Interviu cu scriitoarea creştină Ligia Seman

Numele Ligiei Seman le este cunoscut iubitorilor de literatură creştină din ţară şi din diaspora, datorită romanelor “Funiile dragostei”, “Handicapul conştiinţei”, “Tragedie şi triumf” şi “ Domnind peste împrejurările vieţii”. Succesul de care se bucură şi acum, cărţile ei, are la bază multe ore de muncă, dar şi un mesaj universal, ce încorporează atât trăiri personale din copilărie, cât şi experienţe unice cu Dumnezeu, ale autoarei.
Se spune că de obicei, copilăria este cea mai frumoasă şi mai fericită perioadă din viaţă. Atunci când vine vorba de Ligia Seman însă, lucrurile stau cu totul diferit. La vârsta la care majoritatea copiilor se bucură de o lume a inocenţei, aceasta are parte de o tragedie. Părinţii divorţează, iar ea ajunge în grija uneia dintre bunici, care este nevăzătoare. Încet-încet, copilul foarte puternic şi curajos care fusese până atunci Ligia Seman, devine retras şi emotiv. Un singur lucru o mai interesează, iar acestea sunt cărţile. În universul lor, romanciera de mai târziu îşi găseşte un adevărat refugiu. Pasiunea ei pentru condei începe astfel, să prindă contur şi să se şlefuiască, în timp. În prezent, Ligia Seman este scriitoare şi misionară. 2009 marchează un moment important pentru ea şi soţul ei, Timotei – aniversarea a 21 de ani de căsătorie. Împreună, aceştia au două fiice, Ruth – Diana, în vârstă de 19 ani şi Rebeca, de 16 ani. Ligia Seman s-a născut pe 13 august 1968. Scriitoarea locuieşte în oraşul său natal, Hunedoara.

– La ce vârstă ai început să scrii în mod serios? Cum ţi-ai dat seama că sosise momentul să te dedici scrisului?
– Am început să scriu încă din anii copilăriei. Am avut o copilărie nu foarte fericită, din pricina tragediei divorţului părinţilor mei. Dintr-un copil foarte puternic şi curajos, după divorţul părinţilor – puţin câte puţin, m-am prăbuşit emoţional şi astfel, am început să mă retrag din mediul de joacă al copiilor de vârsta mea. M-am refugiat în cărţi. La o vârstă fragedă, savuram deja, romane grele ale literaturii universale. Cărţile deveniseră prietenii mei cei mai buni şi totodată, modul prin care puteam explora lumea şi lumea interioară a oamenilor, despre care îmi doream să cunosc cât mai multe. Din clasele primare am început să scriu poezie, aşa cum poate gândi un copil la acea vârstă cronologică, dar maturizat prematur. În clasele gimnaziale – pe lângă poezie – am început să scriu şi proză şi eram foarte apreciată şi încurajată de toţi profesorii de limba şi literatura română. Totodată, în acea perioadă, în momente de criză adolescentină: fie eram frustrată de lipsa mamei în familia noastră, când aş fi avut mai multă nevoie de ea, fie de un eşec în dragoste – mă retrăgeam la biroul din camera mea şi încropeam în imaginaţie, schema unui roman. Aceasta era un catharsis emoţional.
Împlinisem patrusprezece ani, când am debutat într-un cenaclu literar, din oraşul meu natal. Coordonatorul cenaclului investea cu multă abnegaţie, în toţi aceia la care descoperea talent şi acest lucru a fost foarte important pentru dezvoltarea gândirii mele literare şi accensiunea mea, de atunci. Deşi eram cea mai tânără din acel cenaclu, îmi aduc aminte că atunci când am debutat – el a consemnat acest eveniment într-un ziar din vremea aceea, numit “Drumul Socialismului”. Era un ziar judeţean. Totodată, sub îndrumarea lui, am câştigat câteva premii, la concursuri literare de referinţă, din acea vreme. În perioada în care am frecventat cenaclul, mi-a fost creată oportunitatea de a cunoaşte modul de gândire al unor oameni care deja ajunseseră în elita literaturii contemporane româneşti şi totodată, alături de tineri visători, asemeni mie, am putut să îmi dezvolt capacitatea de a mânui penelul. Pentru că trăiam în vremea vechiului regim şi nu puteam fi de acord cu o literatură care îl excludea pe Dumnezeu – am renunţat la cenaclul literar. Această renunţare a fost dureroasă, atât pentru mine, cât şi pentru coordonatorul cenaclului, care investise mult în mine, dar atunci a fost cea mai bună alegere a mea. A continua să mă dedic în acei ani, artei scrisului, pentru mine însemna să fac compromisuri cu noile mele principii de viaţă, pentru că între timp Îl cunoscusem pe Dumnezeu. Afirm aceasta, pentru că în timpul vechiului regim – majoritatea scriitorilor nu putea ajunge în vârful piramidei decât făcând anumite concesii cu ei înşişi, promovând idei în care ei nu credeau şi folosindu-şi talentul pentru a elogia patria şi conducătorul. Mi-a fost redeşteptată năzuinţa de a scrie, în primul an după revoluţie, dar într-un mod nou. L-am cunoscut între timp, pe Dumnezeu şi motivaţia de a mă dedica artei scrisului Acum, vedeam în arta scrisului o fărâmă a chipului Creatorului meu, un dar special şi nemeritat, prin care puteam sluji semenilor mei.
