BALSAMUL TONIFIANT AL AMINTIRILOR

Nu rareori, în ultima vreme, când simt că inconsistenţa cotidiană încearcă să ne dezintegreze în mod viclean, îmi vin în minte amintiri care îmi răscolesc încet sufletul şi gândul, stimulându-mă să revăd într-o nouă lumina şi cu alţi ochi oameni şi fapte dintr-o lume apusă, dar care în mine n-a murit. Tot mai hărţuiţi de meandrele vieţii şi mai bogaţi în experienţă, ne gândim cu deferenţă la persoane care au lăsat urme în maniera noastră de chibzui şi acţiona, recursul la evocarea lor constituindu-se deseori într-un incontestabil leac ce tonifică şi, uneori, chiar entuziasmează.

Întotdeauna am fost fascinat de oamenii care prin strădania, voinţa şi aptitudinile lor speciale transmit lumină, aduc bucurie şi o stare de bine celor din jur, deschizând continuu uşa speranţei şi făcându-te să fii mai încrezător şi, fără îndoială, mai bun. Lăuntric, încă mă incită folosirea cu reţinere a unor aprecieri şi epitete relative la oameni aparţinând trecutului, calificative elogioase ce chiar cred că merită o reevaluare pentru o actualizare a reutilizării lor, de genul „dedicat”, „onest”, „capabil”, „iscusit”, „destoinic”, „înzestrat”, „vrednic” care, alături de alte câteva similare, au fost afectate de o întrebuinţare nepotrivită şi excesivă în anii de acerbă propagandă comunistă.

Personajul despre care voi relata, un om minunat, din categoria celor puţini, îmi revine mereu în minte, conştientizând astăzi că viaţa sa trăită la viteza a cincea şi pe care nici nu cred că ar fi fost în stare să şi-o consume altfel, a fost în esenţă o neîncetată succesiune de eforturi, dublate necontenit de perseverenţă şi cerbicie, care au condus la reuşite ce, pe bună dreptate, legitimează cu prisosinţă aprecierile de care chiar s-a bucurat.

Drumul său prin viaţă a fost unul predominant marcat de domeniul în care şi-a pus întreaga capacitate, pregătire şi experienţă, anume, cel al construcţiilor, şantierul fiind „a doua sa casă”. La vârsta inocenţei, a fost profund lezat de declanşarea şi punerea forţată în aplicare a fenomenului malefic al naţionalizării după modelul sovietic, axat primordial pe lichidarea proprietăţii private. Martor şi părtaş la drama părinţilor săi care s-au văzut deposedaţi de pământurile moştenite din strămoşi, a fost nevoit să renunţe la visurile legate de aspiraţiile sale către domenii vizând istoria, geografia şi literatura. A devenit repede conştient de necesitatea iminentă de a-şi însuşi o meserie care să-i confere posibilitatea să-şi ajute părinţii. Ca mulţi tineri ai acelor vremuri, a plecat în viaţă sănătos la trup, minte şi suflet. În acest context, imediat după absolvirea liceului, s-a angajat constructor. Şcoala tehnică pe care a urmat-o ulterior, avea să-i consfinţească definitiv statusul pe care l-a slujit în întreaga sa complexitate, în ciuda tuturor adversităţilor, obstacolelor şi vicisitudinilor, acela de tehnician constructor. Descoperind cu repeziciune că viaţa e o permanentă provocare, a îmbrăţişat de la început meseria cu mult entuziasm pentru activitatea pe care o presta şi a acordat un nedisimulat ataşament colegilor săi de muncă, pe care i-a ajutat şi protejat, făcându-se, în mod firesc, respectat şi îndrăgit pe şantier. Nu este lipsită de importanţă menţiunea că şantierul era la acea vreme locul unde îşi mai puteau găsi ceva de lucru proscrişii regimului comunist (profesori, politicieni, ofiţeri) siliţi să efectueze munci mult sub nivelul pregătirii lor.

