Vara războaielor mari (I)

Vara războaielor mari (I)

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

Eram la volan, când la radio am auzit un comentariu despre împlinirea a o sută de ani de la începutul Primului Război Mondial. Era un comentariu plat, o umplutură a zilei de 28 Iulie 1914, când Austro-Ungaria a tras prima salvă de tunuri a începutului unui război cum nu a mai fost – unul mondial. Crainica citea cu o voce dezinteresată, monotonă ca roţile neunse a unui car cu boi pe un drum cu praf de vară de o palmă. O auzeam tot mai slab şi îndepărtată, la fel ca pe un car hodorogit ce se pierdea de-a lungul drumului, pentru că în mintea mea se auzeau tot mai tare tobele evenimentelor acelui război.

Eu nu am trăit acel război, bunicii mei l-au făcut şi a rămas încrustat în ei pentru tot restul vieţii lor. Bunicu’ Aurel, tatăl Mamei, era cătană la împăratul Franz Iosiph şi, îndată ce italienii au declarat război Austro-Ungariei, a plecat cu divizia lor pe front tocmai în Slovenia unde s-a desfăşurat Soska Fronta cum l-au numit slovenii, majoritari acolo, dar parte a Austro-Ungariei, cunoscut în istorie ca Isonzo Front ce a durat continuu trei ani, având ca singur rezultat o jumătate de milion de morţi şi răniţi în total. Un iad în tranşee spunea Bunicul Aurel, din care a scăpat că s-a rugat tot timpul, spre deosebire de celălalt bunic, tata Tatei, care a scăpat că avusei zâle. A scăpat cu viaţa, dar a fost grav rănit, pierzându-şi un ochi. El povestea mult mai mult despre război; despre ofiţeri şi soldaţi, despre cum trecură ei Carpaţii şi cum îi bătură ei pe boanghine, la început că pe urmă îl răniră şi-l lăsară la vatră. Eram copil şi când îl ascultam cum povestea aveam impresia că, de aia ne-au bătut, la urmă, nemţii pentru că nu mai era el în faţa lor. Pe urmă m-am luat cu şcoala, cu cartelele de pâine şi ulei, cu învăţatul limbii ruse cântând, cu istoria şi geografia URSS-ului, adică uniunea republicilor socialiste sovietice, învăţând toate realizările şi biruinţele lor. Noi doar aplaudam puternic, scandam lozinci şi manifestam pentru ei. E drept că între timp am aflat cum ne-au luat ruşii Basarabia, ungurii s-au crezut stăpâni pe Ardeal, austriecii au luat o parte din Moldova lui Ştefan cel Mare şi i-au zis Bucovina, dar noi tăceam, aplaudam, scandam şi manifestam, în frunte cu Dej, Ana Pauker şi Laszlo Luka. Pe urmă am aflat tot mai multe despre istoria noastră cea de toate zilele, cea adevărată, dar numai prin grai viu, în şoapte.

Abia în 1980, când am ajuns aici, în vestul sălbatic al Canadei, am început să citesc pagini din istoria românilor ce ne-au fost ascunse, interzise în România. În 1984 A.R.A. (Academia Româno-Americană, al cărei membru asociat eram) a editat la Davis – California Istoria Românilor – de la origini până în zilele noastre – de Vlad Georgescu şi mi-am comandat şi eu volumul. Am fost bucuros când l-am primit şi l-am citit cu încordare şi nesaţ. Îl răsfoiesc şi acum, când memoria nu mai poate duce pe toate pe care i le-am pus în cârcă, dar ştiu că în această istorie toate sunt clare şi la locul lor. Pe urmă i-am citit şi alte cărţi de istorie, pentru că le scria într-un stil personal, reuşind să sistematizeze esenţialul în aşa fel încât evenimentele decurgeau continuu pe o albie logică. Pentru mine, cititorul de istorii, rămâne un foarte bun istoric român şi nu m-au interesat ţesăturile împletite, două pe faţă, două pe dos, în jurul carierei sale, de la cercetător istoric al Muzeului de Istorie Româno-Rus din Bucureşti până la director al secţiei române de la Postul de Radio Europa Liberă din München. Regret că a sfârşit atât de tragic, cunosc semnele şi evoluţia unei tumori cerebrale, este o tortură a minţii şi sufletului, iar în ultimile luni rămâne doar o inimă care mai bate într-un corp decapitat de percepţie, inteligenţă şi cultură, în cazul lui de o vastă cultură. Se consideră, de către apropiaţii săi, că acest sfârşit a fost indus de braţul lung al revoluţiei. Se prea poate, având în vedere că de peste patruzeci de ani dictatura comunistă, instalată cu forţa în România, se preocupa intens şi criminal de anihilarea inteligenţei şi culturii naţionale româneşti.

