Frânturi din drama unui refugiu: cum a plecat Florea Nandriş peste câmpuri, fără a mai privi înapoi…

Frânturi din drama unui refugiu: cum a plecat Florea Nandriş peste câmpuri, fără a mai privi înapoi…

Autor: Maria Toacă (Cernăuţi, Bucovina de Nord)

„Ne-am oprit într-un sat de lângă Lugoj. Copii de vârsta mea îmi strigau din urmă Refugiatul!. Nu înţelegeam atunci ce înseamnă acest cuvânt, dar, probabil, nici ei nu ştiau. Pe acolo refugiaţii erau trataţi ca nişte nomazi. Bănăţenii, care n-au fost călcaţi de alte naţii, nu pricepeau cum poţi să-ţi ia-i lumea în cap, să laşi casa, averea, mormintele părinţilor şi să porneşti ca ţiganii la drum, într-o căruţă… Bietul tată ajunsese să trăiască după cum i-a prezis Chirică: „Din fruntaş al satului tău, mâine ai să ajungi servitor”. Aşa a fost, însă a devenit servitor cu voia lui. A răbdat, a muncit mulţi ani pălmaş (ţăran care îşi câştiga existenţa lucrând la alţii), dar a reuşit să-şi ţină în şcoli copiii. Din cinci copii, numai pe unul, pe Mitruţă, l-a oprit ca ajutor la munca câmpului, ca să ne salveze pe noi. Sora a fost profesoară la cel mai prestigios liceu din Timişoara, trei fraţi am devenit medici. Sărmanul Mitruţă, ca şi tata, a murit mult prea devreme. Când eram la studii, tata mergea la sfatul popular din localitate să ceară adeverinţe de pauperitate, ca să primim burse. Odată, după ce s-a adresat a patra oară, secretarul, care avea un copil ce se chinuia să intre la facultate, i-a spus înfuriat: „Nu-ţi dau nici o adeverinţă până nu recunoşti cui şi cât ai plătit să-ţi primească fiii la facultate”. Întâmplător, tata avea la el o scrisoare de mulţumire de la rectorul Universităţii din Cluj, unde la acel moment îmi făceau studiile. I-a arătat secretarului scrisoarea, spunându-i „Asta-i plata mea”, după care a primit fără nici o vorbă adeverinţa cerută”. Păstrez aceste mărturii de la descendentul renumitei familii Nandriș din Mahala (localitate importantă de lângă Cernăuţi, n. red.), bunul meu sfătuitor, regretatul doctor Gheorghe Nandriș, decedat la 21 august 2020. Urmându-i sfatul că „numai ce e scris nu se uită” le-am inclus și în volumul „Dulce-amar de Bucovina” („Cartea Noastră”, cum o numește coautoarea, prietena mea Doina Cernica). Sunt mărturii despre refugiul tatălui său, Florea Nandriș, despre care povestește mai detaliat în volumul 6 din cronica familiei sale – „20 de ani în pribegie”. Sora tatălui, martira Anița, a suferit 20 de ani în Siberia, descriindu-și destinul cu un capăt de creion într-un simplu caiet, trecut clandestin prin vamă de nepotul Gheorghe. Doi țărani au fost în familia iluștrilor intelectuali, Anița și Florea, ambii „cu moartea pe moarte călcând…”.

Dar până la cumplitele încercări, povestitorul și-a petrecut primii şapte ani la cuibul părintesc din Mahala, pe care și l-a dorit Casa memorială Nandriş, într-o grădină frumoasă, mare, cu o minunată livadă de nenumăraţi pomi fructiferi, cu două iazuri, din care săreau peşti mari… S-a trezit pe lume, începând copilăria într-un anturaj fericit. Dar nu numai familia sa, ci toată lumea era pornită spre o viaţă frumoasă, avea planuri mari pentru viitor, crezând că trăieşte într-o temeinică stabilitate şi niciodată nu se vor produce tulburări în viaţa lor ţărănească. După o lungă noapte a istoriei, sătenii blajini din Bucovina îşi trăiau bucuria celui de-al 22-lea an de libertate şi viaţă românească. Şi deodată, fără nici un avertisment se trezesc cu tancuri ruseşti peste ei. Bomba ocupării Bucovinei de către sovietici a căzut peste români pe neaşteptate şi din acest moment viața fericită a luat sfârşit, pe mulți împrăştiindu-i în toate zările şi punctele cardinale, care şi unde găsindu-şi rostul.

