Filosofia indiană (8) – Frapante asemănări între basmele lui Petre Ispirescu, literatura sanscrită și cea greacă

Filosofia indiană și sublima ei subtilitate (8)

Autor: George Petrovai

Frapante asemănări între basmele lui Petre Ispirescu, literatura sanscrită și cea greacă

Pe data de 28 noiembrie 2010 am terminat textul în două părți Folclorul și sferele în care el își exercită influența. Prima parte se numește Hans Christian Andersen și Petre Ispirescu, doi slujitori de marcă ai basmului nemuritor, în care fac următoarele afirmații despre cele două linii directoare din basmele ilustrului nostru compatriot:

„A. Influențe din cultura și basmul universal, așa cum se învederează ele fie în povestea  George cel viteaz, unde copilul înfășat este găsit și hrănit de capra unui pustnic, fapt care de îndată ne duce cu gândul la celebrul roman pastoral Dafnis și Cloe al lui Longos (roman tradus pentru prima dată în limba română în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea de către Toma Logofătul), fie în povestea Cei trei împărați, basm în care fratele mai mic mănâncă niște smochine fermecate și la iuțeală se transformă în măgar, ceea ce n-are cum să nu ne ducă cu gândul la Măgarul de aur al lui Apuleius, mai ales că pe teritoriul României de-atunci (și de-acuma) nu s-au pomenit smochini pe rod.

Al doilea filon de influență vine dinspre formidabila mitologie greacă și suntem încântați cu următoarele: voinicul George din basmul mai sus amintit este sfătuit de o pasăre vorbitoare/măiastră să se scalde în sângele scorpiei pe care tocmai o răpusese, dându-i asigurări că pe urmă nu va mai avea frică de nimeni (a se citi „va deveni invulnerabil”), „afară de Dumnezeu”. Eroul basmului îi urmează sfatul și intră în scăldătoare, dar când iese, el – aidoma lui Ahile, cel ținut de mama lui de călcâi și scufundat în Styx pentru a dobândi invulnerabilitatea  – are la rândul său o mică zonă vulnerabilă: locul unde i s-a lipit de trup o frunză!

          Cea de-a doua înrudire cu mitologia greacă o avem în basmul Balaurul cel cu şapte capete: Viteazul care-l ucide pe balaur, pleacă în căutarea focului înlocuitor, după ce acesta fusese stins de sângele scurs din „fiara spurcată”, şi-l găseşte într-o peşteră unde trăiau „nişte oameni uriaşi, care aveau numai câte un ochi în frunte (subl. mea, G.P.)”.

Nota 1: Ştim cu toţii că ciclopii, personaje fabuloase rodite de mitologia greacă, erau nişte uriaşi ce trăiau prin munţi şi peşteri şi aveau un singur ochi în frunte.

În fine, dar nu în ultimul rând, merită semnalate apropierile tematice dintre unele basme ale lui Petre Ispirescu si semenele lor din basmul universal: Cotoşmanul năzdrăvan nu este decât fratele mai tânăr al Motanului încălţat, îndrăgitul personaj antropomorf al lui Ch. Perrault, ambii motani având o contribuţie decisivă la îmbogăţirea stăpânilor lor; la rândul ei, zâna ajunsă de dragul prinţului găinăreasă la curtea împăratului, se dovedeşte a fi sora mai tânără a Cenuşăresei, căci tot la fel ea îşi pierde condurul fugind din sala de dans, care la încercare i se potrivește ca turnat doar ei, astfel devenind nevasta feciorului de împărat; iar fata şi băiatul din Copiii văduvului şi iepurele, vulpea, lupul şi ursul, nu sunt ei, oare, reeditarea în variantă românească a oropsiţilor Hansel şi Gretel, mult îndrăgiţii copii-eroi ai fraţilor Grimm?

           B) A doua linie directoare vizează interinfluenţele (ori poate că aceeaşi sursă de inspiraţie, dar cu prelucrări diferite) din interiorul basmului românesc:

          Avem mai întâi asemănările aproape până la identitate dintre unele părţi din povestea Ţugulea, fiul unchiaşului şi al mătuşii şi Harap Alb, mai exact dintre acele părţi ale basmelor în care cei doi eroi (Ţugulea şi Harap Alb) pornesc la drum după fetele de împărat: Ţugulea spre castelul împăratului stririlor, Harap Alb înspre curtea împăratului Roşu. Amândoi eroii ies biruitori din suita de peripeţii de care au parte în calitate de peţitori, numai întrucât sunt generos ajutaţi de acele personaje năzdrăvane, care – rând pe rând – îşi convertesc hidoasele lor anomalii fizice în nepreţuite însuşiri umane pentru câştigarea întrecerii cu capricioasele şi neiertătoarele prinţese: Flămândul, Setosul şi Frigurosul la Ispirescu, respectiv Flămânzilă, Setilă, Gerilă, Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă la Ion Creangă.

