EXPERIMENTUL DIABOLIC (2)

Marin VOICAN GHIOROIU

EXPERIMENTUL DIABOLIC (2)

Motto:

„Hai să dăm mână cu mână

Cei cu inima română”

(Hora unirii de Vasile Alecsandri)

Muncă, sudoare, supărare, încordare, iar ziua cea mare nici că se întrezărea la orizont. Învăţasem ca să manevrez aparatura cu ochii închişi, fie ziua, fie noaptea. Visam fiecare buton în parte, iar baremul de realizare a unei transmisii în timpul cel mai scurt îl îmunătăţisem cu aproape două minute, fiind daţi exemplu la panoul „Soldatul” ca grupă fruntaşe în poligonul forţelor aliate, care ne vom întrece în măiestria conducerii rachetelor spre ţintele inamice. O altă latură a existenţei acestui mare colos în plin deşert, cu mii de militari, l-am dezlegat cam după două săptămâni, căci fiecare dintre ei aveau fericirea lui, uneori permanentă, alteori sporadică, dar nu se simţeau izolaţi de lume. În unitate erau angajate sute de fete care munceau la cantină, la spălătorie, întreţinerea dormitoarelor (ca o excepţie faţă de la noi unde aceste treburi de bună gospodărire şi le făcea fiecare militar), planşetiste, telefoniste, translatoare, profesoare etc. mândruţe care nu se dădeau în lături de-a fi pe placul unuia şi altuia, iar noi stăteam şi ne uitam ca mieluşeii, de ne curgea apă din gură când le vedeam cum se iubeau la vedere cu ai lor celoveci.

Faţă de noi aveau instrucţiuni să nu ne accepte prietenia, chit că le vedeam că se topeau de dor, căci românu-i chipeş şi luminat la faţă, iar privirea îi e de foc aprins când e lângă o tânără. Nu mai venea ziua marii încercări, iar aşteptarea devenise obsedantă, până la un fel de renunţare, nu ne mai păsa de nimic, ne comportam ca nişte roboţi. Discuţiile pe care le purtam între noi, până spre miezul nopţii, încetaseră cu desăvârşire. Fiecare vorbea cu el însuşi, şi nu avea chef să mai converseze cu prietenul de lângă el. Căzusem moraliceşte în ultimile opt zile, că nu ne mai recunoşteam, iar ofiţerii nu mai dădeau pe la noi, decât primeam ordine telefonice prin care ni se făceau cunoscut ce mai avem de pus la punct în dirijarea ţintelor, sau câte-o verificare sumară la conexiunile aparaturii cu antenele exteriore.

Cum nu aveam ce face, m-am dus cu doi colegi, Luca Titus şi Vitican Constantin, să privim cum sunt primiţi „fraţii” noştri vietnamezi, care veneau să se antreneze în vederea atacului final al izgonirii trupelor iperialiste americane de pe teritoriul ţării; cel puţin aşa scriau revistele că pierderile duşmanului în ultimile săptămâni au fost atât de mari, că yankei îţi vor lua tălăşiţa  până-n toamnă.

Terenul de instrucţie şi defilare se afla undeva în spatele antenei NRZ, cam la un kilometru, poate singura denivelare de teren pe care reuşiseră s-o paveze cu piatră de bazalt şi să instaleze tot felul de obstacole pe care trebuiau să le treacă soldaţii în fugă. Pe marginea acestei fâşii, de-o parte şi de alta, ce nu depăşea în lăţime mai mult de douăzeci de metri, se găseau mici bălţi de diferite adâncimi (pe care, cu o seară înainte de antrenament, le umpleau cu apă), dar spre regretul celor care treceau prin ele, se murdăreau de un noroi cleios de culoarea caolinului, greu de scos de pe haine. Alte locuri de încercare aveau un fel de iarbă câlţoasă prin care treceai cu eforturi extraordinare, un fel de simulare a mlaştinilor din ţinuturile Vietnamului. Cum în Europa nu era niciun conflict armat, iar noi nu simţeam nevoia să trecem aceste probe, le priveam cu ochii spectatorului distrat şi făceam glume pe seama „hipopotamilor” ce se bălăceau în clisa mizerabilă, ca apoi să se târască prin nisipul fierbinte până li se zvântau hainele, şi iar să transpire făcând eforturi până la epuizare ca să scotă cel mai bun barem al umilinţei.

