Invitație refuzată la sinistrul festin sau România – pământ al unei clipe de speranță
3 min readInvitație refuzată la sinistrul festin sau România – pământ al unei clipe de speranță
Autor. pr.dr. Ilie Rusu
Într-un timp hain în care prea mult se ghidează prin scenarii și regii absurde, actualizându-se din subteran în subteran, amintesc o zi uitată – 6 aprilie 1941.
La acea dată – 6 aprilie 1941 – armate germane, ungare, italiene și bulgare conjugate invadau fosta Iugoslavie în vederea unei împărțiri teritoriale puse la cale mai dinainte. Deși intrată prin forța împrejurărilor într-o alianță militară cu Germania hitleristă, care ar fi obligat-o să participe militar la invazie și eventual să-și atribuie o parte din teritoriul iugoslav, România n-a participat la invazie, n-a reclamat nici o fâșie din teritoriul iugoslav, refuzând de mai multe ori solicitarea de a-și oferi concursul militar. Mai mult decât atât, România a atras atenția că intrarea trupelor ungare pe teritoriul iugoslav, unde exista populație românească, ar putea determina o intervenție română armată împotriva trupelor ungare în favoarea acestei populații. Fapt este că invazia în Iugoslavia de către Germania, Italia, Ungaria și Bulgaria, și împărțirea țării cotropite între năvălitori, n-au fost susținute de România, deși aliată a Germaniei, fapt prea puțin pomenit in rememorările celui de-al Doilea Război Mondial. De unde concluzia trecută, prezentă și viitoare că fiecare popor trebuie să-și scrie propria istorie.
De ce n-a intrat România în Iugoslavia?
Răspunsurile sunt mai multe. Mai întâi pentru că însăși România fusese supusă unui tratament similar în 1940, la care participaseră aceleași țări: Germania, Italia, Ungaria, Bulgaria, unele în calitate de arbitru, altele de ocupant. Acesta era evenimentul imediat. România n-a acceptat apoi jocul compensațiilor mărunte și ilegitime, deoarece n-avea teritorii de dat la schimb: ea își reclama înapoi teritoriile smulse din trupul țării, în al treilea rând, de Iugoslavia, România era legată printr-o lungă istorie de bună vecinătate, în care conflictele au avut totdeauna un loc minor. Statul român a optat pentru o atitudine politică lucidă, condusă de simt justițiar și istoric. România a respins cotropirea și profiturile ei. La sfârșitul celui de-al doilea război mondial, România a făcut parte dintre statele în a căror hartă politică nu figurează teritorii însușite în acei tulburi ani de banditism militar și politic. Ceea ce s-a petrecut la 6 aprilie 1941 nu era ceva cu totul nou. Se mai petrecuse și în august 1940, în septembrie 1939. Hărțile Trianonului au fost distruse cu ajutorul tancurilor, țările cu veleități imperiale, anacronice, dar cu atât mai agresive, nemulțumite de sfârșitul democratic al primului război mondial, de dizolvarea statelor imperiale multinaționale, încercau să întoarcă istoria înapoi.
Abia căzut imperiul Austriei dualizat și Ungaria a încercat să-i ia locul. Ambiția unui imperiu central european cu nume unguresc în locul fostului imperiu habsburgic se producea în chiar clipa dărâmării tronurilor imperiale. Jarul năzuințelor megalomane stins la Viena s-a mutat la Budapesta unde a mocnit sub cenușă până a avut condițiile favorabile manifestărilor directe. Ele i-au fost favorizate de Germania și de Italia, în primul rând, adică de țările alături de care a invadat Iugoslavia în 1941. România știa în acest moment ce înseamnă instalarea trupelor ungaro-horthyste într-un teritoriu revendicat, după modul cum acestea se purtaseră în zonele transilvănene în care au intrat trupele ungaro-horthyste cu ajutorul dictatului de la Viena. Terorizarea populației românești rămase, masacrele pe care le-a patronat conferă o aureolă neagră acestei ocupații a trupelor regale fasciste ungare în teritoriile românești. Este lesne de înțeles de ce România a refuzat participarea antiiugoslavă alături de țările care-și exersaseră capacitatea de revanșă asupra României chiar. România a respins invitația la sinistrul festin pe care i-l oferea Germania hitleristă. Ea a rămas în continuare pentru fosta Iugoslavie un pământ al sprijinului și al speranței.
Foto. Ilie Rusu
