Crimă de poveste

Crimă de poveste

Autor: Clara Marinescu (Târgovişte)

– Nu fi prost, a zis și și-a băgat mâinile în buzunar. Avea o geacă scurtă, un vișiniu țipător, ca pruna coaptă și sacrificată pentru o țuică izbăvitoare. Nu m-am gândit că tu l-ai omorât.

Avea vocea caldă și liniștită. Mi-a plăcut că nu tremura. Stăteam față în față în întuneric, tăcuți, pândiți de lupii din gândurile noastre și de umbre. Vedeam tufișul și cerul înstelat și știam că întâlnirea aceasta am s-o așez, cândva, în rânduri, și am s-o dau mai departe.

Țineam mâinile în buzunare, stânga avea degetele încleștate pe al meu Stiletto, încă mânjit de sânge căci, întrerupt de pașii ei, abia avusesem timp să-l șterg pe haina nefericitului. Ședeam lângă corpul căzut al tânărului care, acum o jumătate de oră își fluiera viața prin dantura știrbă, fără să bănuiască o clipă că lungimea vieții lui e stabilită de altcineva. Nu-mi fusese greu să-l ucid. Eu nu stau de vorbă cu victimele. Întotdeauna atac neprevăzut și decis, fără greș. Inelele de pe degete mă jenau puțin, cuțitul îmi juca periculos printre degete și exista pericolul ca, din pricina lor, ori să mă rănesc, ori să dau greș.

Mă cerceta. Privirea ei își oprise focul pe chipul meu, apoi pe mâinile ascunse de buzunare. Cred că, pentru prima oară în viața mea, de când ies noaptea, la atac, gândesc că-mi pare rău că nu mi-am luat trenciul celălalt, verzui, care nu avea o gaură în cot, nici buzunarul drept descusut. E frumoasă și despletită. Suntem singuri pe gangul întunecos. Luna ne armonizează trăsăturile și, cumva, mă bucur că nu stau cu fața în plină lumină. Cicatricea încă vizibilă de deasupra buzei superioare se întinde cu dulceață în susul obrazului, până sub ochi. Nu-i e frică. De ce nu-i este? Așteaptă nemișcată în fața mea, cu mâinile lăsate fără vlagă, să atârne de-a lungul corpului. Are picioare lungi și trup frumos. Aș putea s-o violez. Mi-ar plăcea să-i împletesc părul într-o coadă și s-o răsucesc după mâna stângă, forțând-o să îngenuncheze în fața mea. Mi-ar plăcea să…

– Ai să mă violezi? mă întrerupe ea din contemplare și, în continuare, atitudinea ei de „ia-mă și fă ce vrei cu mine” mă intrigă. Fata asta o caută cu lumânarea, dacă nu cumva…

– Dacă nu cumva ce? rânjește ea și brusc scena se inversează și acum este ea intrigată.

Îngheț. Este o coincidență sau chiar îmi ghicește gândurile? Aud un zbârnâit. Îl aude și ea și, o clipă, pare deconcertată. Este un telefon, cel al tânărului aflat la pământ. Telefonul sună, eu continui să aștept nemișcat, un zâmbet ciudat s-a lățit pe fața ei.

– Nu răspunzi? E pentru tine.

Gândesc buimac că fata asta se joacă cu mine. Și se joacă serios! Mă pomenesc că o cred și mă aplec să caut telefonul mortului care continuă să sune. Nu se petrec multe după aceea. Nu cu viața mea. Căci, în timp ce-mi îndrept atenția spre buzunarele mortului, conștientizez ce prostie am făcut. Mă omoară, ce să facă? Păcat. Aș fi așezat-o așa de frumos într-o poveste după ce aș fi omorât-o și pe ea. Oh, viața mea…

Foto. Clara Marinescu