Golgota neamului românesc (10)

Golgota neamului românesc (10)

Autor: Petru Grior (Cernăuţi, Ucraina)

Persecuţiile staliniste, îndreptate împotriva băştinaşilor din ţinutul mioritic, n-au luat sfârşit odată cu deportările în masă ale locuitorilor din actuala regiune Cernăuţi. Ele au continuat şi după 13 iunie 1941. Oamenii nevinovaţi vor fi duşi în neagra străinătate, părăsind baştina străbună şi tot ce-au avut mai drag şi scump. Ei au apucat drumul Gulagului bolşevic, îndurând chinuri feroce. Astfel, în ziua de 22 iunie, când au început operaţiunile militare între România şi imperiul sovietic, zbirii călăului Stalin, dornici de sânge de român, rătăceau ca nişte copoi turbaţi prin localităţile herţene, căutând noi victime. În calea lor a apărut molniceanul Vasile Huţanu, un flăcău, frumos la chip, înalt ca un pandur, membru al unei numeroase familii de oameni harnici şi cinstiţi. Ferecat în lanţuri, va fi aruncat în cazematele bolşevice. La baştină, în Molniţa lui dragă, au rămas să-i ducă dorul şi să-l aştepte părinţii, fraţii şi surorile. A rămas satul său natal, cu luncile de sălcii plângătoare, unde-şi făceau cuiburi păsările călătoare, venite de la capătul lumii. A rămas Prutul cu morile-i de apă, care măcinau sudoarea ţăranului şi sufletul lui. Au rămas văile cu doine şi turmele de mioare. A rămas pământul sfinţit cu sângele strămoşilor. Conform deciziei nr. 85-S din 17 octombrie 1942 a Comisiei Speciale de pe lângă Comisarul Poporului pentru Afaceri Interne al URSS, românul, născut în 1915, este privat de libertate pe un termen de 5 ani, fiind trecut în categoria „elementelor care prezintă un pericol social”.

În aceeaşi zi de Cireşar, alt molnicean, Haralambie Cercun, născut în 1922, este arestat de reprezentanţii Direcţiei Regionale Cernăuţi a Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne al URSS, fiind acuzat şi el de faptul că a devenit pentru puterea sovietică „un element care prezintă un pericol social” şi trebuie transferat în regiunea Sverdlovsk din Federaţia Rusă. Din blestematul lagăr stalinist de muncă corecţională, sărmana lui inimă se ruga: „Lasă-mi, mamă, dor de glie,/ Ca să vin în zori cu rouă,/ Când în luncile din vale/ Iarba ostenită doarme// Şi-ntorcându-mă acasă,/ Să găsesc lângă fântână/ Doi cireşi cu doina-n frunze/ Şi trecutul în tulpină.// Lasă-mi, mamă, graiul dulce,/ Moştenitul din străbuni,/ Să-l aud la sărbătoarea/ Satului cu oameni buni// Şi-adunându-mă din vremuri/ De adâncă suferinţă,/ Să-mi văd baştina natală,/ Îmbrăcată în credinţă.// Lasă-mi, mamă, dor de viaţă,/ Să mă regăsesc pe mine,/ Să-nţeleg în astă lume/ Ce e rău şi ce e bine”. N-a dovedit acest tânăr să înţeleagă ce e rău şi ce e bine, fiindcă a închis ochii pentru totdeauna pe data de 24 februarie 1942. S-a despărţit de scumpa sa mamă, Catinca Cercun, care tot privea în depărtare, aşteptându-l. Tăcerea grea o durea ca o rană pătrunsă în adâncul sufletului ei. Sărmana mamă singură se ştia pe acest pământ. Când a murit unicul său fiu, în satul din Valea Prutului, plângea cerul şi fulgii cădeau ca  nişte stele, prevestind că sufletul martirului a trecut în nemurire.

(Text preluat din „Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com, cu acordul redactorului-adjunct Romeo Crăciun)

Foto. Petru Grior