Vlad Georgescu, în istoria sa scriind despre România în Primul Război Mondial, face un sistematizat şi edificator preambul al dorinţei românilor de întregire pe vechea lor vatră dacică. Începutul acestui preambul, numit elocvent naşterea conştiinţei naţionale, îl atribuie munteanului de origine transilvăneană Naum Râmniceanu la începutul secolului al XIX-lea, la care s-a alăturat imediat transilvăneanul bucovinizat I. Budai Deleanu. După un sfert de veac au vorbit şi scris despre unirea celor trei principate A.C. Golescu-Albu şi Ion Câmpineanu. Apoi a urmat valul revoluţionarilor paşoptişti, care în mai 1848, la Blaj au proclamat, printre voinţele lor, şi noi vrem să ne unim cu ţara! Termenul de România Mare a fost creat de Dinu Brătianu în 1852 şi de atunci s-a răsfrânt continuu şi tot mai puternic în mintea şi sufletul românilor, fiind absolut firesc din punct de vedere istoric, geografic, demografic. În 1871, la mormântul lui Ştefan cel Mare, Xenopol a ţinut un însufleţit discurs despre marea şi inevitabila unire. Apoi la Bucureşti a apărut Liga Culturală ce a sprijinit ideile unirii, ale ardelenilor români, la care s-a alăturat şi Partidul Liberal, chiar şi unii conservatori, cu excepţia unor care nici nu mai trebuie menţionaţi. În timpul celor doi ani de neutralitate, liberalii au avut întâlniri cu reprezentanţi ai Antantei care le-au promis sprijin militar şi satisfacerea cerinţelor de unire după încheierea războiului. Războiul românesc pentru unire a pornit cu mult elan şi succese împotriva Austro-Ungariei până la apariţia celor două armate germane şi a încă două armate inamice: turcă şi bulgară. Vlad Georgescu subliniază buna ţinută combatantă a Armatei Române, nerespectarea promisiunilor făcute de aliaţi la începutul războiului şi mai ales dezastrul bolşevic, când ruşii din aliaţi devin inamici, şi astfel Moldova la sfârşitul anului 1917 era încercuită numai de armate duşmane, ofensive.

Într-o istorie a românilor „de la origini până în zilele noastre” de numai patru sute de pagini, Vlad Georgescu a trebuit să se limiteze la numai opt pagini despre marele război, aşa că am cercetat şi alte surse englezeşti, la vremea aceea, încă, citeam cu dicţionarul lângă mine.

***

Este adevărat că în zilele noastre omenirea e din ce în ce mai puţin interesată de istorie, datorită preocupărilor societăţi noastre avansate (?!!) suprasolicitată în aglomeraţia ei, de competiţia ei, reală sau fabricată, nu prea ne mai lasă timp să privim înapoi prin istoriile trecute. Şi totuşi cu cât ne trece timpul fiecăruia, mulţi dintre noi ne oprim din vâltoarea zilnică şi ne aducem aminte de istoriile străbunicilor şi bunicilor, ale neamului nostru şi ale altora, ce s-a schimbat de atunci, întrebându-se cum şi de ce, şi aşa se trezesc că pun mâna pe o istorie sau alta. Pe lângă această cale spre istorie, mai sunt destui ce ştiu şi cred, că într-adevăr, citind istorie trăiesc şi anii ei, ceea ce e mult mai mult decât viaţa lor de toate zilele.

