O CONVIEŢUIRE PROLIFICǍ

Coabitarea românilor cu minoritatea elenă a înregistrat în istoria noastră subtile interconexiuni, atât etnice, cât şi culturale, fiind de notorietate astăzi că prezenţa grecilor pe teritoriul României durează de aproape trei mii de ani. Bogatele implicaţii istorice şi culturale pe care grecii le-au avut în decursul evoluţiei noastre mă îndreptăţesc să încerc o scurt analiză a consecinţelor reale de vrednică apreciere ale fertilei convieţuiri româno-greceşti.

Primele colonii greceşti pe pământ românesc au fost înfiinţate în secolul al VII-lea î.Hr. pe malul apusean al Mării Negre, luând naştere oraşele Histria şi Tomis. De-a lungul vremii au fost consemnate mai multe valuri de emigranţi eleni, dar cele mai masive imigrări s-au petrecut pe timpul Imperiului Otoman. Întemeierea centrelor urbane de la Marea Neagră a fost urmată de intense relaţii comerciale, culturale, religioase şi de înrudire în perioada Evului Mediu.

Prăbuşirea Imperiului Bizantin a constituit un moment de o incontestabilă însemnătate în istoria convieţuirii. Trebuie remarcat că la doar şase ani de la căderea Bizanţului a fost atestat documentar Bucureştiul, împrejurare marcând sosirea aici a unor familii constantinopolitane ce se bucurau de un mare respect, înregistrându-se în scurt timp după aceea apariţia familiilor mixte româno-greceşti care se vor înmulţi în următoarele veacuri.

În secolul al XVII-lea, relaţiile domnitorilor români cu lumea grecească, datorate înrudirilor şi oportunităţilor prin care le asigurau urcarea pe tron, erau atât de solide încât, după unii autori, Bucureştiul părea o prelungire a Constantinopolului. Se impune menţionat că după căderea Constantinopolului, domnii Moldovei şi Valahiei (Principatele Dunărene) au devenit binefăcători ai multor instituţii culturale de pe teritoriul Greciei Otomane, precum şi ai unor mănăstiri de la Muntele Athos.

Grecii au adus în spaţiul românesc profesionişti din toate domeniile: ingineri, funcţionari, artişti, profesori, medici, clerici, negustori, meşteşugari, tipografi, librari, editori etc. Stabiliţi în Ţara Românească şi Moldova, s-au integrat rapid în viaţa politică, socială şi economică, unii ajungând chiar să deţină funcţii şi demnităţi importante. Un exemplu din acele vremuri străvechi îl reprezintă călugărul Filos, autor de cântări bisericeşti, folosit la cancelarie de către Mircea cel Bătrân. De asemenea, merită menţionaţi cronicarul Ioannis Karyofyllis şi copistul Antim din Ioannina care serveau curtea lui Matei Basarab, amândoi fiind recunoscuţi ca reputaţi oameni de cultură.

În secolele XVII – XIX, majoritatea domnitorilor din cele două principate erau numiţi de către otomani din rândul grecilor fanarioţi. Fanarioţii erau domnitori aleşi din cadrul a 12 familii de aristrocraţi din cartierul Fanar din Constantinopol, de regulă, dragomani ai Înaltei Porţi. În general, aveau o bună educaţie de factură iluministă şi erau mandatari ai sultanului. Recunoscuţi ca neîncrezători în creştini şi deficitari la capitolul vizionarism, turcii i-au mutat continuu dintr-un principat în celălalt, pregătind şi facilitând inconştient unirea celor două principate. Început în 1711 în Moldova şi în 1716 în Ţara Românească şi încheiat în 1821, „secolul fanariot” a fost o perioadă de jaf, dar, fără îndoială, din punct de vedere cultural, a reprezentat un secol de reală efervescenţă spirituală, limba greacă folosită şi de elita românească conferind posibilitatea racordării, prin ea, la valorile europene.