Dumnezeu mi-a vorbit cu totul special, printr-un pasaj din cartea „Paşi spre lumină” a pastorului Petrică Lascău , apărută imediat după revoluţie, în prefaţa scrisă de profesorul Iosif Ţon, : “ Ne aflăm la momentul întoarcerii poporului român spre spiritualitate, spre creştinism. Chemăm tânăra generaţie de credincioşi evanghelici să îndrăznească să se avânte în creaţia literară. După decenii de întuneric şi de urât în literatură, este timpul ca noi, cei ce ne-am format la lumina Cuvântului lui Dumnezeu, să aducem din nou, frumuseţea în literatură.”
– În ce an ai debutat şi cu ce ? Care au fost volumele următoare şi când au apărut ? Câte volume ai scris până acum?
– Am debutat în anul 1995, cu romanul “Funiile dragostei”. Următoarele volume au fost: “Handicapul conştiinţei”, care a apărut în anul 1999, a urmat în 2004, romanul “Tragedie şi triumf”, iar în 2006, “ Domnind peste împrejurările vieţii” – o carte de eseuri împletită cu psihoterapie, cu adresabilitate feminină şi soluţii având temei Biblia.
– Ce fel de romane scrii? Ai scris mai multe categorii de cărţi? Ţi-ai format deja, un stil al tău, inconfundabil?
– Eu aş spune că scriu romane creştine. De ce afirm aceasta? Spre deosebire de romanele obişnuite, în care scriitorii urmăresc a proiecta cât mai bine, anumite aspecte din realitate: sentimente, frământări, experienţe, toate acestea văzute din perspectiva umană, romanul creştin are menirea de a arăta cititorului că dincolo de experienţa umană limitată este divinitatea. În faţa confruntărilor cu durerea, cu zbaterile, cu marile tragisme ale umanităţii, ale societăţii – răspunsurile umane sunt limitate. Convingerea mea personală este că un scriitor, oricât ar fi de iscusit în a reda anumite stări sufleteşti sau evenimente, dacă exclude vocea lui Dumnezeu din scrierile sale, nu şi-a atins întru totul menirea. Eu cred că oamenii, când citesc o carte, nu au nevoie să fie puşi faţă în faţă cu realităţile zguduitoare ale vieţii şi atât. Nu suntem doar spectatori ai propriei noastre vieţi, şi când lecturăm o carte nu e suficient să urmărim spectacolul altor vieţi, în care să ne regăsim şi nimic mai mult…
Oamenii au nevoie de soluţii, să înţeleagă că durerilor, zbaterilor, problemelor cu care se confruntă, există Cineva care le poate da răspunsuri, nu doar pentru viaţa aceasta efemeră, ci pentru veşnicie. Dacă nu ar exista Acest Cineva – Dumnezeu, care să ofere un cadru de referinţă, omul ar fi ca o corabie purtată de valurile vieţii, aruncată de pe un mal pe altul, fără o busolă după care să se îndrepte, fără o ţintă spre care să navigheze. În cărţile mele – dorinţa de a-i ajuta pe cititori să găsească acest cadru de referinţă, portul înspre care să navigheze pentru a-şi regăsi identitatea – a fost obiectivul de bază care m-a călăuzit.
– Descrie-ne procesul apariţiei unui roman. Te călăuzeşti după principiul că trebuie să scrii măcar o pagină, zilnic? Există şi zile când te aşezi la masa de lucru şi nu ai inspiraţie sau zile când pur şi simplu, nu te simţi în stare să scrii? Cum procedezi în asemenea situaţii?
– Înainte de toate, mă rog pentru călăuzire, în ceea ce priveşte tema noului roman. După ce primesc această siguranţă, urmează al doilea pas – documentarea. Ce înseamnă pentru mine acest lucru? Stau de vorbă cu diferite persoane, a căror experienţă de viaţă se încadrează în tema care mă interesează. De asemenea, citesc cărţi care tratează acest subiect: cărţi religioase, cărţi din literatura universală şi cărţi de psihologie, care mă ajută sa înţeleg mai bine modul de gândire, cauza pentru care oamenii reacţionează într-un anumit fel, în diferite situaţii din viaţă. Mai presus de toate aceste resurse de documentare, consider Cartea Cărţilor, Biblia – cea mai însemnat sursă de inspiraţie şi călăuzire.
