CĂRŢI – REPERE PENTRU CITITOR

Viorica POP 

Pe măsură ce citeam cartea Nadiei Anghelescu,  „Mic jurnal cu amintiri” (editura „Polirom”, 2013), mi se intersectau în minte mai multe idei, cărora am început să le găsesc apoi o anumită ordine, mai ales după ce am văzut pe internet şi referinţele critice, racordate le personalitatea academică şi la alcătuirea raţional-afectivă a scriitoarei. O zvâcnire de emoţie reîmprospăta admiraţia din momentul în care am cunoscut-o într-o anumită secvenţă a existenţei, admiraţie revelată ori de câte ori  citeam din cărţile „Limbaj şi cultură în civilizaţia arabă” sau „Introducere în islam”.

Găseam un prim reper în trăsăturile omului superior despre care vorbea Titu Maiorescu atunci când contura portretul eminescian: sete de cunoaştere, adâncime a gândirii, sensibilitate sporită, simţul limbii ca semn al celor aleşi. Citind doar tabla de materii a celor două cărţi, oricine îşi formează o impresie despre preocupările profesorului universitar,  ale cercetătorului ştiinţific şi fondatorului de şcoală arabă de la noi, ale editorului de publicaţii, ale omului de cultură sau ale scriitorului Nadia Anghelescu. Mesajul cărţii „Limbaj şi cultură în civilizaţia arabă” devine profesiune de credinţă:  „limba unui popor este o cale ideală de pătrundere în universul său spiritual”. Prin „Introducere în islam”, Nadia Anghelescu invită la „un dialog senin între creştini şi musulmani, „la cunoaşterea reciprocă şi o face de pe poziţia specialistului consacrat, cu atât mai mult cu cât autoarea nu a simţit niciodată nevoia convertirii la islam. A simţit, în schimb, că religiile, în esenţa lor pură, sunt creatoare de pace, de umanism şi că rolul omului de ştiinţă, al orientalistului în speţă, este acela de „interpret între culturi”.

În specificul „Micului jurnal cu amintiri” (modestia  socratică a scriitoarei va fi contrapunctată de substanţa cărţii), cititorul descoperă un prim reper, care trimite la o similitudine de intenţie.

Al. I. Odobescu  şi-a conceput eseul „Pseudo-cynegeticos”  (primul eseu din proza română a veacului  al XIX-lea) pornind de la o scrisoare menită a fi prefaţă la cartea prietenului său Cornescu,  „Manualul vânătorului”şi ajunge la un mozaic cu alcătuire intimă în jurul motivului vânătorii (Mihai Eminescu) şi cu asociaţii livreşti, care-i susţin caracterul simfonic.

Scriitoarea modernă mărturiseşte că şi-a început memoriile cu gândul de a le face cunoscute fiicelor sale ascendenţa familială şi tinereţea părinţilor, dar a realizat caleidoscopic o „tinereţe fără bătrâneţe”  a inteligenţei şi a pasiunii pentru cunoaştere într-o efervescenţă creatoare de valori şi într-o  meditaţie asupra destinului unei limbi. In plus,  filonul ardelean al scriitoarei imprimă cărţii ceva din umanismul intrinsec al reprezentanţilor Şcolii Ardelene, acela de recuperare şi restituire a valorilor pentru „iluminarea” generaţiilor.

Un alt reper pentru cititor se intuieşte în proiectarea gândului scriitorului în gândul cititorului pe relaţia geografie-destin, specifică şi eseurilor lui Octavian Paler (în special din cartea „Autoportret într-o oglindă spartă”), căci realitatea biografică se preface în destin al creaţiei. O anume „senzualitate a inteligenţei” (Pompiliu Constantinescu) selectează aspecte din copilăria şi adolescenţa petrecute în Santău şi  Carei (Jud. Satu Mare), din anii studenţiei la Bucureşti, când armonizarea cu perechea formează un cuplu „aproape mitic” (cum spun cei care-i cunosc), ajungând apoi la un „aristocratism al simţirii” (Pompiliu Constantinescu) într-o societate cu viclene oprelişti în calea libertăţii spirituale. Compensaţia intelectualului de elită vine din înţelegerea rostului existenţial ca îmbogăţire permanentă a orizontului de cunoaştere şi de trăire. Anii maturităţii, mai ales cei după decembrie 1989, înseamnă vibraţie sporită. Cărţile „Identitatea arabă”,  „Orientalistica şi dialogul cultural”, „Introducere în studiul limbii”, „Limba arabă în perspectivă tipologică” (unele scrise înainte de 1989), studiile din revistele de specialitate, româneşti sau străine, organizarea ori participarea la conferinţe internaţionale, activitatea didactică sunt rememorate în jurnal în cheia unor nuclee de roman, într-o atmosferă cu misterul lumii exotice, dar şi cu raţiunea psihologului care invită la reflecţii despre sinceritate, prietenie, altruism sau despre drama fiinţei conştiente de biologicul efemer.  Personajul principal, în ipostaze de evocator, actant, martor, moralist subtil are o naturaleţe a prestanţei adaptate la realitatea oficială sau familială şi familiară din spaţiul arab şi  occidental ( Siria, Egipt, Irak, Tunisia, Maroc etc; Olanda, Norvegia, Anglia Elveţia, Franţa, Italia, Spania…). Nu lipseşte ironia subtilă,  în aparenţă spontană, în esenţă gândită ca un „memento”  pentru  relaţia dintre trecutul  evocat şi circumstanţele prezentului. La o conferinţă  internaţională de la Amann, cu tema „Musulmanii şi dialogul dintre civilizaţii”, desfăşurată sub patronajul prinţului Hassan, observând prejudecăţi şi stereotipuri, în mare parte din cauza ignoranţei, autoarea constată: „Dar ignoranţa nu este egal repartizată în lumea aceasta: când am fost în Franţa, obişnuiam să urmăresc la televizor discuţiile pe teme politice la ordinea zilei şi eram impresionată de cunoştinţele celor care vorbeau, profesori sau muncitori, francezi sau arabi, ca şi de maniera lor de exprimare, rezultat al unui învăţământ liceal de mare calitate şi al unui bac cu care nimeni nu se joacă. La noi te cruceşti(!) de ce poate să spună despre islam câte un om politic care azi sau mâine va influenţa politica noastră externă. Dar eu nu sunt cel mai bun judecător, de aceea am şi renunţat să scriu sau să vorbesc pe teme politice. Acum scriu cărţi şi articole mai serioase, adică mai plictisitoare” (pag. 293,294).

Viziunea modernă a scriitoarei îndrăgostite de „clasic” (de consacrarea valorilor) desfiinţează marginile dintre ştiinţă şi artă, dintre dramatism şi spirit ludic cu un simţ lingvistic cultivat,  conştientă că acesta duce spre unitatea unui popor. Nu-i lipseşte cărţii nici  simţul construcţiei  în care personalităţile evocate  devin personaje emblematice prin „explorarea estetică a cuvântului” (Anthony Burgess).

Toată activitatea Nadiei Anghelescu ne învaţă cât de importantă este democraţia pentru libertatea ideilor, ne învaţă cum trebuie să fie cunoscută România pe toate meridianele, cum se pot stabili punţile de legătură cu lumea arabă şi occidentală şi ne convinge despre statornicia creştină a unui om care a cunoscut islamul la cele mai înalte niveluri cultural-ştiinţifice.

Viorica  POP