Când am ajuns noi, câteva batalioane de vietnamezi, pe care i-am luat drept copii, căci după umila mea părere nu depăşeau optâsprezece ani, se încolonaseră pentru marşul de  defilare  prin faţa unei tribune improvizate din cîteva scânduri aşezate pe nişte capre (cam la înălţimea de doi metri), pe care se proţăpiseră în scaune vreo cinci ofiţeri sovietici, ce aşteptau să-nceapă promenada. O comandă scurtă a fost dată de comandantul în pantaloni scurţi, care a ridicat mâna în aer cu o tăietură energică:

– Hai hup, hă-hu, hăp! Sunetele aceastea mi-a intrat în cap imediat, şi o să vedeţi ce-am păţit mai târziu. Militarii vietnamezi au pornit cu un ropot de paşi asemănător unor plescăituri ce le fac raţele în baltă, şi asta datorită încălţămintei ce o purtau, nişte tenişi nenorociţi, iar ţinuta lor semăna mai degrabă cu a unor ţărani jerpeliţi ce se-ntorceau de la câmp şi cântau o melodie de jale. Arătau ca nişte oameni amărâţi purtând pălării de pai trase pe frunte, iar pe feţele lor  se observa supărarea, fiindcă nici acasă n-o să le fie mai bine când vor ajunge. Comanda s-a repetat, dar cu prelungirea ultimului cuvânt „Hai hup, hă-hu, hăp!!!” şi turma oropsiţilor s-a oprit în faţa tribunei. Au făcut mişcarea „La drep-ta!” şi au prezentat arma, Klaşnicovul care a băgat spaima în americani, rămânând cu mânuţele încleştate pe pe tocul şi patul puştii.

– Să trăiţi tovarăşe comandant! „pervaia ranga”!  la care Vitican îmi şopteşte: „Să-i vezi ce fac la ranga de gradul doi!…” şi ne-am amuzat copios când un butoi de om, ce purta pe cap o caschetă mare şi dată pe spate „tavarăşi polkovnic” le spunea:

– Druzia tavarişci… bine aţi venit! Suntem mândri de voi, adevăraţii eroi ce apăraţi cu demnitate cuceririle revoluţionare ale socialismului mondial… Au urmat un fel de urale, piţigăituri, icnituri scoase din piepturile unor tineri abia scăpaţi de pe băncile şcolii, şi trimişi să-nveţe a lupta cu vrăşmaşul cotropitor, când se vor întoarce în patria lor.

– Victoria finală stă în putera şi devotamentul vostru, iar de va fi nevoie, trebuie să vă daţi viaţa. Întraga omenire vă va fi recunoscătoare pentru sacrificiul făcut în slujba păcii. Vă felicit şi vă doresc să obţineţi victorii strălucite pe câmpul de luptă!

Fanfara cânta dezlânat. Instrumentele de suflat nu se sincronizau, iar tobele băteau sec, că am fost tentat să cred că-i o procesiune de îmormântare. Totul părea aşa de trist, mai ales acest  ţinut sterp şi ars fără milă de un soare de-o culoare roşu-sângeriu cu reflexe de-un argintiu sticlos, greu de suportat. În acel moment am simţit că pe şira spinării mi se urca un şarpe rece şi  mi-a ajuns pe ceafă, că m-am cutremurat.

„Aceşti comandanţi îi felicită pe bieţii soldaţi în numele păcii, îi încurajează să lupte până la victoria finală, dar ei nu merg pe front, nu sunt dezbrăcaţi şi descălţaţi, nu suferă de foame, pe când ei (dragii noştri camarazi) vor înfrunta moartea, şi câţi dintre ei se vor bucura de viaţă? De când a fost lumea, războaiele nu au încetat… iar ce-mi văd ochii este un experiment diabolic pus în slujba unei ideologii false. Luptă pentru pace?! N-ar fi mai bine ca oamenii să păstreze PACEA şi să nu mai lupte pentru ea?” Gândurile mă năpădiseră de aşa manieră că am pierdut firul desfăşurării procesiunii de „botez” al fraţilor vietnamezi care mergeau pe front. Am privit în treacăt la un exerciţiul de lansare a rachetelor de la bateria a doua, unde se căzneau vreo doisprezece soldaţi vietnamezi, când noi foloseam doar patru servanţi, (V-am spus că erau mici şi nici prea mare forţă nu aveau), ca să rotească şi să împingă pe rampă o „scroafă” din specia DVINA.