Nu pot spune că mă călăuzesc după principiul că trebuie neapărat, să scriu o pagină zilnic, pentru că pe lângă faptul că scriu, sunt implicată şi în alte activităţi. De multe ori trebuie să călătorim şi să petrecem timp departe de casă, slujind semenilor noştri prin conferinţe, seminarii şi consilieri. În aceste perioade, având în vedere solicitările foarte mari şi consumul de energie – am scos cu totul din calcul faptul că ar trebui să şi scriu. Dar îmi planific timpul. Într-o anumită perioadă, ţin seminarii sau organizez conferinţe, călătoresc acolo unde sunt nevoi, în altă perioadă, mă focalizez pe scris. Când mă pregătesc pentru conferinţe, trebuie să citesc cărţi de învăţătură şi să studiez mai mult Biblia, când scriu, trebuie să citesc şi cărţi din literatura universală.
M-ai întrebat dacă există şi zile când mă aşez la masa de lucru şi nu am inspiraţie sau zile când pur şi simplu, nu mă simt in stare să scriu. Nu pot spune că nu mă confrunt cu astfel de situaţii. Să scrii o carte înseamnă multă muncă şi înfruntarea multor greutăţi, când ai, însă o motivaţie serioasă, eşti gata să renunţi la multe altele, eşti gata să te dărui pe tine însuţi cu toată fiinţa, cauzelor ce merită… Am ştiut când am pornit pe acest drum, că pentru a face un lucru măreţ, trebuie să plăteşti un preţ şi greutăţile cu care mă confrunt pe parcursul scrierii cărţilor îmi aduc mereu aminte de aceasta. Vreau să spun în primul rând, că nu m-am bazat pe ceea ce pot face eu, ci pe înţelepciunea şi credincioşia lui Dumnezeu. Programul meu, planurile mele, care de cele mai multe ori, prin puterea mea, mi se păreau imposibil de realizat, le-am încredinţat în fiecare dimineaţă, în mâna Domnului. Niciodată nu m-am aşezat la masa de scris, până nu am ştiut că binecuvântarea lui Dumnezeu este peste mintea şi inima mea.
– Ţi se întâmplă ca un episod, o poveste din carte să prindă viaţă în mintea ta, în timp ce te ocupi de altceva? Ai vrea să ne descrii mediul tău de lucru?
– Dacă nu ar fi să prindă viaţă în mintea mea personajele şi episoadele descrise în cărţile mele – cred că nu aş reuşi să scriu ceva de calitate. Având în vedere că pornesc de la fapte reale şi oameni reali – chiar dacă acestea se împletesc cu ficţiune – pentru mine, personajele create încep să devină vii. Când descriu trăirile sufleteşti, îmi imaginez cum aş gândi eu, ce sentimente aş avea, dacă aş fi în locul lor. Acest lucru nu se întâmplă doar la masa de lucru. Se poate să îmi fac îndatoririle casnice: gătesc, fac curat şi meditând la proiectul în lucru, să îmi vină idei. Uneori, merg pe stradă şi cuget, alteori, sunt în natură…. dintr-o dată, îmi este elucidată varianta cea mai bună pentru “drumul” pe care trebuie să conduc personajele creionate, prin hăţişurile vieţii, nu pentru a regiza un „ happy end”, ci având drept obiectiv o proiectare cât mai asemănătoare cu realitatea a personajelor, evenimentelor, astfel încât oamenii să se regăsească şi totodată, să găsească şi soluţii zbaterilor şi propriilor experienţe de viaţă. Ţinta mea nu este de a scrie cărţi uşoare, care odată parcurse de cititor, pentru a afla cele întâmplate, să nu mai aibă în viitor, motive pentru a relua lectura.

– În romanele de până acum, prezinţi experienţe de viaţă impresionante. Cum te-ai documentat, de unde ai acumulat atâta informaţie? Ce surse de inspiraţie ai avut şi ai, în prezent?
– Obiectivul unui roman este acela de a întruchipa însăşi calitatea vieţii, subiectul oricărui roman este experienţa umană. Fireşte deci, că principala sursă a unui scriitor este realitatea care-l înconjoară şi cum o percepe el. În fiecare roman, am avut cadru de referinţă anumite evenimente ce m-au marcat, persoane, experienţe, dar toate acestea au fost împletite cu ficţiune. Aş putea spune metaforic, că romanele mele sunt imaginaţie brodată pe realitate. De exemplu, pentru primul roman, “Funiile dragostei”, evenimentul care m-a marcat şi a constituit pentru mine punctul de plecare în scrierea lui, a fost moartea unui prieten scump, în perioada premergătoare revoluţiei din ’89. A urmat apoi, un timp de documentare, când am căutat să stau de vorbă cu persoane care au suferit din pricina persecuţiilor securităţii din regimul comunist. În acest context, am aflat despre cazuri asemănătoare cu al prietenului nostru, de oameni ce au trebuit să plătească cu însăşi viaţa, pentru înaltele lor năzuinţe creştine, pentru implicarea în a introduce literatură religioasă în ţară, în vremea vechiului regim.