Era un bărbat bine făcut, jovial şi amabil, potrivindu-i-se întocmai, totodată, vechiul nostru melos arhicunoscut „M-a făcut mama oltean”, dovedind în mod constant că era generos, săritor şi în stare să-şi dea haina de pe el pentru cineva aflat în nevoie şi probând cu supra măsură însuşirile specifice ale românilor aparţinând zonei sale natale.

Înzestrat cu o inteligenţă nativă aparte, a învăţat şi a deprins cu uşurinţă exigenţe profesionale superioare pregătirii sale, ajungând în scurt timp să desluşească cu succes proiectele de construcţii. De la început şi-a format o echipă de muncitori constructori harnici care îl apreciau și stimau, ascultându-l ca pe un părinte, cu toate că era mult mai tânăr decât cei mai mulţi dintre ei. Cu aceşti oameni care îşi făceau cu conștiinciozitate datoria, a avut primele reuşite. Începerea lucrărilor impunătoarei construcţii hidroenergetice pe cel mai spectaculos fluviu al Europei, Dunărea, prin care o parte din valea acestuia a fost transformată în lac de acumulare, a produs consecinţe nefaste: o parte a oraşului din preajmă, împreună cu cinci sate învecinate, însumând o populaţie de 17 000 de locuitori, au fost evacuate. Tânărul tehnician constructor, susţinut de echipa sa, a început edificarea unui nou oraş, proces anevoios şi dificil, însemnând realizarea de clădiri pentru relocarea oamenilor care şi-au pierdut aşezările, şcoli, spitale şi alte lucrări cu diferite destinaţii. Eforturile greu de imaginat ce au fost depuse s-au concretizat într-o munca istovitoare, fiind bine cunoscut că, pentru o lungă perioadă, s-a lucrat „zi lumină”. A urmat o impresionantă lucrare constând în ridicarea construcţiei unui celebru hotel, unicitatea acestuia, ce se poate constata şi astăzi, fiind că jumătate din hotel este îngropată în munte, iar cealaltă jumătate se sprijină pe piloni uriaşi înfipţi în albia râului. Au urmat alte edificii de acest fel, cu o arhitectură specială deosebită, devenite veritabile atracţii turistice, mult căutate locuri de popas.

Afirmat de timpuriu, era încontinuu căutat de mari trusturi de construcţii, fiind cunoscută tenacitatea şi, mai ales, calitatea de a fi fost bine pregătit profesional, însuşire consolidată de altele de o neîndoielnică valoare: onest, capabil şi mare iubitor de oameni. Munca pe şantier era dură, oamenii lucrând în condiţii grele, pe ploaie sau vânt, pe arşiţă sau ger, condiţii care necesită o sporită forţă fizică şi un susţinut efort psihic. În acele timpuri, era nevoie chiar de o oarecare doză de nepăsare care să te protejeze în faţa unor excese de orgoliu sau ambiţii deşarte din partea activiştilor de partid prezenţi adesea pe şantier. Trăia cu maximă intensitate organizarea unui nou şantier, copleşit de probleme proprii domeniului referitoare la asigurarea condiţiilor pentru desfăşurarea activităţii de bază, ca: necesitatea creării unor spaţii specifice, funcţionarea în condiţii corespunzătoare a reţelei de utilităţi (apă, căldură, energie electrică, aer comprimat) şi a instalaţiilor aferente producerii acestora, asigurarea căilor de comunicaţii (căi de acces, reţele telefonice), precum şi amenajarea spaţiilor pentru prefabricate, staţii de betoane, de mortare şi balastiere. Avea o perspicacitate remarcabilă în evaluarea volumului lucrărilor, eşalonarea în timp a acestora prin grafice calendaristice, ţinând cont de necesitatea executării diferenţiate a lucrarilor pe timp rece şi pe timp frumos, urmărind cu perseverenţă executarea construcţiilor la calitatea şi termenele stabilite.