Citind istorie trăiesc şi anii ei. Trăiesc anii bunicilor mei, ce au fost soldaţi ai Primului Război Mondial început dintr-o scânteie(!?!). Tot timpul sar scântei, dar numai unele sunt alese de cei ce conduc lumea să declanşeze un război, şi odată cu începutul secolului XX, puterile europene căutau cu lumânarea aprinsă o scânteie să mai înceapă un război mare, nu doar încăierări balcanice. Şi au ales-o pe cea din 28 iunie 1914 din Sarajevo, Bosnia-Herţegovina ce făcea parte din Austo-Ungaria la acea vreme.

Foto. Atentatul din Sarajevo

Gavrilo Princip, un tânăr sârb de 19 ani, a reuşit să-l asasineze pe prinţul moştenitor al Austro-Ungariei, Franz Ferdinand şi pe soţia lui, prinţesa Sophia. Această scânteie a fost pretextul războiui mondial. Tot de prin istoria, auzită şi citită, ştim că după Revoluţia din 1848, atentatele la capetele încoronate sau la cele ce urmau să fie încoronate erau la ordinea zilei, o modalitate de încercare de rezolvare a marilor nedreptăţi sociale. Să nu dăm o listă întreagă, să menţionăm doar atentatul asupra împăratului Franz Joseph şi asasinarea soţiei sale, Sisi, sau adevărul despre sinuciderea fiului lor, Rudolf.

Cine a fost Gavrilo Princip şi de ce a făcut parte din conspiraţia împotriva viitorului moştenitor al tronului Austro-Ungar? Cel mai bine îl caracterizează propria să declaraţie de la proces: „Eu sunt un naţionalist iugoslav, ce năzuiesc la unificarea tuturor iugoslavilor şi nu-mi pasă ce formă de stat va fi, dar trebuie eliberată de Austria”. Acesta a fost ţelul vieţii sale din moment ce Bosnia şi Herţegovina au fost anexate Austro-Ungariei, în 1909. Era elev la un gimnaziu din Sarajevo când, în 1912, a fost exmatriculat pentru că a manifestat împotriva autorităţilor austro-ungare. A plecat pe jos la Belgrad, un drum de aproape 300 de kilometri, ca să se alăture Mâinii Negre cea mai conspirativă organizaţie sârbă anti-otomană şi anti-habsburgică, ungurii fiind consideraţi numai jandarmii josnici ai habsburgilor. Iniţial, Gavrilo Princip a fost respins din punct de vedere fizic, dar văzându-l atât de determinat a fost acceptat şi trimis într-un centru naţional secret de pregătire paramilitară.

Când s-a anunţat în Sarajevo vizita înaltului cuplu habsburgic, cei şapte tineri naţionalişti erau deja pregătiţi şi i-au   aşteptat de-a lungul traseului să-i asasineze. Pe cât de mare era misiunea la care se angajaseră voluntar, tot pe atât de puternică era tensiunea şi emoţiile care îi stăpâneau. Aşa se face că primul conspirator nici nu a mai avut tăria să apese pe trăgaci, şi coloana celor şase maşini a trecut mai departe. Al doilea a aruncat o grenadă asupra maşinii în care se afla Franz Ferdinand şi soţia sa, şoferul a sesizat şi a accelerat aşa încât grenada a explodat în următoarea maşină, rănind ocupanţii şi câţiva privitori din schijele grenadei. Panică totală, tânărul atacator a înghiţit o capsulă de cianură şi a sărit în râu în ideea de-a se sinucide să nu cadă în mâinile poliţiei. Destinul nu a fost de partea vrerii sale, capsula de cianură era expirată, deci fără efect, iar apa râului era foarte mică aşa că a fost imediat prins. Ceilalţi cinci nu au mai putut să acţioneze datorită vitezei convoiului şi panicii de pe traseu. S-au retras decepţionaţi. Părea un atentat eşuat şi, să zicem din nou, că destinul a vrut altceva. După recepţia, care de fapt nu a mai avut nimic din ceea ce fusese pregătit, Franz Ferdinand a hotărât să meargă la spital să se intereseze de starea celor răniţi din anturajul lui. Ideea sa a fost imediat interpretată ca un gest de înaltă ţinută monarhică, s-a pregătit un traseu ocolitor şi au pornit spre spital. Ce trist e când o hotărâre este învinsă de o întâmplare – Publilius Syirus. La o intersecţie, şoferul a luat un viraj greşit, a realizat, a oprit să întoarcă, dar exact acolo, absolut din întâmplare se afla Gavrilo Princip, care automat a scos pistolul si de la nici doi metri i-a împuşcat mortal pe amândoi viitori monarhi. Imediat a luat pastila de cianură, dar şi a lui a fost expirată, atunci a vrut să se împuşte, dar cineva i-a prins puternic mâna, a ameţit. Totul a fost o clipă de clipă, surprinzătoare, încât pe Gavrilo Princip nici emoţiile nu au mai avut timp să-l cuprindă, abia pe urmă şi de altă natură. A fost duminică, 28 iunie 1914.

