Schizofrenicii literaturii

Schizofrenicii literaturii

Autor: Lili Crăciun (Oradea)

Unii vor să scrie. Neapărat, cu orice preț. Scrierile lor sunt, iertată-mi fie expresia, hârtia igienică a literaturii, ucigașul limbii române. Nu-i poate împiedica nimeni; e libertate, democrație, suntem în epoca în care psihologii ne spun să ne uităm dimineața în oglindă și să repetăm că suntem geniali fiindcă prin repetiție chiar vom deveni. Iar editurile, în goana după profit, publică orice. Cât despre critica literară… nu e nevoie să o spun, se vede cu ochiul liber: ai pe cineva care poate interveni, ești într-o funcție undeva, al cuiva, ai bani, ești plină de nuri disponibili… apare și critica, obligatoriu laudativă.

Așa că mulți scriu. Copiază idei de pe ici, de pe dincolo, mai iau o expresie de undeva sau de altundeva, le transformă pe toate cu marea lor “artă” imaginativă (dacă nu cumva copie un text cap – coadă) și dau drumul în eter articolelor, poeziilor, poveștilor umflându-și pectoralii de mândrie scriitoricească, privind lumea cu orgoliu, cerând recunoașterea valorii lor literare. Când nu mai au despre ce, când până și muza second-hand îi părăsește, să nu credeți că se opresc. Nu, scriu neobosit, neîntrerupt, cu furia demenților lăsați fără tratament într-un spital de nebuni. Nu le cumpără nimeni “creația”, cărțile lor sunt moarte înainte de a se naște, niște stafii, pline de praf care rătăcesc în casele lui finu’ sau nașa, printre sticlele de rachiu din cămară.

Scriu despre tot și despre toate dar, mai ales, scriu cât sunt de geniali, de puri, cinstiți, frumoși, inteligenți și talentați. Nu-și pun întrebări ”dacă”. Sunt. Străbate în scrierile lor o constantă, o certitudine: n-au ajuns fiindcă lumea nu le-a văzut perfecțiunea, talentul, geniul, harul dar “ei sunt”. Nenorocita de lume, e singura vinovată.

Cel mai teribil, ucigător și mai disperant, în fața acestei violări permanente a limbii și literaturii, a coborârii periculoase și incestuoase a frumosului în hrubele întunecoase ale hidoșeniei, ale nimicului, în fața vulgarității fără sens este că nulitățile își găsesc adoratori. Mulți, din ce în ce mai mulți. Pentru marea masă de agramați –  absolvenți făcuți din pix la școli pentru care contează cantitatea sau la facultățile din Valea Ploii – scrierile lor sunt bobul de geniu, aproapele pe care-l pot pricepe, esența filosofică extrasă de cei care gustă doar prostia. Și, în aplauzele lor, nulitățile scriitoricești încep să se creadă cineva, se compară cu cei pentru care scrisul este viață și har, ajungând la ceea ce psihiatria descrie când definește tulburarea disociativă de identitate sau vorbește despre mitomanie.

Cazul lor patologic mi-a adus aminte de o menajeră care s-a perindat prin casa soacrei mele. Una care nu știa să spună corect nicio propoziție simplă fără să hăcuiască limba română, care declara, cu mândrie, că a schimbat “doi tramvaie” – zdrelindu-mi creierul, care pronunța numele lui Eminescu scărpinându-se în cap ca să-și aducă aminte dacă fusese domnitor, cântăreț sau vecinul de la blocul vecin, una care făcuse zece clase nu pentru că le-ar fi meritat ci pentru că așa era politica la vremea când hălăduia la școală. Mi-a spus într-o zi, proțăpindu-se cu aroganță în fața mea: “Și eu aș fi putea ajunge notar. Atâta doar că n-are avut noroc.” M-am gândit să o caut printre bloggeri, pe facebook. Cine știe! Poate o găsesc scriitoare, cu adoratori în preajma poveștilor despre nenoroc, despre “doi tramvaie” sau geniul ei literar. Poate voi citi o poveste înțesată de esențele vulgului literar: “Eu este genială, pură, deșteaptă, frumoasă, puteam să fie orice dar m-au ocolit norocul.” Și miile de adoratori, din hoarda de analfabeți pentru care mâzgâlitul câtorva cuvinte – prin maltratarea limbii – este o stare de grație literară, de har, este literatură, vor da like pronunțând absolutul laudativ, cel plin de toate sensurile din universul contemporan: “Uau!”

Puțini dintre cei mulți, care scriu azi, își vor pune problema dacă sunt sau nu schizofrenici ai literaturii, puțini vor simți nevoia să afle dacă au sau nu ceva de spus, dacă nu se fac de râs scriind și că, dacă publică, nu vor aduna în jur doar hoarda de agramați – care vor striga “uau” apoi se vor repezi să scrie și ei o carte.

Foto. Lili Crăciun