Am plecat cu un amar în suflet, iar pe tot drumul nu i-am răspuns nici lui Titus, nici lui Vitican, care mă tot întrebau ce-i cu mine.

– Cred că l-a cuprins frica, poate-l trimite ca voluntar în Vietnam, i s-a adresat Titus colegului Vitican Constantin.

– Ai să-l vezi cum vine decorat: mare comandant, cu pieptul plin de tinichele…, şi să vezi onoruri, nene, a completat Vitican.

– Bravo lui, cred că-i propus, de-aia tace olteanu’.

Dar cum tinereţea e făcută să nu prea ţină mult supărarea, nu ştiu ce mă apucă, tocmai când treceau nişte celoveci pe lângă noi, iau poziţia de drepţi, arunc mâna în sus şi strig din toţi plămânii: „Hai hup, hă-hu, hăp!” Cei doi camarazi au luat şi ei poziţia mutului, şi-au pus mâinile în dreptul inimii, ca apoi să izbucnească într-un hohot de râs că nu se mai puteau opri, manifestare ce le-a atras atenţia tovarăşilor care ne priveau uimiţi. A doua zi, de unde dracului au ştiut că noi am fost, ne-a chemat colonelul Comorod Iorgu şi ne-a spus, că prin comportamentul nostru, care nu face cinste unui soldat român într-o misiune de luptă, am adus jigniri camarazilor vietnamezi care dau bătălii cu arma în mână, înfruntând duşmanul cotropitor, pentru salvgardarea păcii. Că vezi… c-o fi una, c-o fi alta, că n-am râs de camarazii noştri vietnamezi, ba că n-am fost noi, şi tot felul de scuze inventive (unele mai deocheate decât altele), pe care nici nouă nu ne venea să le credem, am tot pledat pentru nevinovăţie, dar unde-i ordin, nu-i tocmeală, am executat începând din seara aceea, ore bune de carceră severă (doar apă la opt ore şi câţiva pesmeţi) spre a ne învăţa minte să respectăm solidaritatea de arme a lagărului de monolit şi de neclintit, socialismul triumfător.

Ca un făcut, această pedeapsă n-a durat decât vreo cinci ore din sâmbăta respetivă, şi să vedeţi de ce. În noaptea cu pricina, când gustam răcoarea arestului, cam pe la orele unu, că abia aţipisem pe scândura din arest, aud cum răgea „magaoia”, scotea un urlet sinistru.

– ALARMĂ!!!… a  strigat ofiţerul gărzii.

Uşa arestului s-a deschis brusc şi am fost împinşi afară ca nişte saci de cartofi. Acum aveau nevoie de noi, vezi Doamne, nu mai jignisem onoarea camarazilor…

În câteva minute eram echipaţi şi alergam spre staţia de căutare şi indicarea ţintelor SCIT, iar alţi colegi care ne tăiau calea fugeau şi ei de le scăpărau tocurile bocancilor la bateriile de lansare a rachetelor, spre punctul central de comandă, sau la antena R,  cea care mătura cerul şi ne furniza datele despre poziţia inamicului care se apropia într-o excadrilă compactă, dinspre marea Caspică.