Pe planul culturii, contribuţia grecilor este unanim recunoscută, ei dovedindu-se, de la început, buni cronicari, tipografi, ctitori de mănăstiri, biserici şi şcoli. Se ştie că în Ţara Românească, numeroşi literaţi greci au desfăşurat o activitate admirabilă, teatrul constituind o vocaţie de necontestat a grecilor. Aşa se explică şi faptul că începuturile acestui gen la români au aparţinut domniţei Ralu Caragea.

Grecii au fost în permanenţă prezenţi la curţile domnitorilor noştri, fiind cunoscuţi ca valoroşi consilieri şi intermediari ai dialogului cu Poarta Otomană, creditori abili şi buni administratori financiari.

O trecere în revistă a unor „urme” demne de remarcat ale fructuoasei coabitări româno-greceşti suscită, fără îndoială, un justificat interes. Astfel, se cuvine semnalată întemeierea de către Şerban Cantacuzino a Şcolii greceşti de la Sf. Sava care a devenit apoi Academia Domnească. Tot el este cel care a construit Mănăstirea Cotroceni care, după mai multe etape de dezvoltare, a fost transformată în reşedinţă domnească, pentru ca după ’90 să ajungă sediul Preşedinţiei statului. Ilustrul domn al Ţării Româneşti Constantin Brâncoveanu, nepot de Cantacuzini, a avut un rol deosebit în crearea unui stil arhitectonic nou, o reuşită sinteză între Orient şi Occident. A zidit numeroase monumente admirabile, cum ar fi Biserica Sf. Gheorghe Nou. Trebuie subliniat că inaugurarea tiparului grecesc s-a petrecut tot în perioada de domnie a lui Brâncoveanu şi că Mănăstirea şi Spitalul Colţea au fost întemeiate de Cantacuzini. Complexul monastic Stavropoleos, un aşezământ arhitectural unic în Bucureşti, construit în primele decenii ale secolului al XVIII-lea, a fost ridicat din ordinul lui Ioaniche Stratonikeas în chiar incinta propriului han.

Să mai observăm  şi după încetarea epocii fanariote, domnitorii Grigore IV Ghica şi Alexandru D. Ghica erau descendenţi ai unor familii de domnitori fanarioţi, iar în perioada imediat următoare anului 1821, numeroşi greci profesând ca medici, institutori sau negustori au rămas în Bucureşti. Buni comercianţi, au avut în proprietate renumite localuri şi ospătării (Hanul cu Tei, Hanul Roşu, Curtea Veche etc.) sau au administrat cu succes altele (Hanul lui Manuc, cel mai mare han al Bucureştiului, înfiinţat în 1808 de armeanul Hanuc Bei, pe care l-au gestionat o lungă perioadă de timp). O dată cu intrarea în vigoare a Regulamentului Organic din 1829, numeroşi  greci au solicitat naturalizarea. Mulţi au fost profesori la şcoli de seamă din Bucureşti (Colegiul Sf. Sava), au fondat societăţi culturale ori s-au dedicat presei.

Grecii se manifestă activ şi după anul 1862 când Bucureştiul este declarat capitală a noului stat naţional România, profesând ca medici, diplomaţi, profesori, oameni de afaceri, bancheri, artişti, preoţi. Numeroase construcţii şi monumente sunt legate de numele lor: Schitul Darvari a fost ctitorit de Mihai Darvari, Cimitirul Bellu a luat fiinţă pe terenul oferit primăriei bucureştene de grecul Barbu Bellu. Nu trebuie uitată vocaţia de importanti donatori pe care au probat-o personalităţi ale vremii de origine elenă, ca: Mihai Cantacuzino, Dosithei Filiti, Evanghelie Zappa, Constantin Caracas, familia Zerlendi. Trebuie menţionat că printre fondatorii Ateneului Român şi ai Academiei Române s-au numărat şi mulţi oameni de cultură greci, precum Evanghelis Zappas, care a susţinut şi editarea Dicţionarului limbii române.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, grecii au fost cei mai numeroşi proprietari de stabilimente industriale din România, regăsindu-se însă considerabil şi în domeniul exploatării pământului. Se impune precizat că statul român a fost şi un loc agreat de greci pentru refugiile la care au fost obligaţi de-a lungul timpului: din Bulgaria (1913), din Asia Mică (1922) sau din Grecia, în timpul războiului civil (1943-1949).

