră alţi gropari…”, zice maica, valsând ştrengăreşte în jurul tău şi ştergând compulsiv, cu o cârpă murdară, pervazul unei ferestre din pronaos. „Da, măicuţă, ce să zic… Am eu alţii, da` nu v-am spus din prima… I-am adus cu mine, cu avionul”.

Epilog

Îţi cumperi doi covrigi de la simigeria „Luca”, devenită în răstimpul autoexilului tău o adevărată corporaţie. O porneşti spre aeroport gândindu-te că te-ai ales, şi de data aceasta, cu gaura de la covrig. Ai încercat să te vindeci de România, s-o extirpi din minte şi din inimă, să-i pui în evidenţă toate defectele, neputinţele şi urâciunile, pentru a te convinge că nu merită riscul de a te întoarce.

I-ai trecut şi retrecut prin minte pe „oamenii noi” care te-au determinat să pleci, te-ai enervat şi reenervat singur, ai lăcrimat la amintiri frumoase, la auzul imnului naţional, ai blestemat şi ai scuipat fumând cu înverşunare.

Ai rămas cu ochi trişti privind departe, spre linia orizontului tău interior, neîncetând a te-ntreba ce ar fi fost dacă, totuşi… ai fi rămas.

Raţional, ştii că n-ar fi fost nimic bun, că lucrurile s-au degradat după plecarea ta, aşa cum anticipai şi cum ţi-au confirmat mulţi trăitori de acolo. Mulţi „vieţaşi”, cum li se zice printre deţinuţi celor care au de ispăşit pedepse cu închisoarea pe viaţă.

Raţional, ştii că ţara a fost şi este, de aproape 80 de ani, pe mâna unor nemernici absoluţi, pentru care şi iadul e un loc ce are demnitatea lui. Într-o lume ideală, cu Rai şi iad „pe bune”, ar trebui inventat un al treilea loc pentru năpârcile astea.

Raţional, ştii că nu mai ai ce spera de la România, aşa cum nu mai ai ce spera la întremarea unui muribund.

Şi, totuşi… Îţi ţipă în suflet România, ţara muribundă în care oamenii s-au chinuit mereu. Şi în care ţi-a fost dat să te naşti şi pe care ţi-a fost dat s-o iubeşti. Ţie şi altor cinci milioane de „fraieri” ca tine, cetăţeni de categoria a II-a.