Pe urmele strămoșilor mei la Ellis Island

Două sunt ipotezele pe care analiza datelor statistice privind emigrația românilor peste Ocean le induce. Potrivit unei prime prezumții, încă din primii ani ai apariției fenomenului, emigrația a avut un pronunțat caracter familial, adică și-au părăsit țara familii întregi. O a doua ipoteză susține că, inițial, au emigrat aproape numai bărbați, ulterior cei căsătoriți luându-și și soțiile și copiii, iar cei necăsătoriți revenind în țară, căsătorindu-se și, apoi, emigrând din nou alături de soții și eventual de copii.

Familia străbunicului meu din partea mamei confirmă întrutotul prima ipoteză. Ioan Aron s-a născut la 6 februarie 1860 în comuna ardeleană Șoroștin din comitatul Alba, tatăl său fiind preot. În anul 1886 a devenit cantor la biserică, iar în anul 1887 a fost, timp de doi ani, primar în localitatea natală. În anul 1892 a luat parte la Procesul Memorandiștilor care a avut loc la Cluj. În 1902 a emigrat cu familia în America, stabilindu-se în Cleveland, Ohio.

Doritor învederat în a descoperi tainele cunoașterii esenței existenței și evoluției ascendenților mei, am făcut o călătorie la Ellis Island, „anticamera emigranților spre pământul făgăduinței”. Înarmat cu o incitantă cercetare asupra împrejurărilor și factorilor care precedau plecarea, precum și a relatărilor și dovezilor privind anevoioasa deplasare spre America, încerc să conturez, cât mai veridic, în rândurile ce urmează, parcursul până la New York, făcând abstracție de reacțiile mele afective trăite odată cu vizitarea arhicunoscutei insule.

În imaginația mea, acum, după o sută de ani, îl văd pe străbunicul meu, un ardelean hotărât pe care nimeni și nimic nu-l putea abate din drum, urmând rânduiala desprinderii de locurile natale, faptele pregătitoare incluzând, de bună seamă: participarea în ultima duminică la slujba religioasă urmată de întâlnirea de rămas bun în curtea bisericii unde, cu certitudine, consătenii i-au urat drum bun și l-au rugat să le dea de știre dacă în America lucrurile erau după cum se auzea, pentru a i se alătura în viitor; pregătirea bagajelor din care nelipsite au fost, fără îndoială, merindele (pâine, slană și ceapă), precum și cartea de rugăciuni; mi-l închipui cum și-a îmbrăcat „hainele nemțești” cumpărate la recentul târg, și-a pus peptarul de oaie, și-a luat sacul sau desagii și, după un obligatoriu „Doamne ajută!”, împreună cu familia a pornit spre Viena, unde îl aștepta agentul companiei de transport naval care l-a trimis la portul de îmbarcare. Se știe că, până la izbucnirea Primului Război Mondial, majoritatea emigranților români se îndreptau spre marile porturi germane Hamburg și Bremen sau către porturile olandeze Rotterdam, Antwerpen și Havre și doar foarte puțini se îmbarcau din porturile austro-ungare din Marea Adriatică.

Relatările conservate de documente ce s-au păstrat din acea vreme, precum și cercetările întreprinse în acest dificil câmp al studiului științific, denotă că pe vapor condițiile de călătorie erau la limita suportabilului, în perioada de început a emigrației românilor. Costul transportului era cuprins între 300 și 500 de coroane, românii mulțumindu-se să călatorească la clasa a III-a, zonă din care pasagerii nu vedeau lumina zilei decât prin ferestre în care băteau, aproape în permanență, valurile. Recuzita primită la îmbarcare includea o pătură și un serviciu pentru mâncare constând din cană, gamelă, lingură și cuțit. Paturile erau simple, din doar câteva scânduri, astfel încât emigrantul era nevoit să-și folosească bagajele drept pernă, iar pătura atât ca saltea, cât și pentru a se acoperi. Pe unele vase nu exista vreo altă sală unde călătorii să poată petrece o parte din zi în afara dormitoarelor, fiind nevoiți să stea numai în dormitoare, inclusiv la ora mesei, când, după ce se aliniau cu gamelele în fața cazanelor cu mâncare, reveneau în aceeași încăpere. Spălătoarele erau insuficiente și, deseori, tacâmurile și vasele emigranților erau spălate cu apă din mare.

Portul de debarcare al majorității emigranților români era New York și aceasta pentru că cei mai mulți se îndreptau spre Statele Unite, New York fiind cel mai mare port al țării. Trebuie precizat și că cursele transatlantice se efectuau cu vapoare mari care aduceau la un singur transport 1000 – 1500 de persoane, direct în acest port, fără a acosta în alte porturi. Datorită acestui fapt, autoritățile americane au construit la Ellis Island cea mai mare stațiune de emigrare justificată de valurile tot mai mari de imigranți pe care vapoarele le aduceau din Europa.

