Întregul din secvenţe

Întregul din secvenţe

Autor: Viorica Pop (Făgăraş)

Din seria sinonimică a termenului „îndărătnic”, cel mai potrivit contextului, neologismul „perseverent”, contopește „ars vivendi” cu „ars dicendi” când creația scriitorului este rostul insuși al vieții. „Se sparie gândul” se metamorfozează, dacă e vorba de „trudnicul în ale scrisului” Cornel Cotuțiu într-o „introducere la dor”, în care „timpul trăirii” se sincronizează cu „timpul mărturisirii”.

Volumul de proză scurtă „Ce nu se pierde” (al câtelea oare?) provoacă chiar din titlu curiozitatea cititorului dornic să afle ce anume nu se pierde. Printr-un joc de „puzzle”, realitatea cotidiană și perspectiva subiectivă, ca microrealitate, refac o hartă spirituală ca o grădină cultivată cu atitudinea etică din ADN-ul scriitorului. O fosforescentă tentație spre împlinire îl ajuă să nu se lase captiv vieții de zi cu zi și să pătrundă în deslușirea ei cu detașare intelectuală, necesară dozării intre „idem” și „ipse” pentru a intui permanențe.

Prozatorul nu ignoră condiția de muritor, frica de singurătate, dar se simte atras de freamătul descoperirilor pe claviatura cuvintelor pentru o purificare de lâncezeală ca boală a lumii (Savatie Baștovoi). Acesta pare a fi răspunsul esențial la titlu, scris intenționat fără interogație pentu ca eventualul cititor să intuiască înțelesurile cu autoritatea convingerii.

Cum anume procedează prozatorul? Din grija ca nu cumva ficțiunea să reflecte eronat, se implică mereu, încât creează o confuzie voită între biografia sa și personaje. Joaca lui Barbu Aldea cu motanul (proza „De ce?”) devine un fel de ritual, cu premoniții în arghezianul „De-a v-ați ascuns…”. Secvențele narative au în comun nevoia de comunicare ca remediu la presimțirea dureroasă a sfârșitului, iar pretextul alegerii pietrei funerare („căci a venit vremea unui astfel de gând”) generează dialogul, a cărui gravitate e mascată de un umor benign. Întrebarea lui Titi Rusan, „cioplitor pentru trebuințele celor două cimitire”, dacă epitaful „veni, vidi” să fie gravat cu ghilimele și cu litere cursive, primește un răspuns care încifrează sentimentul comuniunii prin moarte cu urmașii într-o exprimare de factură postmodernistă, cu scânteieri ludice:

„- Domnu inginer, cu ghilimele sau fără?

Barbu se opri și-i răspunse după o clipă amuzantă de răgaz:

– Adevărul e că viața e ceva cu ghilimele…

• – Și cu litere cursive?
• – Barbu începu să râdă:
• – Scursive!”

Variațiuni pe aceeași temă, celelalte secvențe sunt concepute în oglindă, cu nuanțe subtile în intuirea caracterelor. Dialogul cu d-na Zica, femeia căreia Barbu îi încredințează cutia pentru viitoarea lui urnă cu cenușă, plonjează în visul-amintire pe motivul literar al compatibilităților discrete, iar în minisecvența cu preotul străbate o ironică undă la adresa indiferenței mascate în politețea oficialului bisericii. Sentimentul comuniunii în moarte cu părinții, amintind de poezia „Somnn” de Lucian Blaga, este esențial în legătura biografiei cu destinul, ocrotind și fiorul creștin, în care crucea devine „centrul înțelegerii și al cosmosului” (Vintilă Horia).

Arcuit între capetele vieții (proza „Capetele punții arcuite”), sentimentul este asumat cu o candoare a lucidității în care, din detalii dense apar figurile părinților. Timpul trăit (puntea) leagă copilăria de bătrânețe cu speranța salvării din spaimele sfârșitului, asumat lucid.   Simplitatea din atitudinile și vorbele părinților, mai dramatică în substratul ei decât toat frazele meșteșugite, ne amintește că „Înțeleptul nu aspiră la plăcere, ci la absența suferinței”. Bătrânul Simion, care s-a hotărât să trăiască singur pe pământul vândut cândva fratelui său ca să-și poată ține băiatul în școală, poartă în el ceva din solomonarii lui Vasile Voiculescu, asumându-și singurătatea ca un ascet care și-a înțeles menirea. Confesiunea din final are valoare de testament:

„- Jumătate din pensia mea să mi-o trimiți aici, la Melișor. Nu-i nevoie de stradă, număr. Doar cine nu știe aici de Simion Ciui de pe Obârșii? Își dădu pălăria pe ceafă:

– Dragul tatii, ești prea deștept ca să nu pui întrebări. Ai grijă de maică-ta. Aici am eu grijă de mine.”

Urmează ca lectorul să-și imagineze relevațiile fiului de pe un vârf de deal (motiv literar în proză), spre care trebuie să ai tăria obârșiei ca să urci.

