Curentul International

Curentul International Magazine

Culise și cafenele literare

11 min read

Culise și cafenele literare

În memoria prietenului nostru drag, Nicolae Dabija

Autor: pr.dr. Ilie Rusu

Se ştie că între cele două războaie, au înflorit cafenelele. Dintre cele vechi a mai dăinuit „Capşa” – dar n-au întârziat să se deschidă „Grand”, „Corso”, „Nestor”, „Atheneu”, ca să nu cităm decât pe cele mai importante.
Se întâmpla ca o cafenea să dispară din motiv de dărâmare – dar era foarte rar. Se cuvine citat cazul „Corso”, când regele Carol al II-lea, înfuriat de glumele câte se făceau pe socoteala lui acolo, a procedat ca şi rabinul care a vândut canapeaua… ca să nu-l mai înşele nevasta. Dar localurile erau secundare. Importanţi erau consumatorii, anume consumatori.
Nu vom proceda sistematic. Un om evocat va suscita din neant pe altul, iar o glumă va reînvia pe cele abia uitate. Cititorul să ne ierte dacă întâmplător vom vorbi despre personaje pe care nu le cunoaşte sau despre cuvinte de spirit pe care le-a mai auzit. Facem şi noi ce putem.
Începem anume cu unul din decanii glumei cu adresă, cu prozatorul Al. Cazaban. Într-o zi un tânăr îl întreabă:
– Cum se explică, maestre, faptul că Victor Eftimiu, care se ocupa de zei, de domnitori, de zâne, se ocupă în ultima lui piesă, „Ploaia de aur”, de hoţi şi de escroci?
– Păi cum tinere? Nu ştiai că Eftimiu e, de un an, deputat?
Altădată, abia venit în cafenea, Victor Eftimiu este atacat de un confrate dornic de un „sutar”. Al. Cazaban, care observase manevra, a pus diagnosticul:
– Asta se cheamă impozit pe… venit!
Despre O. Han, ajuns deputat, Al. Cazaban, care nu îl prea admira ca sculptor, a făcut o scurtă şi incisivă epigramă: Marmora a respirat de când Han e deputat!
Un librar – mai „cult” decât confraţii lui – a imaginat să aşeze în vitrină un măgar de carton. Sub el scria „Eu nu citesc”. Ca¬zaban, care trecea însoţit de un prieten pe stradă, a exclamat:
– În fine… iată şi un măgar inteligent.
Actorul Ion Sîrbu era specialist în replici scurte şi definitive:
– Cum vă tund?
– În tăcere, răspunde Sîrbu.
Altădată, în primăvara lui 1938, când regele Carol al II-lea oferea posturi ministeriale transfugilor grăbiţi să le accepte, Ernest Ene, viitor transfug la rândul său, contempla de la fereastra cafenelei ravagiile moinei:
– Se topesc bronzurile…
La care Sîrbu a replicat:
– Nu te cred. Mai curând cred că se dezgheaţă balega.
Asistenţa – numeroasă – a răspândit gluma. Alteori, însă, au povestit-o chiar cei în cauză. Astfel, o dată, Duiliu Zamfirescu a dat lui I. L. Caragiale o piesă scrisă de el („O amică”) să-şi spună părerea. Autorul „Scrisorii pierdute” a declarat după lectură:
– Dragul meu! „Amica” dumitale nu rezistă. „Cade” din prima seară!
Victor Eftimiu era maestru în glume cu şi fără rimă. Când Ion Barbu a scos, de exemplu, volumul său de versuri „Joc secund” autorul „Candelelor stinse” l-a judecat din perspectivă proprie, paseistă:
Gândul nu-mi ascund
Pentru întâia oară
Jocul… e secund.
Faza… terţiară.
Când Vaida Voevod l-a părăsit pe Iuliu Maniu devenind „carlist” şi „valahist”, Victor Eftimiu i-a compus următorul epitaf:
Zace în mormântul acesta
Cel la care te gândeşti
A fost leu la Budapesta
Şi căţel la Bucureşti.