Inevitabil, la apropierea de portul marii metropole americane, privirea e atrasă de impunătoarea construcție purtând simbolic numele de Statuia Libertății, un omagiu francez adresat spiritului de libertate promovat de America. Statuia Libertății este situată pe o mică insulă, la sud-est de Mannhatan, la gura de vărsare a fluviului Hudson în Oceanul Atlantic. Monumentul a fost dăruit Statelor Unite cu ocazia aniversării a 110 ani de la declararea independenței și a fost inaugurat de președintele Grover Cleveland la 28 octombrie 1886. Statuia, care era prima imagine a Americii pentru emigranții sosiți cu vaporul, simbolizează libertatea care luminează lumea și a devenit în scurt timp emblema Statelor Unite și unul dintre semnele cele mai semnificative ale libertății și democrației. Celebra statuie, realizată din cupru care prin oxidare a devenit verde, comportă o armătură interioară de oțel. Soclul are formă de stea și este construit din piatră. Înălțimea statuii este de 151 ft, 1 in = 46 m, iar înălțimea împreună cu soclul este de 305 ft, 1 in = 93 m. Grosimea stratului de cupru este de 3/32 in = 2,4 cm. Întregul edificiu cântărește 225 tone.

Sculptorul statuii a fost Frederic Auguste Bartholdi (1824 – 1904), iar cel care a construit scheletul metalic a fost cunoscutul Gustave Eiffel, realizatorul turnului de la Paris ce-i poartă numele. Denumirea completă a statuii este „Libertatea Luminând Lumea”. Proiectul inițial a fost gândit pentru un far monumental plănuit a fi amplasat la intrarea în Canalul de Suez, având ca motiv de inspirație Colosul din Rhodos. Primul model, la scară mică, turnat din bronz, a fost făcut în 1870 în pregătirea Expoziției Universale de la Paris din anul 1900 și din 1906 se găsește la Grădina Luxembourg din capitala Franței. Simbolistic, statuia o reprezintă pe zeița libertății care stă cu un picior pe lanțul rupt al sclaviei. Zeița ține în mâna stângă o tablă cu inscripția „4 iulie 1776”, data ratificării Declarației de Independență a Statelor Unite. În mâna dreaptă, zeița are o făclie cu flacăra aurită. Pe capul zeiței se află o coroană împodobită cu 7 fascicule de lumină (cele 7 continente) și 25 de ferestre (nestematele lumii). Autorul nu a dorit să dezvăluie sursa de inspirație pentru chipul statuii. După unii, ar fi fost Isabelle Eugenie Boyer, văduva lui Isaac Merrit Singer, o femeie foarte frumoasă din Paris, iar după părerea altora, modelul a fost Charlotte Bartholdi, mama sculptorului. Mai există unii care susțin că sursa de inspirație a fost Jean Emilie, amanta artistului.

O istorie condensată a celebrei Statui a Libertății cred că merită consemnată. 1811: pe Bedloe’s Island (devenită „Insula Libertății”) este construit Fort Wood, în formă de stea; 1865: Laboulaye, Bertholdi și alți camarazi demarează ideea construirii unui monument al libertății; 1871: Bertholdi face un tur în Statele Unite și alege locul de amplasare în portul New York; 1874: începe colectarea de fonduri pentru statuie; 1879: mâna zeiței și torța sunt prezentate la Expoziția Centenarului de la Philadelphia; 1881-1884: se asamblează la Paris statuia și încep lucrările pentru fundație pe insula Bedloe’s Island; 1884: renumitul arhitect Richard Morris Hunt proiectează piedestalul; 1885: statuia este dezasamblată și transportată la New York; Joseph Pulitzer începe strângerea de fonduri pentru piedestal în ziarul „New York World”; 1886: statuia este reasamblată pe Bedloe’s Island, iar la 28 octombrie este inaugurată; 1892: se deschide stația de emigrare Ellis Island; 1916: explozia unui depozit de muniții afectează o mână a statuii, iar făclia este închisă pentru public; 1924: statuia este declarată monument național; 1933: „National Park Service” ia în administrare statuia de la Departamentul de Război; 1956: Bedloe’s Island este redenumită „Insula Libertății”; 1986: statuia este restaurată complet pentru celebrarea centenarului său; 2011: după atacurile teroriste din 11 septembrie, statuia se închide, dar este redeschisă la 20 decembrie; 2004: piedestalul se deschide la 3 august cu îmbunătățiri privind siguranța și securitatea; 2009: la 4 iulie se redeschide coroana pentru vizitatori.

