Străinul din oglindă

Străinul din oglindă
Autor: Valerian Bedrule

Dar ție n-o să-ți pese

Voi sta-ntr-o zi; apoi, voi trece ape,
mă voi schimba, cum noaptea-n auroră,
din maladia care mă ignoră,
în sturion – cât fluviul să mă-ncape.

Tot mai sălbatic liliacul urcă,
mai temător, la iertătoarea uşă;
de mi se scurge miezu-i doar prin guşă,
orice solstiţiu îmi va da de furcă.

Voi sta-ntr-o zi; apoi, de pot, voi trage
şi mai aproape umăru-mi de umăr,
pe şira nopţii zilele să-mi număr;
la schit, năravurile nu-s oloage.

Nu mă-ntreba de ce visez mirese,
de ce, sedus, hotarul încă arde;
singurătăţi în ritmuri galiarde
mă vor peţi, dar ţie n-o să-ţi pese.

E foamete-ntre îngeri

A iernii albă vârstă prin orgi de gheaţă curge,
oricâtă gelozie s-ar travesti în muguri,
cum seceta prin ochiul de aceră va scurge
nisipul din orgolii, întemniţat în struguri;
s-au strâns cucurigate, cu urme de seducţii,
doar nopţile în fugă – au vrut să-ţi împrumute
vârtejul din oceane, păcatele-n obstrucţii,
rugina de sub ape, cât luna mă asmute;
în carnea umbrei trage arhanghelul solstiţiu’,
mă-ntrebi de ce-i atâta funingine în oase,
pe când surâsu’,-n sine, încheie armistiţiu
cu limbile de clopot, din cerul morţii scoase.

E foamete-ntre îngeri, li-i prea uscată gura,
încrederea-n secantă – un moft – i-a dat de-a dura.

Cu echinocțiile te împacă

În dolium sămânţa-şi úscă truda,
pe când bocancul rugile păzeşte,
n-am detestat plecarea lui Neruda,
nici sfârtecarea maţului din peşte.

Voi fi transfug realului… şi dacă
logodna se sfieşte de brioşă,
cu echinocţiile te împacă,
te-alătură zvâcnirii din ebóşă.

De vânt e ceru-ntreg băut; şi totuşi,
în ochii tăi, chemarea mugureşte;
cât apele înnoadă surzii lotuşi,
păcatul, în argint, mereu va creşte.

Deloc timizi, încearcă popândacii
să-l încâlcească-n şir pe Fibonacci.

A excitat neantul

Un păzitor de îngeri, cu voce de altistă,
poros, ca piatra ponce, s-a îmbrăcat cu humă,
în libera-i cădere, şi a rostit: „Există
pe vârf de ac principii cu gustul de agrumă.”
s-a odihnit în fugă pe osul cu termite
înstrăinata-i umbră, ne-a-nchis în superstiţii,
a excitat neantul, nu şi-a putut permite
cu rânceda lumină să-ncheie armistiţii;
la toate-acestea, şti-vom deloc a ne opune
cândva – mai speră orbul s-adape în tăcere
armade-n liberare, la părăsite crune,
soldatul nu-şi asumă a glontelui părere.

Străinul din oglindă se-ncruntă; pare-i-se
că s-a mirat, la rându-i, şi miticul Ulise.

Pe rariște-n zăpadă

Ivite-n zări cu teamă, când áripa mai ţipă,
doar ceţurile-n fugă se sting anevoioase;
pe rarişte, -n zăpadă, un urlet se descoase,
supus de elfi, se-ngână cu ielele în pripă…
osificată-n trupu-i, lumina ninge-n oase;
a nepăsare noaptea e pradă dimineţii
şi mână muritorul să mai zidească-o vatră,
să vărguiască pasul, să-l memoreze, iată…
ştergând uimită zarea abandonată vieţii,
sfidează Cioplitorul; secunda – fruct în piatră –

mi-a smuls în grabă cheia de aer din cătuşă,
a lins cu limba-n clopot durerea unui pântec,
trufia, în curbare, şi-a rupt-o în descântec,
m-a prins de mâna stângă, dar mi-a deschis o uşă,
în ubicuitatea-i, s-a cuibărit în cântec;
ţi-a înlunat surâsul cu ifose – a dramă,
a şters de data asta un sfânt de pe perete,
ne-a stors polifonia din rugăciuni cu sete,
a înteţit dogoarea din cumpănă, cu teamă
a înnorat Itaca… nicicând să o regrete.

Cum acuarela-n apă fuzionează-n ramă,
pe rarişte, -n zăpadă, cuvântul se destramă.

Foto. Valerian Bedrule