Foto. Cafeneaua „Capşa”

Tudor Măinescu, poet şi epigramist, a purtat lungi dueluri rimate cu actorul Ion Mânu. Când acesta din urmă scosese o revistă („Pierde vară”) a trimis lui Tudor Măinescu o invitaţie de colaborare:
Ca să scrii la „Pierde vară”
Te poftisem excelenţă.
Căci un lucru voiam doară
Să ies eu în evidenţă.
Dar nici Tudor Măinescu n-a rămas mut:
Şi de-aceea fără jenă
M-ai poftit în ajutor
Vrei să fi – tot ca pe scenă
Luminat de-un reflector!
Întâlnind pe stradă un cunoscut intrigant, Tudor Măinescu îi adresează o întrebare banală:
– Ce mai faci?
– Lucrez.
Iar Măinescu:
– Pe cine?
De o fecunditate şi de o spontaneitate rară, Ion Mânu nu-şi alegea victimele. Se ştie însă că prefera pe colegi:
De nu-ţi mănânci colegu-ntreg
Atunci degeaba eşti coleg.
Se ştie, bunăoară, că Lucia Sturdza Bulandra a fost ţinta lui predilectă. Dar nici Vasiliu-Birlic n-a scăpat.
Nenea Vasiliu-Birlic
Este ca un loz în plic.
Îl desfacem pic cu pic
Nu găsim în el nimic.
Cât despre Nataşa Alexandra, actriţă la Teatrul Naţional, care avea o slăbiciune pentru boxerul Umberto Lancia, tot Ion Mânu a spus:
Ţipă ca nebuna
Când o înţepi cu acul
Când o înţepi cu lancea
N-are nici pe dracul.
Conştient de valoarea lui polemică, Ion Mânu a declarat:
Eu mi-aş face o epigramă
Să mă auto-indispun
Am şi spadă, am şi lamă
Dar cu Manu nu mă pun!
Tudor Muşatescu era şi el un prinţ al ca¬fenelei. Iată una din replicile lui. Un pisălog şi lingău de profesie îl tot plictisea, comparându-l cu Caragiale. Muşatescu i-a răspuns amabil:
– Avem amândoi ceva din Caragiale! Eu din spiritul lui – matale din personaje.
Când, prin 1950, autorul lui „Titanic vals” nu fusese încă reconsiderat, şi-a găsit o meserie originală. Fabrica pungi de hârtie pe care le vindea. Ca să-şi găsească însă o confirmare în noua profesie şi-a pus firmă la uşă: „Tudor Muşatescu – pungaş”.
Altădată, după o audienţă la Ion Pas, ci¬neva l-a întrebat: ce a spus Pas şi ce i-ai răspuns dumneata? Vechi pocherist, Muşatescu a replicat:
– El – pas! Şi eu – cip!
Păstorel Teodoreanu este şi autorul unor epigrame rămase clasice. Aşa, bunăoară, când celebrul demagog J. Th. Florescu a fost numit – spre surprinderea generală – ministru la Madrid, Păstorel a explicat situaţia.
Ţara a trimis la Mauri
Un ministru nou
Ca să fie, printre tauri
Şi un bou!
Dar epigramele lui bahice mai ales circulau prin toată ţara. Iată una adresată lui Costache Pilat şi scrisă pe „moldoveneşte”:
Costicuţă, Costicuţă
Setea-i mare, sticla-i mică
Totuşi noi ne-am îmbătat
Eu pi muche, tu pi lat!
Iată şi o epigramă de Păstorel bazată pe un joc de cuvinte:
Sfrijită ca o sfânta Vineri
Mi-a spus o babă – La Români
Băbeasca place mult la tineri
Pe când Feteasca – la bătrâni.
Altădată, mergând până la refuz, s-a pronunţat:
Vin nu mai suport
Am făcut şi burtă
Am mâncat şi tort
M-am făcut şi turtă.
Dar Păstorel avea şi eleganța de a nu se cruţa pe sine. Iată auto-epitaful său:
Aici zace Păstorel
Suflet bun şi spirit fin
Dacă mai veniţi la el
Nu-1 treziţi că cere vin!
Mircea Pavelescu i-a făcut însă un epitaf mai… plastic:
Aici zace Păstorel
Oarecum neconsolat
Fiindcă-i prima oară mort
Fără să mai fie beat.
Aflat în spital pe patul de moarte, Păstorel a compus ultima sa epigramă:
Culmea ironiilor
De rsâul copiilor!
Să pui cap beţiilor
Pe Şoseaua Viilor!


