Vremurile, ambiţiile neo-imperiale ale Rusiei, guvernele şi noi

Vremurile, ambiţiile neo-imperiale ale Rusiei, guvernele şi noi

Autor: Alexandru Lăzescu (Iaşi)

Războiul din Ucraina nu a făcut decât să amplifice crize globale deja existente; în condiţiile unui nou Război Rece, iluziile că mai este posibil modul de viaţă din trecut şi mai pot fi menţinute politicile sociale generoase, deja nesustenabile, trebuie abandonate.

În perioada comunistă una dintre glumele din repertoriul celor cu Radio Erevan suna cam aşa: la întrebarea cu cine se învecinează Uniunea Sovietică, răspunsul era „cu cine vrea ea”. În debutul unui eseu publicat în Wall Street Journal despre ambiţiile imperiale ale lui Putin aflăm că răspunsul de mai sus are de fapt deplină susţinere la vârful Federaţiei Ruse. Autorul, Yaroslav Trofimov, povesteşte că, în 2016, în cursul unei ceremonii în care erau premiaţi tineri geografi, Vladimir Putin l-a corectat pe un copil de 9 ani care la întrebarea, pusă de preşedinte, „unde este capătul graniţelor Rusiei?” răspunsese că în strâmtoarea Bering, la limita frontierei cu Statelor Unite. „Graniţele Rusiei nu au un capăt”, a spus liderul de la Kremlin, în aplauzele asistenţei. La vremea respectivă, replica putea fi privită drept o glumă, din categoria celor cu Radio Erevan. Acum, după invazia din Ucraina şi după o sumă de alte declaraţii agresive făcute la Moscova, nu ar trebui să mai fim la fel de siguri.

La începutul lui iunie, cu prilejul unei expoziţii care marca împlinirea a 350 de ani de la naşterea lui Petru cel Mare, Putin declara că prin încorporarea în Imperiul Rus a unor teritorii deţinute de suedezi, ţarul nu a făcut decât să „recupereze ceea ce era al nostru”, sintagmă care, sugera el, este perfect aplicabilă actualului conflict din Ucraina. La aceeaşi conferinţă, scrie Trofimov, unul dintre consilierii liderului de la Kremlin, Vladimir Medinsky, se lamenta că teritoriul Rusiei s-a diminuat semnificativ faţă de perioada în care Moscova controla o şesime din Terra, inclusiv Finlanda, Polonia şi alte 14 ţări.

Mulţi tind să considere astfel de ameninţări drept o retorică resentimentară şi revanşardă, care face între altele trimitere explicită la ţări ca Lituania sau Moldova ca viitoare ţinte, dar „fără dinţi”, mai ales după problemele întâmpinate de armata rusă în Ucraina. Fostul premier finlandez Alexander Stubb crede că Putin nu are capacitatea de a-şi transpune ameninţările în realitate şi că, în acest context, ar fi o adevărată nebunie să se lanseze în noi aventuri similare. În plus, se aud adesea comparaţii privind PIB-ul Rusiei care este comparabil cu cel al Italiei şi net mai mic decât PIB-ul combinat al statelor din UE. Însă, după cum remarca cineva, nu PIB-urile duc războaiele. În plus, determinarea şi capacitatea de a îndura privaţiuni şi suferinţe, capitol la care Rusia stă net mai bine ca Occidentul, pot fi factori decisivi, după cum s-a văzut adesea în istorie.

În plus, războiul din Ucraina nu merge deloc bine. Armata rusă avansează constant în Donbas, chiar dacă o face lent şi cu preţul unor pierderi umane semnificative. Disproporţia de resurse dintre cele două tabere este una majoră. Bâlbâielile şi reticenţele Occidentului de a livra din timp arme comparabile Kievului, în speranţa că făcând asta se va ajunge mai repede la un acord de încetare a focului, au consecinţe pe teren, mai ales că livrarea armelor a devenit tot mai dificilă. Numai că orice observator realist al situaţiei este convins că Rusia nu se va opri în Donbas, chiar dacă la un moment dat se va ajunge la un astfel de acord. Va încorpora teritoriile cucerite într-un nou district federal (publicaţia Meduza din Letonia scrie că deja decretul este pregătit) aşa cum a făcut şi cu Crimeea, îşi va consolida poziţiile şi va pregăti un nou asalt pentru a prelua controlul asupra restului Ucrainei. În acest punct se face adesea o eroare fundamentală atunci când se fac echivalenţe între intervenţia occidentală din Balcani privitoare la Kosovo sau la războaiele din Golf. Federaţia Rusă este ţara care după al doilea Război Mondial a încorporat prin forţă teritorii. Fostul Konisberg, actualul Kaliningrad, timp de sute de ani un oraş german (este locul de naştere al lui Immanuel Kant) a fost inclus de Stalin în Uniunea Sovietică în 1945. La fel ca şi Crimeea în 2014 şi, foarte probabil, Donbasul, în curând.