Pentru romanul „Handicapul conştiinţei” – Dumnezeu m-a pregătit încă din anii copilăriei, cu o sensibilitate specială. După divorţul părinţilor – loc de mamă mi-a ţinut o bunică nevăzătoare. Trăind împreună cu ea, eu am înţeles psihologia oamenilor cu deficienţe. De aceea, când Dumnezeu mi-a pus pe inimă tratarea acestui subiect în roman, am ştiut că voi reuşi. Pentru personajul principal Adina, al cărţii, am fost inspirată de prietena mea nevăzătoare, Andreea. Dragostea, perseverenţa părinţilor au ajutat-o să-şi depăşească handicapul, printr-o raportare deosebit de îndrăzneaţă la acest neajuns. Înainte de a scrie cartea, pe parcursul ei, am stat de vorbă ore în şir cu Andreea, care mi-a dezvăluit mai multe secrete decât o făcuse bunica mea, din lumea celor care nu văd cu ochii, ci doar cu sufletul. De asemenea, pentru a înţelege psihologia părinţilor cu handicap ai personajului principal, Emanuel – am stat mult timp de vorbă cu familia care m-a inspirat pentru a crea aceste personaje. El este surd şi cu un picior amputat, iar ea s-a născut o deficienţă la picioare. A trebuit să aflu toată istoria vieţii unor astfel de oameni. Cum s-au raportat părinţii lor la handicapul lor, cu ce s-au luptat în timpul vieţii pentru a se simţi acceptaţi într-o lume a „ oamenilor normali”… Şi multe alte lucruri. Nu îi las doar pe cei care sunt o sursă de inspiraţie să îmi povestească. Îi întrerup, când este ceva care cred că m-ar interesa în mod special, ne oprim asupra acelui lucru. Dacă ei nu sunt destul de documentaţi să-mi dea lămuriri, le caut în alte surse. Pentru cartea „Tragedie şi triumf”, unde tratez viaţa copiilor străzii, în scopul unei documentări autentice, am petrecut special, câteva zile pe străzile oraşului Timişoara, vizitând locurile unde trăiesc aceşti copii: canale, gări, locuinţe părăsite, culcuşuri pe lângă poduri. Am stat de vorbă cu ei, le-am pus tot felul de întrebări. Toate acestea le notez, dar de multe ori nici nu e nevoie, cred că Dumnezeu mi-a dăruit un mare har: sensibilitatea faţă de suferinţele oamenilor. Îmi aduc aminte, când eram într-o gară şi căutam să găsim nişte copii ai străzii, în scopul de a aduna informaţii pentru roman, soţul meu m-a oprit şi mi-a zis: „Ligia, tu trebuie să priveşti aici! M-am uitat şi era un copil „ aurolac” ce dormea pe nişte cutii de carton. Era vară, dar el era îmbrăcat într-un palton gros.” Celui care ne însoţea nu i s-a părut o imagine foarte grăitoare şi că mi-ar fi de folos în relatarea romanului, acest amănunt, însă a fost foarte important pentru mine şi citind „Tragedie şi triumf”, poţi înţelege ceea ce vreau să spun. De asemenea, pentru a putea înţelege cu adevărat lumea lor – nu a fost suficient atât. Avem o familie scumpă de prieteni, care au lucrat în jur de nouă ani de zile, cu astfel de suflete. Am stat de vorbă cu ei ore şi zile în şir, pentru ca să-mi împărtăşească tot ceea ce au învăţat în anii aceştia, despre copii străzii. Am dorit ca prin aceste discuţii, sensibilitatea acumulată de ei în anii aceştia – să-mi fie transmisă şi mie, pentru a putea deschide ochii cititorilor, ca să cunoască lumea lor. Dar nici aceste informaţii nu le-am considerat suficiente. La îndrumarea lor, am studiat cele mai bune cărţi scrise în acest domeniu: beletristică şi cărţi de specialitate (psihologice, de asistenţă socială), care tratează problemele copiilor din instituţii şi ale copiilor străzii.
– Ce rol are cititorul, atunci când scrii?
– Pentru mine, cititorul are un rol însemnat, începând cu primul pas al conceperii unei cărţi. Am afirmat că primul pas în proiectarea unei cărţi este alegerea temei. Consider un mod special al lui Dumnezeu de a mă călăuzi, pentru a face această alegere, faptul că îmi dăruieşte sensibilitate şi înţelegerea nevoilor cu care se confruntă publicul căruia doresc să mă adresez. De exemplu – motivul primordial în alegerea temei cărţii „Tragedie şi triumf” a constituit-o faptul, că am observat că nu există în inimile multor oameni o înţelegere clară a adevărului că dragostea şi dreptatea divină nu se contrazic. Am pornit de la un personaj principal – un copil al străzii, o victimă a abuzurilor şi nedreptăţilor, mult defavorizat în comparaţie cu alţii. Acest personaj, având o măsură mică de iubire rămasă intactă în sanctuarul sufletului, poate iubi cu adevărat, şi prin faptul că se încredinţează lui Dumnezeu, ajunge în „vârful adevăratului munte al succesului”: dragoste jertfitoare şi adâncă virtute creştină.
– Ce reacţii ai primit din partea cititorilor la volumele de până acum? Cum se raportează tinerii la creaţiile tale?