Dar Ion Iancovescu, mai mult poate decât Păstorel, decât Muşatescu, era o sursă mereu vie şi mereu nesecată de glume servite parcă la cerere.
Într-o zi, sosind la Corso, unde fusese invitat de marele industriaş şi colecţionar de artă K. H. Zambaccian, comandă, în aşteptare, chelnerului:
– Un coniac Hennessy.
La care chelnerul îi aduce la cunoştinţă:
– Domnul Zambaccian a anunţat că nu poate veni, să nu-l aştepţi!
– Atunci adu-mi numai un ceai. Fără rom.
Într-o vreme, când umbla cu un câine după el, la ieşirea dintr-un restaurant îl opreşte un chelner:
– Ştiţi! Domnule Iancovescu! Câinele dum¬neavoastră a mâncat adineauri un cotlet!
– Mulţumesc – îi răspunse surâzând Iancovescu. Bine că mi-ai spus. Să nu-i mai dau şi acasă. Ţine regim.
Răspunsul, bineînţeles, ţinea loc de plată.
Din când în când, însă foarte rar, îşi găsea naşul. Astfel, într-o zi, la Corso, adresându-se unui mare industriaş îi spune:
– Nu ştii ce am păţit? M-am dus la Malaxa să-i cer 5 000 lei. Ce crezi? M-a refuzat! Porcul!
Dar industriaşul, prudent, i-a luat-o înainte:
– Te anunţ că şi eu sunt porc!
Într-un interviu, marele regizor Paul Gusti ne-a vorbit despre primul rol al lui Iancovescu, care, student la Conservator, făcea figuraţie în „Le danseur inconnu”, o piesă care se petrecea într-un bal. Iancovescu avea o singură „trecere” prin scenă. Dar a exploatat-o. S-a oprit o clipă la o masă cu ţigări, a aprins una şi, apoi, asigurându-se cu privirea că nu e văzut, le-a băgat pe toate în buzunar şi a ieşit din scenă aplaudat de public. Paul Gusti, care avea umor, a încheiat:
– A fost cel mai mare rol din viaţa lui.
Se ştie că Iancovescu îşi petrecea vacanţa la Balcic, dar se pregătea financiarmente cu mult înainte. Anume un spectacol „extraordinar” în această staţiune, „la o dată care se va anunţa ulterior”. Nu uita însă să emită bilete, pe care după o serie de autoelogii şi după menţiunea preţului (zece mii de lei biletul) nu uita să specifice pe verso:
Dacă nu tu – cine?
Dacă nu atunci – când?
Dacă nu acolo – unde?
Dacă nu atât – cât?
Multe din glumele care circulau erau însă legate de situaţii. Nimeni nu ştia cine le-a făcut. Dar toată lumea se grăbea să le spună şi ziariştii să le scrie. Astfel, când se juca la Teatrul Ventura „Crimă şi pedeapsă” după Dostoievski, un umorist a spus: „O fi crimă la „Ventura” – dar adevărata pedeapsă e la „Naţional” (între paranteze, acolo se juca o piesă de N. Iorga).
Un teatru particular reprezenta la un moment dat o piesă de Alfred Savoir, „Doar un sărut”. Invitată la premieră, o celebră demi¬mondenă a răspuns:
– Nu mă deranjez pentru atâta!
Dar cafeneaua şi lumea ei n-a produs nu¬mai epigrama şi cuvinte de spirit. Multe şcoli literare s-au născut, şi destule au mu¬rit, la cafenea.
De câte ori „Capşa” s-a pronunţat şi pronunţându-se în probleme literare a dat verdictul confirmat de posteritate! N. Carandino a asistat, tânăr fiind, la o judecată de valoare, rostită de Ion Barbu, pe care destui critici s-au grăbit să le confirme.
Cafeneaua era aproape goală; poet parnasian întârziat şi lipsit de har, Alexandru Mă¬ria Teodor Stamatiad, autor al „Trâmbiţelor de aur”, trona la o masă. S-a apropiat de el chelnerul Niculae să-1 întrebe ce doreşte. Iar Stamatiad a răspuns, pe un ton galeş: „Un şvarţ slăbuţ şi o cană de apă călduţă, alături”. Când s-a apropiat Niculae, cu aceeaşi întrebare, de masa lui Ion Barbu, autorul „Jocului secund” a răspuns apăsat şi graseind: Un filtru. Tare. Concentrat. Altă şcoală poetică! Rezultatul a fost aproape o altercaţie. În hohotele de râs ale celor prezenţi, Stamatiad vocifera şi ameninţa cu vestitul lui baston cu măciulie de argint.
La cafenea nu veneau doar umorişti şi amatori de relaţii în lumea culturală, pensionari și oameni fără căpătâi. Personalităţi de valoare și de intensă activitate profesională, savanţi, profesori universitari, scriitori fecunzi care îşi furau din timpul de lucru ca să-şi bea cafeaua în nobilă companie. Aşa de exemplu acad. Miron Niculescu, sculptorul O. Han, pictorul Teodorescu-Sion, Tudor Vianu, profesorul de la arhitectură Teodoru şi mulţi alţii se întâlneau acolo cu Vladimir Streinu, Zaharia Stancu şi Şerban Cioculescu, Sergiu Dan etc, etc.
Funcţionau la diverse epoci, dar fără să fie în vreun fel aleşi; unii şefi de masă, care, fie din cauza poziţiei lor sociale de moment, fie din cauza prestigiului lor sau al calităţilor de „causeuri” neosteniţi, se bucurau de largă ascultare. Astfel au fost în domeniul literar-artistic mesele prezidate de Victor Eftimiu, de O. Han, de Camil Petrescu, de Ion Barbu. Alteori se întâmpla ca redactorii unui ziar, „Cuvântul”, „Curentul”, „Calendarul”, „Facla”, „Azi”, „Lumea românească”, să se adune în jurul directorului sau a respectivului redactor şef. Dar, încă o dată, lucrurile nu erau nici fixate dinainte, nici, odată realizate, nu funcţionau ca „excluzive”.
Discuţiile nu conţineau în sine nimic profesional, nimic dogmatic. Fiecare era obişnuit să tolereze părerea altuia şi nu se pronunţa în probleme care îl depăşeau, sau care îi erau străine, decât cu modestia omului de calitate.
Chiar aceia care au renunţat să frecventeze „Capşa” sau „Corso” nu ezitau să-şi deschidă ore de cafenea acasă. Cazul cel mai cunoscut era al criticului Eugen Lovinescu. În afara orelor de cenaclu dumini¬cal, el obişnuia să-şi primească intimii în fiecare zi după ora 5 (până la ora 7 seara). Veneau să-l vadă în aceste ore Ion Barbu, Vladimir Streinu, Şerban Cioculescu, Hortensia Papadat Bengescu, într-un timp Camil Petrescu şi mulţi dintre tinerii care depăşiseră faza debutului şi se bucurau de aprecierea marelui critic.

