IMPERIUL BIZANTIN ȘI UNIUNEA EUROPEANĂ – o analiză comparativă

Succesor al Greciei și Romei, Imperiul Bizantin sau Imperiul Roman de Răsărit, a fost primul imperiu creștin și a dăinuit o perioadă impresionant de îndelungată: peste o mie de ani. După ce 11 secole a stat la originea artei nobile și literaturii, beneficiind de un sistem complex și eficient de guvernare și fiind considerat centrul întregii lumi, hărțuit de invadatori, în final, aproape a dispărut. Gloria acestui imperiu, roman prin excelență și devenit creștin, este, cu certitudine, unul dintre cele mai fascinante subiecte ale istoriei universale, captivând prin parcursul său ce îndeamnă la meditație de la momentul când a luat naştere, trecând prin răstimpul de înflorire și până la decăderea sa, când a fost cucerit de turcii otomani care au schimbat pentru totdeauna cultura și religia Turciei, afectând nu doar istoria proprie, ci și cursul evenimentelor mondiale.

O carte ce tratează acest imperiu creștin pierdut în negura timpului în urma unui sfârșit tragic care a sărăcit, de fapt, Turcia din punct de vedere spiritual, cultural și politic este cea intitulată „The Lost World of Byzantium” de Jonathan Harris, profesor de istorie la Royal Holloway University of London, lucrare apărută la Yale University Press, New Haven și Londra, 2016. Lectura volumului prin prisma evenimentelor care zdruncină lumea contemporană constituie, fără îndoială, o lecție binevenită ce facilitează înțelegerea declinului în care se află întreaga umanitate.

Bizanțul este o temă perfectă pentru a face o paralelă cu ciocnirile de interese care macină lumea în zilele noastre, similitudinile fiind evidente: atunci, ca și acum, exista un conflict major între creștinătate și islamism; atunci, ca și acum, exista o putere mondială cu un sistem de guvernământ complicat care se degrada tot mai accentuat. Dacă mai adăugăm că puzderia de invazii care deranjau imperiul nu era cu nimc mai prejos de potopul de emigrări la care asistăm astăzi, ajungem la concluzia că o analiză comparativă a Imperiului Bizantin cu Uniunea Europeană este justificată și chiar incitantă.

Superstat federal, structură apropiată unui imperiu prin multitudinea de etnii conlocuitoare, Uniunea Europeană, cu o populație de peste 500 de milioane de locuitori, reprezentând 7,3% din populația globului, este o uniune economică și politică alcătuită din 28 de state. Uniunea funcționează printr-un sistem de instituții supranaționale interguvernamentale care iau decizii prin negociere între statele membre. A dezvoltat o piață unică în cadrul unui sistem standardizat și unificat de legi care se aplică tuturor statelor membre. Politicile U.E. sprijină și garantează libera mișcare a persoanelor, bunurilor, serviciilor și capitalului, au fost emise legi în domeniul justiției și afacerilor interne și se păstrează politici comune în domeniul comerțului, agriculturii, în domeniul pescuitului și dezvoltarea regională. Cu aceste precizări, se poate lesne purcede la o comparație judicioasă a celor două entități, urmărind a fi cercetate elementele comune.

Istoria măririi și decăderii Imperiului Bizantin relevă incontestabil că durabila sa existență s-a datorat îmbinării eficace a cinci elemente funcționale: o capitală, o religie, o monedă, un împărat și un patriarh. Practic, se impune să examinăm cum se regăsesc acești piloni în structura Uniunii Europene, fiind evident că acești stâlpi puternici au asigurat persistența Imperiului Bizantin timp de mai bine de un mileniu dovedind o surprinzătoare eficiență.

Capitala Imperiului Bizantin a fost Constantinopol. Cronologic, imperiul a acoperit perioada dintre întemeierea Constantinopolului și căderea acestuia. Impunătorul oraș, unul dintre cele mai importante din Orient, cunoscut astăzi sub numele de Istambul, este singurul din lume care se întinde pe două continente și a fost de-a lungul vremii, capitala a patru imperii: Roman, Bizantin, Latin și Otoman. Începând cu secolul al VI-lea d.H., Imperiul Roman s-a extins considerabil, capitala Roma pierzându-și poziția centrală din imperiu. Căutând o nouă capitală pentru imperiu, împăratul Constantin cel Mare a ales Istambulul, apreciind poziția strategică pe care o avea fiind situat la intersecția dintre rutele pe mare și cele pe uscat, precum și climatul său perfect. Orașul a suferit repede o considerabilă extindere, au fost construite noi temple, palate, băi și hipodroame, iar în anul 330 d.H. a fost declarat oficial capitală a imperiului. A fost numit atunci și „a doua Romă” sau „Noua Romă”, denumiri repede uitate și înlocuite cu „Constantinopol”. Se mai cuvine amintit că Imperiul Roman s-a divizat în anul 395 în două imperii: Imperiul Roman de Apus care a rezistat cinci secole și Imperiul Roman de Răsărit (Bizantin) cu capitala la Istambul care a durat peste o mie de ani. Orașul, care avea deja în secolul al VI-lea o jumătate de milion de locuitori a cunoscut o altă epocă de aur pe timpul Împăratului Iustinian, frumoasa Hagia Sofia, considerată una dintre cele mai grandioase clădiri din istorie, fiind opera sa. Invazia latină a constituit o perioadă neagră pentru istoria Istambulului ce a început cu invadarea orașului de către armatele cruciadei a IV-a în anul 1204,