– Am fost încurajată de cititori, mai mult decât mi-am putut imagina. Am primit multe scrisori şi telefoane, atât din ţară, cât din diasporă, din majoritatea locurilor din lume unde s-au stabilit românii. Am o nespusă bucurie să observ că aproape în orice casă unde intru, există în bibliotecă, printre cărţile religioase şi nu numai…, cel puţin unul dintre volumele pe care le-am scris sau când vorbesc cu oamenii, constat că ei sau cunoscuţi de ai lor au citit cel puţin una dintre aceste cărţi. Este un sentiment al împlinirii nespus de minunat, pe care îl împărtăşesc cu soţul meu şi fetele noastre. Prin aceste cărţi – de-a lungul anilor – Dumnezeu mi-a deschis o cale extraordinară de a cunoaşte oamenii şi nevoile lor, s-a lărgit foarte mult domeniul relaţiilor noastre, conexiunile care s-au făcut… Cititorii îmi cunosc deja modul de gândire din cărţi, şi lecturarea lor a zidit încredere în ceea ce aş putea să le ofer şi prin puterea cuvântului vorbit. Dumnezeu a folosit aceste cărţi pentru a lărgi hotarele lucrării noastre de a sluji semenilor – dezvoltând o lucrare publică minunată, aşa cum am visat: cu impact pentru generaţia noastră: seminarii, conferinţe şi consiliere.
În privinţa tinerilor – de asemenea, sunt copleşită să constat cât de mare impact au avut asupra lor romanele. Când particip în tabere de tineret – vin tineri la mine care îmi spun: „Ligia, în urma lecturării cărţii „Funiile dragostei”, am hotărât să mă păstrez curat până în ziua căsătoriei” sau : „ Uite, aici, pe prima pagină a Bibliei mele, am pus un citat din cartea „Funiile dragostei”, pentru ca să îmi aduc mereu aminte, că tineri ca mine au plătit cu preţul vieţii, ca eu azi, să mă pot bucura în libertate, de ea.”
Una dintre surprizele cele mai minunate mi-a fost dăruită când, în timpul unei vizite într-o biserică din Paris – au venit la mine mai mulţi tineri şi mi-au spus că prin romanul „Tragedie şi triumf” – Dumnezeu le-a dat o viziune specială. În urma lecturării, ei s-au hotărât să înfiinţeze o misiune specială, pentru a ajuta copii din orfelinate şi copii străzii din România şi Republica Moldova. „ Majoritatea, (îmi destăinuiau ei) dintre cei care citesc acest roman – sunt motivaţi la această lucrare şi ni se alătură”.
– Cine este cel mai mare critic al tău (în afară de tine însăţi)?
– Este cunoscut faptul că în procesul literar, rolul – cheie nu este jucat de autor, nici de către editori, ci de către cititori şi că ei determină în mare parte, ceea ce rezistă în timp, deci eu cred că cel mai mare critic al meu este publicul larg.
– Ai fost încurajată de cei din jur să continui să scrii sau se poate vorbi mai degrabă, de o încredere în Dumnezeu şi în capacităţile proprii? Ce anume te-a ajutat să te concentrezi pe scris? Au existat şi momente când ai fi vrut să abandonezi?
– În timpul dedicat scrierii primului roman, „Funiile dragostei, pentru că atunci, era o perioadă de tranzit, când de abia trecuserăm dincolo de linia întunecată a comunismului – majoritatea celor din jurul meu nu aveau încă un orizont de gândire foarte larg. Din pricina aceasta – năzuinţa mea de a aduce ceva nou în literatura autohtonă, prin romanul creştin – a fost privită cu scepticism şi neîncredere. Plus de asta, din pricina faptului că sunt femeie – gândirea oamenilor atunci, nu mi-a acordat un mare credit legat de viziunea a ceea ce înseamnă puterea cuvântului scris, materializat în creaţie literară. Au fost, însă două persoane care au avut încredere în materializarea visurilor mele. Prima persoană este Dumnezeu, care are darul vederii duble. El m-a văzut aşa cum eram eu, atunci: sinceră de a-L sluji pe El şi semenilor, dar cu puţină experienţă şi puţini susţinători. Totodată, El m-a văzut aşa precum El însuşi îşi făurise visul Lui măreţ, legat de viaţa mea şi de impactul pe care – El şi eu – cu mâna mea în Mâna Lui, cu voinţa mea mică racordată la Voinţa Atotputernică, cu puţinul meu talent înmulţit de înţelepciunea manifestată prin harul Lui – L – am putea avea în inimile oamenilor.