Rodnicele interferenţe româno-greceşti au influenţat desigur înfiinţarea de către străluciţii noştri savanţi N. Iorga, V. Pârvan şi Gh. Murgoci a Institutului pentru Studiul Europei Sud-Orientale, aceeaşi motivaţie determinând şi fondarea Institutului de Studii Bizantine (1926) şi a Institutului de Studii şi Cercetări Balcanice (1937). Merită amintit că ctitori greci au monumentalele edificii Palatul Cantacuzino şi Palatul Şuţu şi că Bucureştiul a avut chiar şi primari greci: C. A. Rosetti, Mihai Cantacuzino, Dimitrie Ghica, Panaiot Iatropol. Nu trebuie omisă nici observaţia că în timp numeroşi greci au fost asimilaţi complet de populaţia românească. În perioada comunistă, mulţi etnici greci au plecat în ţara lor de origine, iar comunitatea grecească tradiţională a intrat într-un inevitabil declin.

În fine, cred că nimic nu ar putea ilustra mai relevant fecunda convieţuire decât enumerarea câtorva familii şi personalităţi cu rădăcini greceşti care s-au distins categoric în viaţa politică, economică sau, mai ales, culturală a României: Familia Cantacuzino (a fost o familie boierească cu origini bizantine ce a dat domni în Ţara Românească şi Moldova, cantacuzinii clamând a descinde din împăraţii Bizanţului), Familia Caradja (a fost o familie de sorginte greco-bizantină, fanariotă, ai cărei membri au ocupat de-a lungul timpului importante funcţii în cadrul Imperiului Otoman, familie care s-a stabilit la sfârşitul secolului al XVI-lea în Principatele Dunărene, unde au avut doi reprezentanţi pe tronul Moldovei), Ion Luca Caragiale (dramaturg, nuvelist, pamfletar, scriitor, director de teatru, comentator şi ziarist, considerat a fi cel mai mare dramaturg român, ales membru post-mortem al Academiei Române; mama sa a fost braşoveanca Ecaterina, fiica negustorului grec Luca Chiriac Karaboas), George Ciprian (dramaturg român, actor şi om de teatru, considerat un precursor al teatrului absurd; tatăl său a fost un brutar grec din Insula Cipru), Hariclea Darclee (una dintre personalităţile muzicale cele mai importante ale României, vocea sa excepţional cultivată permiţându-i abordarea ca soprană a unui foarte vast repertoriu; s-a născut la Brăila într-o familie cu rădăcini elene), Panait Istrate (scriitor şi jurnalist de limbă română şi limbă franceză, s-a născut la Brăila ca fiu nelegitim al unei spălătorese şi al unui contrabandist chefalonit), Jean Moscopol (cântăreţ de muzică uşoară, celebru în perioada interbelică; părinţii săi au fost greci), Elie Carafoli (inginer român, constructor de avioane, membru al Academiei Române, considerat unul dintre pionierii aerodinamicii, s-a născut în Macedonia într-o familie de aromâni greci), Nicolae Malaxa (inginer şi întreprinzător român, unul dintre cei mai importanţi industriaşi ai României interbelice, personalitate controversată datorită simpatiilor politice, s-a născut într-o familie de aromâni greci), Radu Beligan (actor cu o bogată activitate în teatru, film, televiziune şi radio, membru al Academiei Române din 2004, inclus în Cartea Recordurilor în 2013 ca fiind cel mai longeviv actor în activitate pe scena unui teatru; pe linie paternă a fost urmaş al unuia dintre fraţii lui Ion Creangă, iar pe linie maternă a fost grec).

Dorin Nădrău (S.U.A.)