Foto. Cafeneaua “Corso”

Temele în discuţie nu erau numai cele literare. Actualitatea era examinată sub variile ei aspecte şi multe atitudini, multe polemici, multe consideraţii critice luau naştere din asemenea confruntări deschise.
Au fost vremuri de intensă activitate spirituală în care cafeneaua juca un rol de adevărată bursă a valorilor. Cuvintele de spirit şi „teoriile” nu rămâneau de altfel îngropate aici. Ele erau reluate în grave articole de presă, în publicaţii de umor, pe scenele teatrelor de revistă şi, uneori, chiar la tribuna parlamentară. Mulţi dintre cei tineri îşi închipuie azi că la cafenea, local de perdiţie, aveau loc chiolhanuri. În realitate cafeaua, sub diversele ei forme, era singura consumaţie. Amatorii de băutură – erau puţini în lumea literară a epocii – preferau să meargă în prealabil la cârciumă pentru a sosi la cafenea sub stimulentul alcoolului – mai scânteietori, mai prompţi la replică, mai exuberanţi. (Era cazul lui Păstorel Teodoreanu, lui Tudor Muşatescu, lui Ion Anestin…).
Ca să ne dăm seama de funcţia de control pe care o îndeplinea, departe bineînţeles de orice investire oficială, este destul să re¬marcăm că, în momentul în care vreun obişnuit al cafenelei era chemat (în schimbul vreunei concesii de principiu) să accepte o funcţie politică sau literară, el se retrăgea spontan de la „masa” lui. Ştia că va fi asaltat acolo de reproşuri, de ironii, de acuzaţii şi îşi dădea seama că nu va putea să le răspundă cu eficienţă. Așa cum nota competent N. Carandino prin anii ’80, ai secolului trecut, în absenţa lui însă, megafon al opiniei publice, cafeneaua îşi îndeplinea oficiul justiţiar.
(pr. dr. Ilie Rusu, martie 2021, Bucovina)

 

Foto. Ilie Rusu

Foto. Autorul si… Nicolae Dabija

Please follow and like us:
Twitter
Visit Us
Follow Me
Follow by Email
RSS
INSTAGRAM

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Copyright © All rights reserved. | Newsphere by AF themes.