ATENŢIE! Se vedea semnalul de avertizare de pe ecran, duşmanul va întra în cercul de foc (NU SE TRECE!), iar aparatura care a fost pusă în funcţie îşi făcea datoria conştiincioasă, fără să participe la emoţia care pusese stăpânire pe noi. Simţem cum îmi tremurau picioarele, nu puteam să-mi potolesc zvâcniturile genunchilor, dar când am început să preiau ţintele şi să transmit parametrii de altitudine, azimut, viteză şi distanţa care o mai aveau de străbătut până vor trece bariera roşie, mi-am căpătat siguranţa. Calmul s-a restabilit la toţi colegii mei, iar comenzile primite le executam cu promtitudine. Vocea comandantului nostru ne-a dat încredere şi mândrie: „Soldaţii divizionului Stejarul, fiţi pregătiţi! Peste cinci secunde, lansarea… Bateria unu!!!… Foc!” Racheta a pornit ca un fulger, a fost preluată de strobii de aşteptare emişi de antena R.    A urmat o detunătură înfiorătoare care a zguduit pământul, iar noi urmăream „căţeluşa” cum se îndrepta milimetru cu milimetru spre ţinta vrăşmaşe, pe care o detectasem între puzderia de ţinte (semnale care nu erau altceva decât foiţe de staniol, un bruiaj de inducere în eroare a celor care-o urmăreau). Cele optsprezece secunde care au trecut, până când undele emise din capul Pito au interceptat avionul, mi s-au părut extraordinar de lungi, dar în următoarele patru secunde, când „Volkuţa” s-a repezit chiar în burta vrăjmaşului, pe care l-a spulberat în zeci de bucăţi  (ţinte ce mi-apăreau pe ecran) am izbucnit cu toţii într-un chiot de veselie.

– URA! VICTORIE!

Următoarea rachetă, până la cea de-a şaptea, au lovit în plin ţintele, iar în final am primit cele mai călduroase felicitări din partea comandantului nostru.

– Bravo băieţi! Extraordinar!… Aţi lovit toate ţintele în punctul zero. Fiind ultimii dintre aliaţii noştri care aţi îndeplinit această nobilă misiune de tragere cu rachetele sol-aer, vă spun că sunt mândru de voi. V-aţi clasificat pe primul loc. Trăiască alianţa de nezdruncinat dintre aliaţii Pactului de la Varşovia. Trăiască Uniunea Sovietică, conducătoarea Socialismului victorios.

Am coborât din staţia de urmărire şi indicarea ţintelor şi am rupt-o la fugă ca să ajungem la careul ce se forma pe în platoul poligonului, dar când am ajuns ni s-a spus că „sărbătoarea” o să întârzie cam trei ore fiindcă nu sosiseră superiorii de la Moscova să „ne felicite” pentru îndeplinirea baremului de trageri cu rachete sol-aer. Ce mi-am zis, ia să bag nasul puţin pe uşa cantinei, prea miroase frumos, probabil că se gândiseră ca măcar o masă după atât amar şi chin să fie mai omenească. Eram curios să văd ce mai fac „hazaicile” care nu erau deloc indiferente când mă vedeau. La drept vorbind şi eu pusesem ochii pe o zvăpăiată de mândruţă, care îmi căuse cu tronc, pe nume Xenia, o georgiancă brunetă al cărei păr mă fermeca numai la gândul că-l pot săruta sau să-mi pun capul la pieptul ei şi să fiu acoperit cu acea podoabă ce se revărsa în onduleuri mari cu sclipiri de abanos. Ce noroc pe mine că în clipa următoare Xenia a apărut ca un înger şi a dat nas în nas cu mine, şi uitând de indicaţiile „tovărăşeşti”  ale lui Ceapaev: „Soldatul are îndatorirea sfântă de-a fi model în orice situaţie s-ar afla, şi va îndura orice privaţiune în timpul serviciului militar, dovedind comportare civilizată, moralitate şi respect desăvârşit în raporturile cu aliaţii din pactul de la Varşovia!”.

O prind în braţe, o ridic de la pământ cu un chiot haiducesc şi-i aplic un sărut înfocat pe buzele ei fierbinţi, măr dogorit de soare, că suratele ei au început să bată din palme şi să chicotească un „haraşo!…” Xenia, nu numai că n-a zis nimic, sau să mă respingă, dar am auzit de la ea un oftat din suflet, iar ochii ei de căprioară, puţin speriată, au picurat câţiva arginţi ce se scurgeau pe obrazu-i rumen. M-a îmbrăţişat cu dragostea unei fiice a Rusiei „surori”  cuprinsă de fiorii iubirii năvalnice, că dacă era numai cu mine într-un loc împădurit şi cu un covor de iarbă fragedă, am fi căzut amândoi într-un amor sfâşietor şi nu ne mai trezeam decât în faţa ofiţerului de stare civilă.