În 28 iulie, Austro-Ungaria având pretextul mult aşteptat, a dat un ultimatum formal şi a început războiul de pedepsire a Serbiei. Ce nesocotinţă de cap senil încoronat, ce nenorocire mondială, când prinţi moştenitori de tron imperial se găseau pe toate drumurile Austriei! Ce de capete încoronate şi-au declarat război unii altora, în câteva zile, de parcă dăduse strechea în ele. Dăduse de mult, acum îi mânca pielea şi-i lovise nebunia de-a mai împărţi încă odată lumea, în care fiecare să apuce o halcă mai mare. După patru ani de streche, a celor mai încoronate capete imperiale, saturaţia de război mondial şi epuizarea a adus sfârşitul, în care cei ce se credeau mari învingători de la început au fost învinşi. Nu e de vină Gavrilo Princip, el a fost doar scânteia aleasă de capetele încoronate ca să înceapă marele război.

Gavrilo Princip fiind numai de 19 ani, după legile imperiului habsburgic nu putea fi condamnat la moarte, doar la închisoare pe viaţă. Ştim, tot din istorie, că sunt mari diferenţe de condamnări, unele se termină în sala de judecată şi altele continuă în închisori, mai ales cele politice. Gavrilo Princip a fost încarcerat în Boemia, în condiţii bestiale, a făcut o tuberculoză cu evoluţie rapidă, pulmonară şi osoasă, o formă galopantă cum se numea la vremea aceea. Într-un moment avansat i-au amputat şi un braţ, degeaba. Era braţul cu care a comis asasinatul şi bineînţeles s-a interpretat prin prismele credinţei creştine. Când a murit înainte, de-a se termina războiul, mai avea doar 40 de kilograme atât de mult l-au denutrit. L-au înmormântat într-un loc ascuns. Mult mai târziu, unul din gardieni, un ceh, a dezvăluit locul şi a fost dezhumat, era de acum doar un schelet friabil căruia îi lipsea mâna şi antebraţul. L-au reînhumat la Saraievo.

Şi acum o altă pagină care ne demonstrează de ce suntem în stare noi, cei de pe cel mai civilizat şi avansat continent, cum ne luptăm noi şi cu morţii, nu numai cu viii. În timpul războiului, al cărui pretext, nu cauză, a fost Gavrilo Princip, casa în care a locuit în Sarajevo a fost distrusă, de către cei rămaşi fără de acel prinţ moştenitor, cu toate că după ce a murit împăratul s-a găsit alt împărat. Împăratul e mort, trăiască împăratul! După război, într-adevăr iugoslavii s-au unit cu toţii într-un singur stat aşa cum năzuise Gavrilo Princip, şi imediat i-au reconstruit casa şi au făcut-o muzeu. În 1941, Germania a invadat Iugoslavia iar Sarajevo a devenit parte a Croaţiei, stat independent, şi fiind croaţii mai catolici, superiori ortodoxului Gavrilo Princip, i-au dărâmat casa, să se şteargă ceva din istorie, necunoscând axioma că din istorie poţi ascunde, pentru un timp, evenimente sau personalităţi dar nu le poţi şterge. După terminarea şi celui de-al Doilea Război Mondial, Croaţia a reintrat ispăşită sub dictatura comunistă a lui Tito iar casa lui Gavrilo Princip a fost din nou refăcută în muzeu, un timp. Acum recent, în războiul pentru scindarea Iugoslaviei în părţile de dinaintea primului război, era de aşteptat ca să nu mai rămână nici casa lui întreagă. Jos cu ea, doar la proces Gavrilo Princip a spus: „năzuinţa mea este ca toţii iogoslavii să fie uniţi într-un stat”, ceea ce nu mai era politicaly correct după 1990. Acum, datorită grijii militare a Statelor Unite au ajuns şase state mititele, dar fericit de democratice la fel cum a fost şi prima femeie secretară de stat, Madeleine Albright.