Având forma unui dreptunghi cu latura mare de circa 300 de metri, Ellis Island se găsește la o distanță de aproximativ un kilometru de țărm, la gura de vărsare a fluviului Hudson. A constituit simbolul imigrației americane între anii 1892 – 1954 pentru mai bine de 12 milioane de oameni, punctul de sosire pe pământul american. Se apreciază că astăzi descendenții lor (peste 100 de milioane) reprezintă 40% din populația Statelor Unite. Clădirile însemnând stația de emigrare propriu-zisă și birourile ocupau o jumătate din suprafața insulei, pe cealaltă jumătate aflându-se spitalul, magaziile etc. Astăzi clădirea principală este amenajată ca muzeu, „Ellis Island Immigration Museum”, cuprinzând: Etajul I – „Baggage Room”; Etajul II – „Registry Room (Great Hall)”; Etajul III – View of Registry Room”. Restul insulei poate fi, de asemenea, vizitat, clădirile incuzând un spital, morga, saloane pentru boli contagioase, birouri, apartamente și camere pentru servicii de întreținere. Insula se află situată în apele statului New Jersey, dar urmare a unui tratat încheiat în 1834 a fost transferată statului New York și aparține exclusiv guvernului federal. Numele insulei provine de la numele proprietarului său de a începutul secolului al XVIII-lea, Samuel Ellis, insula fiind cumpărată de la acesta de guvernul Statelor Unite pentru statul New York și fiind folosită ca fort și depozit de armament până în 1892 când a fost deschis centrul de emigrare care a funcționat aici până în 1943, an în care a fost transformat în spațiu de detenție pentru persoanele ce urmau să fie deportate. În 1965, Ellis Island a devenit parte componentă a „Monumentului Național Statuia Libertății”.

Din documentele și scrierile rămase din acei ani, se poate reconstitui cu destulă exactitate cum funcționa stația de emigrare. Ca prim pas, era îndeplinirea formalităților de carantină, imediat după ce marile nave maritime ajungeau în rada portului, după care funcționarii vamali și inspectorii biroului de emigrare efectuau vama și verificau documentele de călătorie, timp de o oră și jumătate, până ce vasul acosta. Procedurile erau foarte stricte și îndeplinite întocmai. Apoi, emigranții erau transbordați pe vase mai mici și duși pe Ellis Island, unde, la subsolul clădirii, erau supuși unui examen medical sumar care avea ca scop eliminarea emigranților care prezentau simptomele unor boli contagioase sau handicapuri fizice sau mentale vizibile. Cei care trezeau suspiciuni erau conduși în fața unei comisii medicale speciale care efectua un control amănunțit. Emigranții care treceau examenul medical erau îndreptați în camera de la etajul al II-lea, în holul mare („Great Hall”), unde inspectorii biroului de emigrări le puneau până la 31 de întrebări, oprindu-se în momentul în care erau convinși, pozitiv sau negativ, de statutul emigrantului în cauză. Cei admiși coborau scările, schimbau bani, își cumpărau provizii, eventual, bilete de tren. Se estimează că aproximativ o treime rămâneau în New York. De asemenea, se apreciază că în timp ce 20% erau opriți pentru o vizită medicală specială, doar la 2% li se respingea intrarea.

În fine, o istorie concentrată a istoriei insulei care a găzduit cea mai mare stație de emigrare se cuvine, desigur, consemnată. 1774: Samuel Ellis cumpără insula; 1808: guvernul federal achiziționează insula pentru un fort de apărare; se construiește Fort Gibson; 1855 – 1890: procesul imigrație este efectuat individual de state; castelul Garden (astăzi, „Castel Clinton National Monument”) este stație de imigrare pentru statul New York; 1886: se inaugurează Statuia Libertății; 1890 – 1891: imigrația trece sub control federal; stația New York este la „Barge Office in Battery Park”; 1892: se deschide noua stație la Ellis Island; 1897: stația este afectată de un incendiu; 1900: se deschide clădirea principală construită din cărămidă ornamentală cu piatră de var și granit; 1901 – 1910: 8,8 milioane de imigranți sosesc în Statele Unite, dintre care 6 milioane trec prin Ellis Island; 1914 -1918: Primul Război Mondial limitează emigrația; străinii din statele inamice sunt reținuți pe insulă; 1920: legile federale stabilesc cote de imigrare pe baza originii naționale; 1924: consulatele preiau inspecția și procesarea; Ellis Island rămâne cu centrul de deportare, spitalul și, mai târziu, cu serviciul de Gardă de Coastă; 1939 – 1945: Al Doilea Război Mondial; străinii germani, italieni și japonezi sunt internați la Ellis Island; 1954: stația este închisă definitiv; 1965: cotele privind originea națională sunt desființate; Ellis Island devine parte a Monumentului Național Statuia Libertății; 1990: clădirea principală, restaurată, se deschide ca „Ellis Island Immigration Museum”.

Dorin Nadrau (S. U. A.)