Aceste caracteristici ale lui Dumnezeu, de încurajator şi susţinător al viziunilor, dincolo de limitările umane, au fost manifestate zilnic, în viaţa, mea prin soţul meu. Bucuria lui la cele mai mici realizări ale mele, timpul acordat pentru a-mi asculta bătăile inimii cu speranţe sau deznădejdi, cred că pot spune metaforic – a fost „uleiul” prin care Dumnezeu a alimentat motorul minţii mele, pentru a gândi mai departe, chiar şi atunci când omeneşte, nu vezi nici o soluţie la marele puzzle care înseamnă firul unui roman fictiv sau al vieţii însăşi, fie destinul personajelor create pe paginile unei cărţi sau al circumstanţelor vieţii. El a fost primul cititor al scrierilor mele şi delicateţea aprecierilor şi îndrumărilor lui a făcut ca acest cerc al comunicării, atât de esenţial pentru un scriitor, să îmi dea satisfacţia unei complexităţi, pentru a nu abandona în momente grele. Spunea scriitorul Philip Yancey : „ Noi, creştinii, suntem chemaţi să arătăm dragoste chiar şi acolo unde s-ar părea că Dumnezeu nu ar arăta-o”.
După ce am terminat scrierea acestui prim roman, îmi amintesc că a urmat o perioadă mai grea decât cea a creaţiei. Scriitorii în general, sunt vulnerabili la tot ceea ce înseamnă procesul creaţiei, de cele mai multe ori, însă pentru debutanţi – mai dureros este procesul de publicare. Pentru mine, contactul cu lumea pragmatică a editurilor, conduse de spiritul producţiei şi al marketing-ului, a fost un adevărat şoc. Era total diferită de lumea în care eu, ca autor sensibil trăisem, de mediul în care fusese desfăşurat procesul creaţiei. Puţinele edituri care erau în vremea aceea – nu au avut încredere în ceea ce ar putea aduce nou, o tânără scriitoare. Cel puţin un an de zile, am stat cu manuscrisul în sertar. Am primit tot felul de „încurajări” în această situaţie. Îmi amintesc de una dintre ele, tragic – comică: „ Nu te nelinişti. Scrie mai departe, căci majoritatea scriitorilor au fost preţuiţi după moartea lor.” Dar, mulţumesc lui Dumnezeu pentru capacitatea de luptătoare pe care El mi-a dăruit-o şi pentru că toate aceste situaţii nu m-au dărâmat, dimpotrivă, au creat în mine şi mai multă dorinţă de a atinge idealurile pe care am ştiut că El le-a pus în inima mea.
– Ai vrea să ne vorbeşti despre influenţa creştinismului în proza ta? Ce alte concepte, în afara celui creştin, te-au mai călăuzit în ceea ce ai creat?
– Consider că ideile propagate de marii gânditori ai lumii sunt fie pro, fie contra creştinism. Aşadar, toată sursa inspiraţiei mele a fost influenţată de conceptul creştin. Creştinismul este suficient de complex şi îl putem regăsi în toate domeniile existenţei, începând de la arte până la structura societăţii.
– La ce lucrezi în prezent, ai în pregătire o altă carte? Când va vedea lumina tiparului? Ai vrea să ne dezvălui în avans, câte ceva despre subiectul pe care îl tratează?
– În prezent, lucrez la un nou roman. Subiectul pe care îl abordez este de actualitate: consecinţa relaţiilor intime în afara căsătoriei, avort, divorţ. Doresc să surprind două generaţii: cea a anilor sub regimul comunist şi apoi a noii generaţii, după revoluţia din 89.
– Te declari mulţumită cu statutul tău actual, de romancier creştin sau ţi-ai fi dorit altceva?
– Având în vedere scopul primordial al vieţii mele – acela de a reflecta frumuseţea inimii lui Hristos în această lume plină de suferinţă şi nevoi, nu am cuvinte să mulţumesc Tatălui ceresc pentru încrederea şi onoarea acordate de a sluji semenilor mei prin arta scrisului. Puterea cuvântului scris în toate vremurile, a fost copleşitoare. Când scriu, chiar dacă la masa de lucru sunt numai eu cu Domnul – văd în faţa mea mulţimi însetate şi înfometate spre nevoile cărora inima Domnului se apleacă pentru a împărţi milă, speranţă şi sens vieţilor. Cărţile se publică în mii de exemplare şi astfel, puterea transformatoare de vieţi şi de răspândire a Evangheliei are un impact uimitor. Oamenilor nu le poţi da dintr-o dată o carte doctrinară, dar un roman îl primesc şi îl citesc cu bucurie. Mi-au fost relatate multe cazuri despre persoane care au avut prima întâlnire cu Dumnezeu în urma lecturării acestor cărţi. Şi ce aş putea să îmi doresc mai mult?
Ca parte sensibilă a statutului de scriitor, şi aici vorbesc de ceea ce se întâmplă în mod general – este faptul că oamenii sunt binecuvântaţi de ceea ce Dumnezeu le dăruieşte prin scriitorul pus la dispoziţia Sa, dar sunt prea puţini, chiar foarte puţini care consideră că ajutând practic sau financiar la tipărirea unei cărţi, fac o investiţie care merită. Îmi este greu să abordez acest adevăr pentru mulţi ,,spinos,, şi cred că din această pricină – noi, creştinismul românesc, avem mult de suferit… probabil aceasta este una din cauzele pentru care avem atât de puţini slujitori consacraţi în acest domeniu…
– Ce părere ai despre literatura creştină contemporană, ce plusuri şi ce minusuri are?