De aceea, alţii sunt mai rezervaţi atunci când vine vorba de acest gen de predicţii şi estimări avertizând că declaraţiile făcute de Vladimir Putin la Munchen în 2007 referitoare la o nouă ordine mondială sau cele ale lui Xi Jinping despre Taiwan trebuie luate în serios. La urma urmei, puţini s-ar fi aşteptat la o invazie generalizată a Ucrainei înainte ca aceasta să se producă la sfârşitul lunii februarie. Percepţia populară din ţările aflate în preajma conflictului reflectă acest sentiment. Conform unui sondaj comandat în luna mai de către think tank-ul European Council on Foreign Relations, 54 procente dintre români, 53 procente dintre suedezi şi 40 procente dintre germani considerau o posibilă invazie a ţării lor de către Rusia o ameninţare serioasă.

Dacă în ceea ce priveşte intenţiile de moment ale Rusiei şi capacităţile sale militare pot exista diferite puncte de vedere, lucrurile sunt însă mai clare, există mai puţine dubii, în ceea ce priveşte viziunea neo-imperială prevalentă printre elitele de la Moscova, pentru că nu e vorba doar de Putin. Nu e nimic nou sub soare, de-a lungul veacurilor, Rusia a absorbit permanent noi teritorii pe care le-a integrat recurgând constant la transferuri masive de populaţie, cu Siberia ca punct de destinaţie, aşa cum s-a întâmplat cu tătarii în secolul al XVI-lea sau cu populaţia din Basarabia în perioada lui Stalin. „Moscova şi-a început expansiunea colonială după ce s-a eliberat în 1480 de Hoarda de Aur mongolă”, scrie Trofimov. „Odată ce şi-a câştigat independenţa, a adoptat multe dintre metodele de război şi politicile de stat care au permis odată mongolilor, un popor nomad sărac, să cucerească o mare parte din lumea cunoscută (şi exponenţial mai bogată şi mai avansată din punct de vedere tehnologic). Transformarea oraşelor care au refuzat să se supună în ruine, la fel cum s-a întâmplat anul acesta în Mariupol, e o tactică brevetată de mongoli.”

Numai că, deşi în ţările din spaţiul adiacent războiului din Ucraina problema securităţii şi ameninţarea Rusiei au ajuns în topul preocupărilor (în sudul continentului lucrurile stau diferit), după cum rezultă şi din cifrele menţionate mai sus, populaţia nu a asimilat mental şi faptul că în condiţiile unui nou Război Rece (să sperăm că doar Rece), viaţa se schimbă complet. Costurile şi priorităţile se modifică radical, indiferent de voinţa noastră. Inerţial oamenii se agaţă de un mod de viaţă existent, de fapt, înainte de pandemie. Suntem acum la intersecţia a trei crize majore. Criza geopolitică rezultată din competiţia dintre Statele Unite şi China, cea provocată de pandemie, atunci când prin măsuri radicale şi brutale care ulterior s-a văzut că nu au fost doar abuzive şi fără un impact în plan real, ci şi extrem de costisitoare în plan economic, şi cea datorată războiului din Ucraina.

