Toamnă de pripas

Toamnă de pripas

Autor: Mihaela Dordea (Bucureşti)

Se scurg în mine minutele care îmi compun orele şi îmi împart viaţa precum capitolele din romanele siropoase ale verilor de altădată. Le răpesc cucuvelele ca pe nişte şoareci speriaţi şi le aruncă de sus peste bolovanii existenţei.

Sau poate că au căpătat gustul sinuciderii aşa cum fac unele plante perene în dorinţa de a perpetua în timp, când, toamna târziu, opresc urcuşul spre frunze al sevei…

Aud în mine cum cântă răguşit un tenor bătrân cu iluzia că toamna lui e abia la început, fără să observe că plouă cu găleata peste copacii ruginii.

Văd cum părţi din trupul meu se spulberă în alergare ca un pieton accidentat la semafor pe verde şi simt pe limbă gustul unor fructe necunoscute închise şi ele în mine ca un făt în uterul mamei.

Şi, Doamne, mirosul acesta de nefiinţă ca într-o casă cu igrasie…

Un clopot îmi bate în frunte şi sună a jale pentru toţi morţii celor o mie de ani trecuţi peste mine cu plesnituri de nisip în furtună şi din vârtejul iţit îmi aud numele strigat, nu ştiu de cine, cu inflexiuni biblice.

Văd o flacără albă în depărtare şi vreau să spun un cuvânt dar sunetele lui sunt furate de nişte cocori beţi şi dus spre bolovănişul timpului care trece şi se pierde în memoria atomului primordial.

Aştept cu teamă şi emoţie şi când şi când privesc acele ceasului din perete care parcă stau în loc zile în şir şi când în sfârşit se îndură timpul de mine vorbesc cu floarea din fereastră şi cu cărţile din bibliotecă şi le spun: „au mai rămas atâtea ore, atâtea minute, atâtea secunde până ce mângâierea ei aurie va alina singurătatea acestei veri şi va ucide horoscopul.”

Şi simt cum timpul stă deja în cumpănă şi soarele se transformă din flacără în culoare spre orizontul portocaliu.

Cât de minunat sună în auz clopoţelul de cristal al iluziei şi cât e de teribilă amăgirea că nimic nu mai poate opri drumul ei din mine către mine.

E ora nesiguranţei bolnave, a îndoielii, a aşteptării.

„Aşteaptă-mă, nu mă aştepta – îi aud glasul …Dacă nu am să vin eu, va veni iarna şi dacă nici iarna nu va răzbi să vină din tine la tine, va veni strigătul vremurilor noi: minciuna! Aşteaptă-mă, nu mă aştepta. Gustă dulceaţa erorii, sparge clepsidra, că eu încă nu voi veni. Aşteaptă-mă sau nu mă aştepta…”

Se aude toaca vecerniei care bate zadarnic în lemnul ud şi Doamne, ce toamne erau altădată!

Oare cine priveşte din oglindă aşa ca şi cum timpul ar vrea să îmi ofere petice din existenţa mea de până azi? Oare cine îmi arată cum inventam cuvinte şi le scriam pe asfalt cu cerneală din lună în seri de toamnă târzie, aşteptând să cadă bruma şi adunând frunzele ruginii ca să îmi fac mantie din ele şi din bucăţi de stele?

E toamna cu lacrimi de ploi de afară sau e lacrima toamnei din mine?

„Aşteaptă-mă, nu mă aştepta…”

Şi Doamne, mă simt atât de bătrână şi atât de fără părinţi, încât pare că timpul a furat până şi imaginea copilului din mine păstrată într-o fotografie mototolită în căuşul palmei. Atât de tare mă chinuie dorul de mine că mă topesc ca o zăpadă târzie şi rostesc rugăciuni pe care îmi pare că Dumnezeu nu le poate auzi din cauza toamnei care nu mai vine. Mă simt dezintegrată în fuioare de ceaţă pe care doar ea, toamna, ştie să le gestioneze iar eu nu mai pot de atâta aşteptare şi mă destram şi mă risipesc peste dealurile speranţei care nici ele nu mai au materie ci sunt doar ca nişte ferestre ale timpului murdărite de ploaie şi praf.

Mi-e dor de toamnele mele, aşa de dor încât văd toamna din oglindă cum adulmecă durerea mea şi râde de ea şi iarăşi nu ştiu care e toamna din mine şi care e toamna care nu mai vine. Şi am spart oglinda! Am la picioarele mele cioburi de suflet şi o margine de adevăr alunecând ca un şarpe minuscul care adulmecă ţărâna uscată.

Of, şi eu care te aşteptam cu atâta nerăbdare ca pe o zână, ca pe o minune! Iar tu… nu eşti decât o toamnă de pripas.

Foto. Mihaela Dordea