***

Proprietarul editurii Coresi, domnul Nicolae Constantinescu, un om deosebit şi recunoscut în Exilul Românesc, aşa se numeau atunci, între 1940 şi 1989, românii care au scăpat, cum au scăpat, din lagărul comunist şi au continuat să se manifeste împotriva dictaturii comuniste, puternic anti-românească în primul deceniu de după război, când ne-au distrus întreaga suprastructură naţională. Era legionar, codrenist, ce a plecat din România doar cu haina de pe el, dar fiind un spirit întreprinzător a făcut o bună avere în Europa apuseană. Din averea făcută a cumpărat o tipografie, la   Freiburg in Br.- Germania, pe care a pus-o la dispoziţia românilor, editându-le scrierile, editând cărţile culturii româneşti ce erau interzise în RPR (Republica Populară Romînă, adjectiv cu î din i!) ce a devenit, odată cu Ceauşescu, RSR (Republica Socialistă România, substantiv cu â din a!).

Nicolae Constantinescu a fost un mare patriot şi un binefăcător al românilor ce doreau să citească ceea ce era interzis în ţară. Dânsul mi-a oferit Războiul de întregire a Neamului scrisă de Mircea Vulcănescu, interzisă în Ţară, pe care a editat-o în 1985 la Freiburg in Br. Locuia în Elveţia la Viganello, venea foarte des la Freiburg, unde ne-am şi cunoscut. Era foarte activ în exil, şi-a cheltuit o mare parte din avere pentru a da cărţi românilor, mai ales celor din generaţia mea, ce aveam un minim de cunoştinţe istorice, politice şi culturale româneşti în bagaj. Un timp am fost şi în corespondenţă, pe vremea aceea eram cu toţii epistolari. Era un generos distinct, un Badea Cârţan un secol mai târziu, urmărit, ameninţat şi hărţuit de securişti prin oamenii lor, fiindcă multe uscături erau şi-n exilul românesc. Târziu, când am aflat că s-a dus, mi-a părut rău şi din nou mi-a venit în minte, ceea ce îl mai rugasem, de mai multe ori în trecut, pe Dumnezeul Nostru, al creştinilor, că nu trebuia să accepte ideea judecăţii de apoi, cândva în ceruri, ci trebuia făcută la sfârşitul fiecăruia aici, pe pământ în faţa noastră a muritorilor de rând, să aflăm totul unii despre alţii, aşa am fi devenit mai buni creştini, cum a fost Nicolae Constantinescu.

Foto. Mircea Vulcanescu

Mircea Vulcănescu a fost o minte şi un caracter marcant al secolului XX Românesc. În RPR şi RSR nu se vorbea în public despre el, nici în universitate sau academie, era un proscris, deci a fost omorât cu zile iar opera lui distrusă, interzisă. Abia, aici, în străinătate am aflat cine a fost Mircea Vulcanescu de la poetul, eseistul, scriitorul Horia Stamatu, care i-a făcut o prezentare academică autorului istoriei Războiului de Întregirea Neamului, binevenită pentru generaţia noastră, pentru posteritate. Mircea Vulcănescu a fost superior dotat intelectual şi şi-a însumat o vastă cultură de la cea literară la cea sociologică şi filosofică. Cultura şi-a manifestat-o oral fiind un remarcabil orator, conferenţiar, cadru didactic universitar, iar prin scris a lăsat o vastă operă de la poezie şi eseuri la studii religioase şi filozofice. A fost filosof, a avut sistemul lui filosofic pe care-l prezintă în scrierile sale „Despre spiritul românesc”, despre „Ethosul nostru” sau „Omenia ce presupune în primul rând incoruptibilitatea raţiunii, cel mai înalt dar al omului’’. Originală şi superioară definiţie a omeniei. Horia Stamatu scrie că era un creştin convins şi adânc iniţiat, dar respingea categoric amestecul creştinismului cu politica. Îmbrăţişez ideea, fiindcă amestecul uneia cu alta duce la imoralitate. Dar ceea ce am notat separat, pentru că trebuie reţinut şi transmis mai departe românilor şi preoţimii sale, este: „Fără să fie „mistic” sau „mesianic”, poporul nostru este însă un popor pios, cu adânc simţ religios’’. Cea mai frumoasă caracterizare făcută vreodată poporului român, aşa este, aşa ar trebui să rămână. Din nefericire, destrămarea acestei însuşiri divine pleacă de la comportamentul unor prelaţi ce şi-au pierdut din pioşenie.    