Florea n-a urmat şcoli înalte, îndeplinind dorinţa tatălui lor de a rămâne la coasă şi la plug. Fiul său Gheorghe, ajuns medic de elită la Sibiu (a reorganizat Serviciul de Urgențe, a înființat și condus secția de cardiologie din Spitalul Județean), este copilul din căruţa cu unsprezece suflete, ajunsă până la localitatea din apropierea graniței, Godineşti, şi întoarsă din drumul evadării salvatoare în România înapoi la teroarea roşie. Știu că toată viața s-a considerat un copil netrebnic, vinovat că a adâncit durerea tatălui său, când acela, nefiind în stare a-şi convinge cumnaţii şi soţia să-l urmeze, le-a spus: „Judecata voastră este slabă şi îmi pare foarte rău că nu vreţi să mă ascultaţi… Vă las tot ce am, caii şi căruţa. Rămâneţi cu Dumnezeu, eu plec”. Pentru el era mai bine să fie sărac lipit pământului la români, decât gospodar la bolşevici, deoarece presimţea că oamenii de treabă nu vor avea chip să supravieţuiască sub stăpânirea sovietică. Nu l-au întors din drum nici dragostea pentru copii, nici mama țintuită la patul suferinței, nici pierderea averii… Înainte de a pleca peste câmpuri de unul singur fără a mai privi înapoi, numai cu sumanul în spate, şi-a sărutat copiii. Gheorghe s-a rupt din îmbrăţişarea lui, strigând printre lacrimi: „Nu te las să mă săruţi, fiindcă vrei să mă părăseşti”. Acel moment cutremurător i-a arătat mai târziu cât de mult contează în viaţă un minut decisiv, o cotitură ce-ți schimbă destinul. Aniţa, sora tatălui său, din cauza soţului care a insistat să se întoarcă acasă, a suferit, împreună cu cei trei fii ai ei, 20 de ani în Siberia. Despre bărbatul ei Chirică nici nu se ştie pe unde îi zac oasele.

În primii ani de refugiu, până și-a făcut anevoie un rost, bietul său tată ajunsese să trăiască după cum i-a prezis Chirică. Însă a reușit la începerea războiului să se întoarcă la vatră, să-și salveze familia, care, speriată de teroarea declanșată în primul an de ocupație (1940-1941, n.red.), nu s-a mai opus unui nou refugiu. Florea Nandriș a fost concentrat în armată, a luptat pe frontul de la Odessa, fiind păzit de Dumnezeu. După desconcentrare s-a întors la Mahala, găsindu-şi în viaţă toţi copiii (Gheorghe, Vasile, Mărioara Dumitru). În 1944 s-au refugiat cu toţii, familia mărindu-se cu încă un fiu, Ion. I-a încurajat şi mama lui Florea, care zăcea ţintuită la pat. Ea l-a rugat pe fiul ei cel mai mare, doctorul Ion, să n-o lase singură, dacă va simţi că vine iarăşi ocupaţia rusească. Sărmana se ruga: „Să nu mă lăsaţi aici, pentru că eu dacă mai văd un rus, mor!”.

Din cei trei fii ai lui Florea, care și-au ales medicina, fratele mai mare Gheorghe a fost înzestrat și cu har scriitoricesc. Cât a profesat medicina talentul de literat i se odihnea în adâncuri, manifestându-se când revenea la baștina părinților, a bunicilor, a străvechiului neam de Lozăreni și Nandrișeni de pe moșia lui Ștefan cel Mare. De fapt, Gheorghe Nandriș, aflând de la mama sa la apusul vieții ei despre miracolul nașterii sale, crede că Dumnezeu din prima clipă l-a luat în brațe, ajutându-i să urce culmile visate în profesia aleasă, apoi să ajungă până la mult doritul repaos pentru a-și îndeplini misiunea de cronicar al familiei, dar mai cu seamă cea de salvator al manuscrisului mătușei Anița. Lui i-a încredințat, în 1982, cu patru ani înainte de moarte, caietul cu cele 360 de pagini, ținut ascuns sub o grindină a podului. Gheorghe Nandriș mărturisește în povestea vieții sale că această faptă, mai mult decât altele, i-a dat sentimentul „alpinistului care după ce s-a cățărat pe povârnișuri, cu ghiarele și dinții a ajuns în sfârșit la capătul ascensiunii, sub bolta albastră a cerului”.

Foto. Maria Toacă