Nota 2: Doar numele miezoase atribuite chipoaselor sale personaje şi-i îndeajuns să constatăm sporul artistic izbutit de humuleştean în basmul său Harap Alb…

          O altă apropiere se întrevede între Balaurul cel cu şapte capete şi basmul eminescian Călin Nebunul. În ambele basme focul se stinge în timpul luptei, iar cei doi eroi – conform înţelegerii iniţiale cu soţii lor – pleacă în căutarea focului înlocuitor. Dar pentru ca tovarăşii lor să nu ia seama la pocinogul de care au avut parte, ci să doarmă duşi mai departe, ei au grijă ca,  până vor reveni cu focul, să lege cele trei personaje ce întruchipează seara, miezul nopţii şi zorile: Murgilă, Miazănoapte şi Zorilă la Ispirescu, De-cu-seară, Miezu-nopţii şi Zori-de-ziuă la Eminescu.

Prin analogie cu raportul stabilit între fraţii Grimm şi H.Cr.Andersen, putem spune că Petre Ispirescu este prin excelenţă culegătorul de basme (el chiar are grijă să menţioneze sursa care i l-a comunicat: tatăl său, fratele George, un soldat etc.), în timp ce Creangă şi Eminescu sunt prelucrătorii la un înalt nivel artistic.

De subliniat că stilul lui Petre Ispirescu este simplu, sobru şi direct, ceea ce – desigur – îl situează în imediata vecinătate a exprimării orale, şi că tot ca într-o exprimare liberă, el conţine nenumărate regionalisme, unele dintre ele aproape pierdute pentru graiul zilelor noastre: a zăticni, zăcaş, meremet etc.”

Toate aceste evidențe l-au determinat pe Theofil Simenschy să afirme în opul Cultură și filosofie indiană în texte și studii că „În basmele lui Ispirescu se găsesc multe elemente folclorice identice cu acele pe care le întâlnim în literatura greacă și mai ales în sanscrită (Mahābhārata, Pancatantra etc.)”, că cea mai importantă din acest punct de vedere este „celebra colecție de povești în versuri a lui Somadeva, intitulată Kathāsaritsāgara” sau Oceanul de povești (cuprinde 21388 de versuri și 350 de povești scrise de marele poet indian între 1063-1081 e.n., unde se întâlnesc „foarte multe elemente asemănătoare acelora din basmele lui Ispirescu”, atât de asemănătoare – completează marele nostru indianist – încât „unele basme par a fi o prelucrare, foarte liberă, a anumitor povești din Somadeva”) și că în basmul Hoțu împărat (o variantă a acesteia se întâlnește la Herodot, variantă de care – printre mulți alții – s-a ocupat savantul francez Gaston Paris, o alta – cu automate, car zburător, elicopter – apare la Somadeva), mai bine spus în varianta povestitorului român, apare năstrușnica mașinărie zburătoare, pe care acesta o numește „foișor”.

Astfel de asemănări fiind cu duiumul (între Fata săracului cea isteață a lui Ispirescu și povestea cu cântarul de fier din Pancatantra, între basmul ispirescian Cei trei împărați și romanul Metamorfoze sau Măgarul de aur al lui Apuleius, între episodul cu sfada celor trei draci din adorabila poveste ispiresciană Zâna zânelor și păruiala celor doi fii ai zmeului Maya din Kathāsaritsāgara lui Somadeva etc.), voi încheia acest capitol cu două elocvente citate: cel în care Făt-Frumos, eroul principal (prin extensie, eroul referențial al românilor) din basmul lui Ispirescu Voinicul cel cu cartea în mână născut, își pierde căciula și acela din Mahābhārata, în care Nala (episodul se intitulează Povestea lui Nala) „bagă de seamă că i-a căzut haina la pământ”:

„Odată începu Făt-Frumos să strige:

-Stai, mă, să-mi iau căciula, că mi-a căzut din cap.

-Ce stai dumneata de vorbești? Las-o încolo la nevoile căciula, că ea acum o fi cale de șase luni de departe, să mergi până acolo, unde a căzut ea”.

„Îndată el grăi către Nala: «Vreau s-o ridic».

Dar Nala îi răspunse: «Haina ce ți-a căzut este acum departe. Am trecut de-o poștă și n-o mai putem lua»”.

Foto. George Petrovai