Şi-a petrecut întreaga viaţa pe şantier, pensionându-se de la unul dintre cele mai cunoscute trusturi de construcţii din ţară, al cărui angajat a fost pentru o bună perioadă de timp. În îndelungata sa activitate, i-a detestat totdeauna pe cei care, în opinia sa, vorbeau prea mult, se agitau inutil, se risipeau fără rost, se revoltau, se criticau, se certau şi vedeau veşnic paiul din ochii celorlalţi şi mai puţin bârna proprie. El îşi vedea neobosit de treabă cu corectitudine şi temeinicie. Cu siguranţă, avea cultul muncii, fiind de notorietate că aprecia până la paroxism munca asiduă şi dedicată, dominat de o dorinţă rar întâlnită de a-şi face ireproşabil datoria.

L-a ajutat Dumnezeu să lucreze şi în străinătate (Irak, Germania), luând cunoştinţă de condiţiile pe care le aveau oamenii care lucrau pe şantiere în acele ţări, observând, comparativ, că viaţa constructorilor din România era mult mai grea. De aceea, îşi aprecia şi respecta şi mai mult colegii, sprijinind şi ajutând pe oricine a avut nevoie în circumstanţele extenuante ale vieţii de şantier. Îl revoltau profund nedreptatea şi abuzurile, precum şi atitudinea de aroganţă sau de superioritate faţă de oameni a unora dintre cei care stabileau salariile şi premiile, propuneau avansările şi acordarea de distincţii, mai ales când constata că aceştia nu aveau nici cea mai elementară pregătire tehnică, convins că obţinuseră poziţii privilegiate pe criterii politice sau ca informatori ai securităţii. Odată cu trecerea anilor, trăia momente de vizibilă emoţie când îşi amintea de oamenii cu care a lucrat, subliniind cu convingere că a întâlnit pe şantier oameni de cea mai bună calitate, ingineri, tehnicieni, maiştri, constructori, montori, care au muncit cu dăruire spre a-şi îndeplini obligaţiile.

Consider că ar fi injust dacă aş priva nostalgica mea evocare de consemnarea unora dintre pasiunile sale care au ars în personalitatea sa asemenea simţului supraevoluat al muncii. Îl captiva istoria, pe care o studia şi interpreta cu nesaţ, fascinat de ceea ce declara cu aproape un secol în urmă, Nicolae Iorga, poate cel mai mare istoric român, anume că istoria se cheamă ceea ce s-a întâmplat cu adevărat şi nu ceea ce am vrea să se fi întâmplat. Considera că această reflecţie reprezenta un adevărat postulat în condiţiile numeroaselor mistificări care au avut ca subiect istoria românilor. Poezia l-a mistuit în aceiaşi măsură, provocându-i numeroase încercări şi exerciţii, materializate în creaţii apreciabile. A părăsit prea repede această lume, cu regretul de a nu fi văzut tipărit un volum cuprinzând poeziile sale.

În fine, îmi amintesc cu plăcere că întotdeauna avea multe de povestit, afişând şi stârnind mult umor şi voie bună, prietenii îndrăgindu-l nespus de mult şi aşteptându-l cu mare nerăbdare să le depene păţanii şi întâmplări din tumultoasa lui viaţă, unele părând de domeniul fantasticului, înfăţişând cu prisosinţă paricularităţile unui oltean neaoş. Îl chema Aurel Dorobanţu.

Îi încredinţez pe cititori că cuvintele mele de apreciere şi epitetele folosite admirativ îşi găsesc pe deplin acoperire în faptele sale şi nu constituie doar superlative ieftine nejustificate.

Este mereu prezent în gândurile mele pe drumul bătătorit al amintirii, iar acum când scriu aceste rânduri mă rog lui Dumnezeu să-l odihnească în pace.

Dorin Nadrau (S.U.A.)