Fiind văzut de un ofiţer sovietic, mi s-a atras atenţia că locul este minat şi de nu mă retrag la timp pot să mă confrunt cu un set de palme fulgerătoare pe care i le-a aplicat Xeniei de i-a învineţit obrăjorii, că dacă aş fi avut o armă, în momentul acela, îl împuşcam fără să clipesc. Am plecat cuprins de tristeţe şi de ură împotriva celui care o pedepsise (un tâlhar) pe fata cu ochii de stele, Xenia mea dragă pe care am mai văzut-o doar în amintirile mele, când visam cu ochii deschişi, întrebându-mă: pe unde o fi ea acum, tot frumoasă a rămas? Cine ştie… dacă ar fi fost ca să mai rămânem împreună, ce se întâmpla; afurisita îmi topise inima.

Comisia, sosită în grabă de la Moscova, n-a mai catadicsit să se facă paradă cu „fraţii” cum se obişnuia la încheierea unei misiuni de luptă a forţelor aliate din Tratatul de la Varşovia, aşa că şi-au văzut de treaba lor (la o acabă de pomină), iar noi a trebuit să ne mulţumim cu orele petrecute în picioare, cântând „Glorie socialismului victorios!” într-un câmp cuprins de flăcările soarelui mistuitor, obosiţi şi morţi de foame. Adio felicitări…

Ce-a urmat, probabil că vă aşteptaţi să ne fi dat o masă copioasă şi să degustăm un pahar de vodcă? Nu, nici gând. Am mâncat în fugă şi imediat am mers să predăm tehnica de luptă. Inspecţia din partea sovieticilor a fost făcută la sânge. Nici cel mai mic lucru nu a fost neglijat: am şters ecranele IOCP-urilor, tastatura, scaunele, planşetele şi am lustruit până şi podelele staţiei, că ne făceam mustaţa de câtă curăţenie şi ordine am lăsat în urma noastră. Strânsul lucrurilor, în grabă, ne-a tăiat cheful de-a ne bucura de rezultatele muncii noastre, ca dovadă bătaia de joc cu care ne-au „onorat” aceşti comandanţi, adevăraţi „soldaţii de plumb” fără inimă… Abia pe la orele douzeci şi trei ne-am îmbarcat în nişte camioane (de data aceasta erau dezvelite)  pentru a fi duşi la gară în direcţia: Moscova-Bucureşti.

Cred că nu şi-ar avea farmecul să povestesc ce-am mai păţit pe drumul lung de fier până am ajuns în ţară, doar cu o mică digresiune. Eram pe teritoriul Ucrainei, ne apropiam de graniţa cu Republica Moldovenescă, că am ieşit în toiul nopţii din cuşetă şi m-am dus la devocika să-i cer un ceai. Cînd deschid uşa, Cătălina… bat-o vina, era întinsă pe canapea într-o poziţie plăcută ochilor mei avizi de-o plăcere pe nepusă masa, că mi-a aprins scânteia amorului fulgerător într-o fracţiune de secundă, şi m-am aşezat ca o pisică blândă lângă ea, am sărutat-o pe obraji şi cu o mână tremurândă i-am atins pielea piciorului aproape de închietură. Probabil că-l visa pe iubitul ei, că mi-a cuprins ceafa cu mâinile, şi fără să-şi deschidă ochii m-a sărutat cu aşa căldură că mai-mai să iau foc, apoi a şoptit:

– Nu se poate iubitule, în tren nu e voie!… De unde dracului ştie asta să vorbească româneşte?!… când eu îi dădeam cu „ia liubliu tebea”.

– Mă prostule, tu vrei să treci la beci, soldat neinstruit? A deschis ochii şi m-a împins nu prea hotărâtă, arătându-mi un taburet. Ia un ceai şi răcoreşte-te. Atunci mi-am adus aminte de Ion Creangă şi mi-am zis în gând: „Ia uită-te!… ăştia şi când iau foc din cauza iubirii, tot cu ceai fierbinte se răcoresc? Stuchi-i-ar mâţele de nepricopsiţi!”