Mircea Vulcănescu ca înalt funcţionar de stat, director general al vămilor, a fost destoinic, competent şi corect. Pentru aceste calităţi a fost demis din funcţie dând dovadă de incoruptibilitatea raţiunii: a dezvăluit contrabanda cu ţigări şi alcool făcută de un ministru. Pentru aceeaşi incoruptibilitate a raţiunii, cel mai înalt dar al omului, Ion Antonescu l-a numit secretar de stat în Ministerul de Finanţe al guvernului său. Mircea Vulcănescu s-a achitat corect de această funcţie, fiind unul dintre negociatorii comerciali cu Reich-ul lui Hitler, care pe produsele noastre ne-a înzestrat militar Armata a IV-a, plus 8 (opt) vagoane de aur, pe care URSS-ul le-a confiscat imediat ce a ajuns la Bucureşti în august 1944, preţul eliberării de sub faşişti! Nimeni de la monarhie sau guvern nu a avut curajul să întrebe în baza căror legi internaţionale au avut acest drept de tâlhărie. După doi ani, Mircea Vulcănescu a fost arestat, în lotul al doilea al foştilor membri ai guvernului Antonescu şi condamnat la 8 (opt) ani temniţă grea. Dar, ştim de acum, condamnaţii politici sunt condamnaţi de două ori: întâi de justiţia obedientă şi a doua oară în închisoare, unde subordonaţii execută a doua condamnare, prin condiţiile de detenţie. Lui Mircea Vulcănescu i s-au aplicat condiţiile de moarte şi a murit, cerând: Să nu ne răzbunaţi. Nu e vorba de răzbunare, nu suntem nici ruşii pravoslavnici nici sovieticii eliberatori, dar o judecată dreaptă trebuie făcută. Acest popor pios, Doamne, are si el dreptul la dreptate pe acest pământ.

***

Când, în iulie 1914, s-a pornit războiul de pedepsire a Serbiei nimeni nu credea că va avea o asemenea amploare şi durată, dar odată intrate în el marile imperii – german, britanic, rusesc şi otoman – războiul şi-a schimbat motivaţia iniţială în scopuri de dominaţie şi reîmpărţire a lumii. Regatul Român a rămas neutru, neutru doar în fapt pentru că politic era un adevărat război între antantofili ce optau pentru unirea cu Ardealul şi Banatul şi germanofili care vedeau calea spre dezrobirea Basarabiei. Antantofili aveau în faţă un mare obstacol: tratatul regelui Carol Întâi cu Imperiul Austro-Ungar prin care eram legaţi de a fi de partea lui în caz de război. Trebuie adăugat şi reţinut ceea ce istoricii de trei parale omit, nu şi autorul acestei istorii, că acest tratat Carol Întâi l-a semnat după ce a fost ameninţat de Bismark cu războiul! Din fericire pentru români, în tratat se preciza numai dacă imperiul va fi atacat, ori imperiul a fost atacatorul. Şi astfel am rămas noi în neutralitate timp de doi ani, în care Regele Carol Întâiul a murit iar antantofilii, liberalii purtau stindardul, negociau cu aliaţii doleanţele de întregire a neamului, aceştia promiţându-le satisfacerea dezideratelor dacă luptă alături de ei împotriva Puterilor Centrale. (va urma)

Foto. Corneliu Florea