– În literatura creştină contemporană, cred că ar fi nevoie de mai multă originalitate şi realism – să fie surprinse problemele actuale aşa cum se prezintă ele, fără măşti sau clişee religioase despre felul în care creştinii doresc să fie lumea sau intervenţia lui Dumnezeu în lumea noastră. Aici nu mă refer la cărţile de învăţătură, ci la beletristică. Având în vedere imoralitatea care predomină în publicaţiile din mass-media, de faptul că librăriile sunt pline de cărţi superficiale, obscene, care pângăresc adevărata artă literară, se cere o literatură la noi standarde, curate, morale. Sunt de părere că creştinii ar trebui să ia în mod mult mai serios chemarea lui Dumnezeu la creativitatea autentică, prin intermediul căreia, omenirii să-i fie transmis într-un mod calitativ literar scopul, direcţia vieţii şi adevăratele valori.
– Există în prezent, o mişcare literară creştină căreia îi aparţii?
– Nu cunosc în momentul de faţă, o mişcare literară creştină despre care să pot afirma că îi aparţin. Un impact deosebit în gândirea mea literară l-au avut scriitori realişti ca Dostoievski, Tolstoi, Maxence Van der Meersch, Jack London, Liviu Rebreanu, Thomas Hardy. Având în vedere faptul că opera mea conţine şi elemente noi, dacă ar trebui să numesc o mişcare literară căreia să-i aparţină – aş încadra-o în curentul neorealist.
– Ce altceva ţi se pare relevant în experienţa de până acum şi ai dori să ne împărtăşeşti?
– Cu ajutorul lui Dumnezeu, în fiecare an, împreună cu soţul meu organizăm o conferinţă naţională pentru femei. Anul acesta, a fost a treia ediţie. S-a desfăşurat la un hotel din staţiunea Mamaia. A durat cinci zile şi au participat peste trei sute de femei din ţară şi diasporă. Tema conferinţei a fost „Cum îşi poate păstra echilibrul o femeie, când lumea din jur se clatină”.Vrem să accentuăm în mod deosebit că aceste conferinţe nu sunt pentru promovarea mişcării feministe şi nici nu ne dorim o mişcare feministă, ci acastă lucrare face parte din mişcarea de trezire spirituală a familiilor din România, prin învăţătura curată a Bibliei. Viziunea noastră este de a atinge prin femei – familiile, bisericile şi societatea, având în vedere că femeia, ,,ajutorul potrivit’’, este cea care întreţine atmosfera căminului şi totodată, ea este proiectată într-un mod unic, cu instinctul matern de încurajare şi rugăciune de care familiile şi bisericile au atât mare nevoie. Totodată, viziunea noastră cuprinde şi femeile care au nevoie de Evanghelie. În programul conferinţei au fost incluse sesiuni generale de învăţătură, unde am avut harul să slujesc împreună cu minunate femei pe care Dumnezeu le foloseşte în lucrarea naţională în rândul femeilor, mărturii personale şi mărturii de misiune. Pe lângă sesiunile de învăţătură, am făcut şi împărţiri pe grupe de cel mult douăsprezece femei împreună cu o lideră. Sesiunile pe grupe au avut drept scop aprofundarea învăţăturii primite la sesiuni, realizarea unei părtăşii autentice şi observarea de către lideră a nevoilor, pentru a putea să le slujească prin rugăciune. Am avut împreună cu noi o echipă de consiliere spirituală foarte bine pregătită în diferite domenii : consiliere pentru nevoi emoţionale, consiliere pentru nevoi intime şi în probleme legate de sarcină şi avort şi consiliere special pregătite pentru consilierea de vindecare interioară şi eliberare emoţională . Totodată, în acest timp, am avut împreună cu noi o echipă puternică de rugăciune şi mijlocire. Această echipă a slujit în „ ateliere de rugăciune”, unde femeile care au avut nevoie, au fost binecuvântate. Am considerat prin ceea ce s-a întâmplat la această conferinţă că Domnul a făcut un apogeu al lucrării noastre de până acum. Visam să se întâmple aşa ceva, dar nici nu îmi puneam imagina că Dumnezeu va face de fapt, ca realitatea să fie dincolo de aşteptările şi visurile noastre. În timpul sesiunilor de învăţătură, al închinării, a fost o prezenţă a lui Dumnezeu atât de copleşitoare, încât aveam impresia că dacă vom întinde mâna, Îl putem atinge. Şi Mâna Lui chiar a atins inimile femeilor, pentru că majoritatea au plecat transformate şi cu hotărâri noi în inimă. Mi-am dorit ca în grupele de părtăşie, pe lângă faptul că femeile vor fi slujite, să primească ele însele viziunea grupelor autentice de părtăşie, care sunt vitale pentru o viaţă creştină autentică şi absolut necesare pentru creşterea spirituală a bisericii, pentru că numai în cadrul lor se poate experimenta compasiunea, rugăciunea unora