– Tu, tu!… Ştii să vorbeşti româneşte?

– A păi cum!… Sunt din Sălciile.

– Din?…

– N-ai auzit de Chişinău?

– Cum să nu aud.

– Sunt rommâncă, ai priceput?

– Şi… cum ai ajuns aici?

– După ce am făcut şcoala militară, m-au repartizat pe trenul Transiberian, iar acum sunt aici, a râs ca de o glumă bună, să-ţi dau ţie ceai ca să bei, neastâmpăratule, înfocatul lu’ mămuca, şi mi-a pus un degeţel pe buze.

Nu mai ştiu câte nu am întrebat-o şi câte nu mi-a spus, că pe la şase când se lumina de ziuă eram cei mai buni prieteni, şi ne jurasem că ne vom scrie şi o să ne vedem cât de curând, şi vom face dragoste fără teamă într-o căsuţă numai a noastră. După atât amar de vreme, îmi apare în faţa ochilor ca un fel de umbră nedefinită, o făptură ştearsă care pluteşte într-un spaţiu închis cu miros de cuşetă, şi parcă-i aud glasul care mi-a spus la despăprţire.

– Ai grijă de tine, şi să nu te-ncrezi în orice femeie pe care o-ntâlneşti… Îmi promiţi că mă aştepţi?

După acest episod trecător, vă spun cu mare tristeţe în suflet: în momentul când am ajuns la marea unitate, am avut parte de o primire rece. Pe nimeni nu interesa rezulatele noastre la trageri, ziceau că aveau ordine mai importante de îndeplinit. Nici pomeneală de vreo recompensă pe care o aşteptam ca mortul colacul, mi-era dor de câteva zile de permisie. Nu mult am aşteptat să aflu care erau ordinele extraordinare date de către comandantul suprem al apărării că, peste trei zile, ni s-a luat echipamentul de gală cu care ne mândrisem când bătusem pas de front în Piaţa Roşie a Kremlinului, şi am primit călduroasa pufoaică, apoi eram dus pe tarla la cules porumbi în comuna Puchenii Mari de lângă Ploieşti, unde am continuat să mă antrenez prin ploaie şi vânt, să lupt cu întreaga mea capacitate pentru întronarea păcii şi apărarea bunurilor dragului meu popor.

Ce-a urmat… e simplu ca bună ziua: muncă fără voie bună şi mâncare proastă, aşa trăia armata noastră: cu mămăligă, balastru, cartofi la cazan, că pâinii dorul i-l duceam… „De mâncam ori nu mâncam, porumbul îl culegeam” erau câteva  versuri ce le spuneam cu năduf când terminam ziua de lucru, şi cum era normal, dormeam, dormeam…

Pe 3 decembrie a dat Dumnezeu să terminăm de cules, tăiat cocenii, cărat, îmagazinat ştuleţii şi să fim trimişi la divizionul de rachete, unde colegii noştri ne aşteptau cu gura căscată ca să-i instruim pe boboceii recruţi şi să ne liberăm cât mai repede. Aici, ţi-ai găsit, nu ne-a mai fost date hainele pe care le-am avut, ci nişte vechituri că ne venea să plângem de o aşa bătaie de joc din partea cadrelor de conducere, care au fost lăudate cu mare pompă de către superiorii din M.A.P.N. că au obţinut un succes „răsunător” la tragerile cu rachete sol-aer în poligonul de la Baikonur, dar în mod deosebit… la strânsul recoltei de pe câmp, unde au dat dovadă de ataşament şi patriotism, revenindu-le prime substanţiale pentru eforturile depuse.

Pe 25 decembrie eram lăsat la vatră, iar când trenul pleca din gara Ploieşti spre Bucureşti, semnalul pe care l-a dat, l-am simţit ca un ţipăt de copil care vede lumina zilei, fiindcă se mai întorsese o filă din viaţa „soldatului român” care participasem la „Experimentul diabolic” al unei ere apuse.