pentru mulți ani toate bisericile, mănăstirile și monumentele capitalei fiind jefuite de comorile lor. Ca o remarcă specială ce trebuie făcută, reputația capitalei Imperiului Bizantin a fost una și aceeași de la început și până la sfârșit. În ce privește Uniunea Europeană, aceasta are două capitale: prima, Bruxelles, percepută ca o fortăreață a birocrației, și a doua, Strasbourg, fără mare greutate, total subordonată celei dintâi.

Religia Imperiului Bizantin era creștinismul a cărui eficiență a dus la convertirea tuturor triburilor nordice care îi ataca granițele, de la cele germanice până la cele slave. Cu o pronunțată autoritate, patriarhul ca instituție de vârf a religiei, își subordona de fiecare dată, fără excepție, clericii, până în ziua în care era la rândul său trimis în exil sau ucis. Despre o religie majoritară în U.E. nici nu poate fi vorba, uniunea refuzând cu premeditare să-și recunoască rădăcini creștine și asta cu atât mai de neînțeles cu cât asistăm la o adevărată expansiune a Islamului în țările europene care a căpătat deja proporții de masă, mulți comentatori considerând fenomenul migrației contemporane o cruciadă inversă, purtată în numele lui Allah.

În ciuda numeroaselor fluctuații, moneda în Imperiul Bizantin a rămas neschimbată, purtând efigia împăratului pe ea. În cadrul U.E. a luat ființă și o uniune monetară, Zona Euro, care include în prezent 19 state. Se pare că moneda unică este singurul element pe care îl găsim într-o formă activă, cel puțin în țările apte să susțină simbolul numismatic al lui euro.

Imperiul era supus unui împărat (și au fost aproape o sută în decursul celor peste o mie de ani) în a cărei persoană puterea dobândea rangul unui oficiu sacru. Trebuie menționat că istoria Imperiului Bizantin dovedește că, invariabil în timp, împăratul își înlătura constant orice pretendent la tron. Continuând paralela, este lesne de constatat că în cadrul uniunii nu poate fi vorba despre o persoană cu prerogative similare împăratului care să fie recunoscut de liderii europeni.

În ce privește patriarhul, în Imperiul Bizantin statutul său de cap al bisericii culmina cu privilegiul de a-l unge pe împărat în numele lui Hristos. În Uniunea Europeană, în contextul nerecunoașterii originii creștine, patriarhul de la Roma, în speță papa, și-a pierdut demult infailibilitatea, fiind în repetate rânduri contrazis și apostrofat fără jenă de conducătorii laici, iar patriarhii ortodocși se mulțumesc cu autocefalia bțisericilor.

Să mai observăm că în U.E. nu există o armată comună, că uniunea are o piață comună și o circulație liberă a cetățenilor, dar și că granițele sale suferă continuu străpungeri masive din partea unor emigranți care nu numai că nu-și schimbă religia, dar pe deasupra privesc cu desconsiderare la autohtonii care și-au pierdut credința și sufletul.

Revenind la Imperiul Bizantin, se cuvine să mai arătăm că toate entitățile etnice, rasiale și culturale erau supuse unei unități organizatorice de cadru, coerciția fiind impusă tocmai de conlucrarea perfectă a elementelor sistemului pe care le-am specificat și cercetat. Investigând cu atenție traseul istoric al imperiului se poate constata că întotdeauna atunci când un curent de opinie era contrar viziunii creștine, el era indiscutabil eliminat. Exemplul cel mai elocvent este desființarea cu promptitudine a școlilor de filosofie din Grecia prin edictul lui Iustinian din anul 529. Când un trib dădea semne de insubordonare împăratul trimitea repede o armată pentru a liniști spiritele, astfel cum s-a întâmplat cu avarii în anul 599. Imperiul Bizantin nu a fost scutit de perturbații interne, meritând amintite și evenimentele nefericite care i-au tulburat în mod serios liniștea: schisma din 1054, când patriarhul de la Constantinopol și episcopul de la Roma (papa) s-au destituit și exclus reciproc sau lanțul de cruciade care au culminat nu doar cu eliberarea vremelnică a Constantinopolului în 1204 când cavalerii de limbă latină au devastat capitala ortodoxă de limbă greacă. Cu toate acestea, în ciuda tuturor dezordinilor prin care a trecut, imperiul a rezistat. Explicația rezidă, fără doar și poate, în funcționarea armonioasă a elementelor examinate.

Incontestabil, comparația conduce la îndreptățite reflecții privind uniunea și viitorul ei, o interpretare legitimă fiind și aceea că o organizație statală poate căpăta viabilitate numai cu o structură asemănătoare celei a longevivului imperiu, orice dezechilibru ce ar apărea în armonia elementelor ce configurează organizația, reducându-i durata de viață.

Foto: Dorin Nădrău (S.U.A.)