În timpul pandemiei s-au tipărit bani pe bandă rulantă, s-au livrat de pildă în America trilioane pentru a le împărţi gratuit populaţiei (aşa numiţii „bani din elicopter”). Între timp s-au rupt lanţurile de aprovizionare şi pentru materiile prime, dar şi pentru produsele finite (avem o criză majoră în materie de semiconductori). Iar pe fondul unor decizii eronate din trecut privitoare la „bătălia cu schimbările climatice”, motivate în principal ideologic, rupte de realitate, şi sub presiunea conflictului din Ucraina, preţurile la energie au explodat. Ideea că aşa-zisele surse energetice „regenerabile” (panouri solare, turbine de vânt), fără energie nucleară, care stă la baza grandioaselor „green dealuri”, sunt soluţia s-a dovedit naivă şi contraproductivă. În plus, după cum scria Bjorn Lomborg, autorul unor cărţi şi articole care de pe poziţia cuiva care fără să nege existenţa schimbărilor climatice critică sever soluţiile avansate în acest sens, „ideea că se poate rezolva chestiunea războiului din Ucraina schimbând dependenţa Occidentului de petrolul şi gazele ruseşti cu dependenţa de panourile solare şi bateriile chinezeşti, relevă cât de neserioase sunt politicile de mediu avansate”.

Iată că acum se recurge din nou la cărbune, o adevărată anatemă până de curând. Însă, după cum subliniază un expert în energie, citat de cotidianul Telegraph, „dacă veţi dori mai mult cărbune va trebui să plătiţi mult pentru asta. Şi cum gazele naturale şi cărbunele au devenit mult mai scumpe, trebuie să vă aşteptaţi ca preţurile la energie să fie tot mai mari, ceea îi va afecta pe toţi”. De aceea soluţiile cvasi-miraculoase avansate şi la noi prin platourile televiziunilor de ştiri, de genul să micşorăm acciza sau TVA-ul, să plafonăm preţurile, sunt iluzorii. Evident că subvenţia de 50 de bani e ca o frecţie la picior de lemn, e mai degrabă un exerciţiu de PR al liberalilor ca răspuns la presiunile populiste ale partenerilor de guvernare din PSD. Plafonarea preţurilor pe termen scurt nu rezolvă nimic, ci doar încarcă bugetul cu noi cheltuieli, iar pe termen lung duce, ca în Venezuela, la penurie şi explozia pieţei negre. Nici reducerea accizelor sau reducerea TVA, variante încercate inclusiv în Germania, nu au dus la nici un rezultat concret palpabil în ceea ce priveşte preţurile la pompă. După cum şi peste Ocean există o opoziţie serioasă, chiar în interiorul Casei Albe, faţă de dorinţa preşedintelui Biden de a renunţa temporar la taxele pe benzină şi motorină. În plus, cei care cer guvernului să renunţe la o parte din acciză nu explică de unde ar trebui luaţi banii pentru a creşte salariile şi pensiile, erodate de creşterile de preţuri, revendicări pe care de regulă, de asemenea, le sprijină.

Inflaţia explodată (20 procente în Estonia!, 9,1 procente în Marea Britanie, 7,9 procente în Germania, 10 procente în Olanda, 16 procente în Cehia şi Slovacia – şi asta la nivelul datelor oficiale pentru că în realitate cifrele sunt mai mari) face deja victime politice mai peste tot pe continent. Chiar şi în Israel, unde complicatul guvern de coaliţie a căzut. În paralel statele, care s-au îndatorat enorm în perioada pandemiei, atunci când dobânzile la dolar şi euro erau aproape zero, vor ajunge mai devreme sau mai târziu în blocaj în privinţa capacităţii de a plăti serviciul datoriei, dacă nu taie serios cheltuielile publice. Numai că dacă fac asta costul politic e letal. Am văzut asta şi la noi, în 2012. De aceea, estimează de pildă cotidianul Telegraph, în 2-3 ani, indiferent de culoarea politică, nici unul dintre partidele aflate astăzi la guvernare nu va supravieţui la putere.

Până la urmă, dincolo de situaţia incredibil de dificilă pe plan mondial, guvernele plătesc preţul pentru iluzia întărită şi mai mult în timpul pandemiei că, înarmate cu „ştiinţa” (care adesea s-a dovedit incapabilă să ofere, în ciuda celor clamate, soluţii reale şi în ceea ce priveşte gestiunea pandemiei şi în ceea ce priveşte economia), pot găsi răspunsuri pentru toate aceste crize. Oamenii se aşteaptă şi acum la asta. Aşteptări care erau oricum nerezonabile şi în trecut. Şi cu atât mai mult acum când mai toate certitudinile anterioare s-au evaporat.

Foto. Alexandru Lăzescu