pentru ceilalţi, slujirea, încurajarea. O mulţime de femei au mărturisit că au plecat de aici hotărâte să înfiinţeze grupuri de părtăşie în bisericile lor. În timpul consilierilor – s-a întâmplat de asemenea, ceea ce am dorit. Femei care niciodată nu au avut cui să împărtăşească poverile sufleteşti, traume, răni nevindecate – au fost eliberate, vindecate, restaurate prin harul Domnului Aceste minuni s-au întâmplat şi în atelierele de rugăciune. Avem şi femei care în urma acestui timp – au hotărât să-şi predea viaţa în Mâna Domnului. Dintre ele, în urma acestei hotărâri, unele au făcut deja, botezul în apă. Iniţial, au dorit să chemăm păstorii şi să fie botezate în mare, dar apoi au hotărât că e mai bine în biserica lor, unde vor fi împreună cu toţi cei dragi ai lor şi mulţumim Domnului pentru cele ce l- au făcut deja. Consider, totodată, o nespus de mare binecuvântare a acestui timp al conferinţei – vindecarea rănilor femeilor văduve. Au fost înconjurate cu multă iubire şi alte femei care au trecut ele însele peste această durere le-au consiliat. Una dintre ele, tânără, căreia i-a murit soţul anul trecut, a mărturisit că în urma acestei conferinţe a înţeles că Dumnezeu nu a încetat s-o iubească şi că scopul vieţii ei nu s-a sfârşit odată cu moartea soţului. În anii petrecuţi cu soţul ei – El şi-a arătat iubirea într-un fel, iar acum El şi-o arată în alt fel, dar e tot iubirea Lui.
– Unde te vezi în viitor, ce aspiraţii ai?
– În primul rând, pentru viitor, îmi doresc ca omul meu interior să se schimbe tot mai mult după chipul lui Hristos, pentru că acest lucru este mai important decât oricare realizări, conferinţe uimitoare şi lucrări extraordinare. Pun mereu în calcul că s-ar putea, vreodată, din pricina unor anumite circumstanţe: poate boală, poate restricţia societăţii împotriva religiei, să nu mai pot fi atât de implicată în aceste lucrări publice, dar aş vrea să am acel duh smerit, încât să fiu gata pentru orice şi să consider adevărata valoare a vieţii mele prezenţa lui Hristos în toate fibrele fiinţei. Apoi, mi-aş dori ca El, care până acum a ascultat rugăciunea şi a mărit nespus hotarele lucrării noastre, să facă acest lucru şi mai departe. Prin credinţă, eu văd în viitor conferinţe naţionale de dimensiuni şi mai mari, prin care să fie atinse vieţile mai multor femei. În urma rezultatelor conferinţei de la Mamaia – am primit semnale din toată ţara că mult mai multe femei vor dori să participe la acest fel de conferinţe. De asemenea, aş dori să avem o echipă naţională lărgită şi mai închegată în acest domeniu şi totodată, această viziune să fie transmisă şi generaţiei care vine în urma noastră. În domeniul scrisului – îmi doresc să pot dărui mai multe cărţi poporului meu, nu doar beletristică, ci şi cărţi de studiu biblic, care să răspundă specific nevoilor femeilor din România, precum am scris ultima carte „ Domnind peste împrejurările vieţii”.
– Ce i-ai sfătui pe cei care abia acum încep să scrie?
– Un motto semnificativ pentru lucrarea mea de slujire prin arta scrisului a fost : “Dumnezeu înmulţeşte puţinul pus la dispoziţia Lui”. Este un principiu al economiei lui Dumnezeu ca El să investească acolo unde are de câştigat! Dacă Dumnezeu a dăruit talentul de a scrie şi dorinţa este a fi folosit pentru a sluji semenilor, El îi va da toate resursele pentru inspiraţie, timpul, energia necesare şi nu în ultimul rând, acea stare a inimii după voia, Lui astfel încât din prisosul ei să curgă mirul ales, care să aducă mângâiere,vindecare, încurajare celor din jur. De multe ori, eram foarte obosită, din pricina orelor prea puţine de somn. Din cauza multelor ore de muncă petrecute în faţa calculatorului, în timpul zilei, noaptea nu puteam dormi, alteori, îmi veneau idei şi trebuia să le scriu, pentru a nu le uita până dimineaţă. Cu toate acestea, am simţit mereu binecuvântarea şi înviorarea lui Dumnezeu, pentru a putea înainta: uneori, o pagină pe zi…, alteori două…, alteori patru sau zece…, au fost zile când am scris şi douăzeci de pagini… Au fost, însă şi zile când nu am putut scrie nimic… Mi-a fost foarte greu să accept astfel de stări, aveam impresia că pierd timpul, pe parcurs, am înţeles, însă că de fapt, nu e aşa. Am nevoie de asemenea situaţii, pentru ca Dumnezeu să-mi smerească inima şi să-mi aducă astfel, mereu aminte, că tot ceea ce sunt sau pot face, se datorează doar harului Său nemărginit şi că „ puterea Lui în slăbiciuni e făcută desăvârşită.”
Octavian D. Curpaş
Phoenix, Arizona