Contemplarea generează în proza lui Cornel Cotuțiu o pătrundere de la momente aparrent obișnuite în peisajul interior, tensionat de monolog. Plecând la Cluj pentru un consult medical, Lucian, din perspectiva căruia se rememorează „traseul anilor” în proza „Curaj odată și încă o dată”, este stăpânit de amintirea lui Octav, parcă neatins de trecerea timpului. Deodată zărește din tren o clădire părăsită (semn al dezintegrării?) și renunță la clinică însă nu și la bucuria de-ași revedea prietenul, amator de surprize. Octav îi telefonerză unei colege de facultate, revenită în țară, și mijlocește astfel convorbirea dintre Lucian și Imelda. Reînvie la cei doi pulsația erotică din tinerețe, dar comunicarea se face acum discret, prin simbolul salciei plângătoare. Lucian păstrează undeva în subconștient imaginea salciei de acasă ca pe o sadoveniană fântână dintre plopi („Hanul Ancuței”) dar, în final salcia devine trestie gânditoare (Pascal), purtătoare a lucidității iubirii ca impuls spre hotărâri cruciale în viață: „O ținu întins spre clinică, abia aștepta să intre în cabinet și să-i spună doctorului că acum are curaj. Finlul poematic, voit ambigu lasă loc interpretărilor: Însă la jumătatea drumului se opri, ca pironiți locului. Îndreptă arătătorul spre tâmplă. Își amintise deodată de salcia plângătoare din fața clinicii…”

Intrarea în peisajul interior se face prin declanșearea memoriei involuntare. În timp ce-și bea cafeaua pe terasă, molipsit parcă de „am-n-am treabă al lui Caragiale și de umorul lui Topârceanu, personajul-narator din „Când am folosit ultima oară securea” zărește o dubă cu viței și brusc își amintește de tatăl său, care achiziționa animale pentru abator. Călătoria copilului, trimis în câteva locuri din țară, alături de doi angajați, ca să aducă animale pentru tăiere, este rememorată din perspectiva adultului ca pretext pentru incizii în materia brută a realității. Vițeii de atunci, ca și cei tăiați în ograda unor prieteni sau rude, îi provoacă reacții de respingere a morții violente și de compasiune pentru nevinovăția viețuitoarelor îngenunchiate de implacabilul vieții. Pulsații poetice din Topârceanu și Esenin temperează insuportabilul cruzimii în sensul în care nevinovăția este eternizată în artă.

Foto. Autorul cartii “Ce nu se pierde”

Compensatorii par secvențele din ceremonialul nunții („Ce nu se pierde decât o singură dată”), surprins în maniera dicteului automat, dar cu pitorescul amestecului de stiluri, din care se desprind reacțiile personajelor. Agitația mamei vine din neliniștea subconștientului pentru destinul fiului.

Există în carte o tentație a prozatorului de a dizolva granițele dintre real și ficțiune, dintre stilul indirect liber și monologul interior în care sunt încifrate simboluri din ritualuri străvechi, mai ales când sunt reinterpretate mituri. Bătrâna din „Luntrea”, socotită nebună de ai casei și de săteni, urcă două dealuri să ajungă la un luntraș, pe care-l roagă să o treacă dincolo… Are în coș o găină cu pene negre (o găină neagră este dată și peste groapa lui Nechifor Lipan din„Baltagul” lui Sadoveanu), dar luntrașul (Caron) refuză. După o duminică ploioasă, face cu greu același drum, vede că e alt luntraș, care nu refuză banii (fină aluzie la pragmatismul lumii contemporane), dar bătrâna se înfurie, pleacă și se închide în odaia ei. Când ai casei forțează ușa, o găsesc acoperită până peste cap cu țolul vărgat. Pe masă se zăreau două lumânări neaprinse, iar pe pernă, găina gâtuită având între aripile negre banul de care nimeni nu știa până atunci. Lirismul este voit ținut sub un ton neutru în care se pot descifra înțelesuri tulburătoare. Nebunia aparentă a bătrânii, ambiguitatea dintre moartea reală și înscenarea morții, simbolurile funerare străvechi întrețin o atmosferă din care se poate descifra atitudinea în fața unui destin implacabil. Precaritatea vieții e pusă în balanță cu prospețimea ei, simulată în „Reverberații” cu naivitatea jocului de copil sau cu răsfăț senzual.

Când reinterpretează teme din literatura clasică, scriitorul Cornel Cotuțiu cenzurează inteligent replicile, ca în dialogurile din proza „Înrt-un microbuz”, inspirată din „Trei surorri”, de Cehov. Nefericirea în căsnicie, boala, problemele moștenirii, grija pentru soarta fiului sunt depășite datorită bogăției sufletești a unor personaje ca Mily, una dintre cele trei surori. Marginalizată de răutatea și micimea sufletească a celorlalți, Mily este preferată de o ființă care intuiește resorturile interioare, așa cum este directorul Muzeului de Mineralogie, întâmplător șoferul care le-a luat pe femei în mașină.

Pe un ton neutru, sub care se macină însă regretele unei ființe ce și-a impus asceza, se desfășoară monologul interior al văduvei Aurica, declanșat de ascultarea pulsului iubirii din camera alăturată în care s-au refugiat tânăra Fulvia și logodnicul ei. E în acest monolog un amestec de bovarism întârziat și de frustrări ale fetei bătrâne (Aurica), din romanul „Enigma Otiliei” de Geoge Călinescu.

Elementul livresc (citatul, parafraza) sau presupusa intuiție a cititorului îi sunt la îndemânbă prozatorului-profesor. O dovedește și secvența din „Fulgurații”, în care pescuitul devine pretext pentru o meditație asupra „acelei drăcii frumoase, numită viață” („Iona”, de Marin Sorescu). Mesajul din substratul narativ al întregului volum presupune găsirea libertății interioare ca libertate a creației, în care condiția de muritor se eternizează în artă. Circumscrise unei asemenea viziuni, prozele, din care am selectat câteva, treanfigurează artistic resorturile interioare ale unui septuagenar îndărătnic să se împlinească spiritual ca să învingă limitele existențiale prin ilimitatul creator.