Când să mă urc în tren, au venit la mine trei militari însoţiţi de un ofiţer, care m-u lergitimt şi m-au poftit la marea divizie pentru unele lămuriri cu privire la activitatea mea pe teritoriul URSS-ului. Eram năuc, gara o vedeam cum se mişcă haotic, cerul se cobora ameniţător peste fiinţa mea, iar nori negri… brăzdaţi de fulgere incandecente, au declanşat un potop al umilinţei peste trupul meu ce-l simţeam că se răceşte ca un sloi de gheaţă, iar o transpiraţie urmată de o căldură înăbuşitoare mi-a oprit respiraţie pentru câteva clipe, că abia am reuşit să întreb:

– Ce s-a întâmplat?!… Nu mi-au răspuns. Mi-au făcut semn să-i urmez. Când am ajuns în curtea unităţii, ofiţerul de serviciu m-a preluat şi am fost introdus în biroul locţiitorului politc, unde nu mică mi-a fost surpriza cînd am dat nas în nas cu Cepaev, care stătea lângă generalul Mândrilă (venit din partea CAT-ului) şi câţiva ofiţeri de aviaţie, dintre care l-am recunoscut pe colonelul Barbu; pe ceilalţi nu-i văzusem niciodată în regiment sau în cu ocazia veunei inspecţii la divizionulde rachete.

–  Bună ziua!… La ordinele dumnneavoastră!

– Tovarăşul sergent major… (Ia uite, când m-au avansat?!) – ia loc, mi-a zis generalul Mândrilă (arătându-mi un scaun aşezat în faţa dumnealor) şi, privindu-i faţa radioasă, mi-am dat seama că nu putea fi ceva de rău cu mine.

– Ştii de ce te-am reţinut?

– Nu! am răspuns, aşteptam să mi se aducă la cunoştină.

– Cred că-ţi aduci aminte de generalul maior Andrei Makarov? şi, uitându-se către Ceapaev, a zâmbit cu subânţeles.

– Să trăiţi! Dumnealui s-a ocupat de pregătirea noastră în poligonul de tragere cu rachete de la Baiconur.

– Poţi să-mi spui ce căutai în seara de duminică, înainte cu patru zile de terminarea misiunii, la clubul soldaţilor noştri?... mi s-a adresat Ceapaev într-o perfectă limbă română. Avea inflexiuni în glas foarte plăcute, iar dacă nu l-aş fi văzut în faţa mea, glasul lui molcom, blândeţea unei voci pline de farmec moldovenesc, asemănătoare cu a marelui povestitor Mihail Sadoveanu, m-a făcut să tresar şi să mă învinuiesc: „De ce nu-mi plăcuse de figura lui?” dar… mi-am adus aminte de momentul când ne comandase să trecem în cuşetele noastre…

–  Dacă-mi permiteţi?… fiindcă sunt un admirator al muzicii populare şi, ori de câte ori aud melodii în grai românesc, nu pot să mă abţin a nu mă apropia de cei care le cântă cu patimă şi dor, pentru a-i felicita.

–  Şi!… ce cânta sfrijitul ăla de acordeonist de ai început să sări în sus şi să baţi din palme şi să-l săruţi ca pe un frate?

–  HORA UNIRII, domnule general, pe versuri de Vasile Alecsandri: “Hai să dăm mână cu mână/ Cei cu inima română./ Să-ntindem hora frăţiei/ Pe pământul României…/ L-am privit îndelung şi apoi am continuat. Versurile se transformaseră în melodie, iar asistenţa amuţise. Cântam cuprins de un fior irezistibil. Trăiam cu întreaga mea fiinţă o clipă supremă… „Tu mi-şti frate/ Eu ţi-s frate/ Şi-n noi doi un suflet bate!”

Ceapaev şi-a luat cascheta, care era aşezată pe margine biroului, a ridicat-o pentru câteva secunde, a privit în zare, un oftat prelung i s-a auzit (aproape inperceptibil) şi pleoapele ochilor au clipit în roua ochilor săi ca albastrul de Voroneţ ca, în final, a lăsat-o să cadă, exact ca şi tatăl meu când îşi uşura sufletul: scotea pălăria de pe cap, o atingea uşor cu degetele şi o punea alături ca pe o relicvă sfântă, fiind încredinţat că-i cunoaşte durerea ce-l frământă.

– Ştiai, conform indicaţiilor primite din partea comandanţilor tăi, că nu ai voie să intri în dialog cu nimeni, atâta timp cât te afli pe teritoriul Uniunii Sovietice?

– Sigur că-mi îmi însuşisem toate regulamentele militare şi indicaţiile comandanţilor… dar, cum nu mai auzisem de atâta brumă de vreme un cântec în Limba Română, mi-a fost cu neputinţă să rezist a nu mă apropia de grupul soldaţilor care cântau cu atâta patimă şi dansau… minunat. Acel soldat, pribegit de soartă, fiu al unei familii din Basarabia, ai cărui părinţi au fost deportaţi la Novosibirsk şi, din ce mi-a povestit, au participat la construirea unei gigantic complex hidroenergetic la Vladivostok, nu i-a cunoscut decât foarte târziu, după douăzeci de ani, iar el crescuse cu bunicuţa lui, Măriuţa, în zona Reni, unde a învăţat că noi românii, de-aici şi de peste Prut, suntem fraţii lor.

– Dacă ştia regulamentele militare, tovarăşi dragi! (a privit asistenţa cu aerul unui superior trimis fără voia lui) cum să calific purtarea sergentului major… decât fără discernământ, nu? Ce credeţi că a făcut? S-a prins în horă, a jucat şi a cântat, şi l-a bătut pe umeri pe acordeonist… şi (săgetându-mă cu o privire de vânt sălbatic) am înţeles că-s pus la zid ca un condamnat, ca să adauge: Să nu spui nu, ai fost de acord cu ce ţi-a spus el? Cum poţi să crezi că marele vostru prieten, Uniunea Sovietică, a despărţit Basarabia de România? Să-l învăţaţi istoria adevărată! Niciodată Basarabia nu a aparţinut României, cred că vă este clar?… şi a lăsat să-i cadă mâna peste colţul mesei, iar privirea îi era prisă de o ceaţă invizibilă, care-l supăra. Ceva se petrecea în sufletul lui, dar nu avea cum să ne spună nouă…

Am încremenit, de la sublim la moarte subită nu-mi rămăsese decât să aştept hotărârea acestor oameni care aveau în mâni soarta unui român ce-şi iubea limba maternă. Doamne, şi eu care-l crezusem că-i român de-al meu şi îmi înţelege sentimentele de admiraţie faţă de un frate moldovean… care nu greşise cu nimic, pe care-l consideram un adevărat erou: păstrător de limbă, obiceiuri şi datini, căci felul lui de a-şi exterioriza dragostea faţă de noi era sinceră, nici pe departe nu o puteau încadra la secţiunea propagandă antisovietică, nu mai eram în stare să anticipez sfârşitul aceste întâmplări.

– Tovarăşe general Andrei Makarov, a intervenit comandantul diviziei: tovarăşul sergent major, după cum a mărturisit, este un iubitor al folclorului românesc, iar entuziasmul lui tineresc nu ne dă certitudinea că este un element răsvrătit şi nu apreciază, sau nu îndrăgeşte din inimă poporul rus. Rezultatele obţinute la tragerile cu rachete sol-aer, în poligonul de la Baiconur, ne-a dat certitudinea că-i devotat poporului român şi Uniunii Sovietice, drept pentru care a fost cooptat în echipa tehnică a marii unităţi ca să facă un stagiu de pregătire în insula Sahalin – de şase luni de zile – pentru achiziţionarea de tehnică antiaeriană de ultimă generaţie.

„Ia uite!… cum le aranjază Dumnezeu pe toate: o să-l întâlnesc pe Vanea” şi, fără să vreau, am zâmbit în colţul gurii, iar cei ce au observat “bucuria mea” au crezut că-i o reacţie firească la auzul unei ştirii ce mi-a fost adusă la cunoştinţă.

– Tovarăşe comandant, sunt de acord cu ce-mi spuneţi, dar locţiitorul politic şi cu cei de la contrainformaţii mi-au ordonat ca să vă aduc la cunoştinţă acţiunile nesăbuite ale tovarăşului sergent major ca să stabiliţi, fără întârziere… o sancţiune exemplară pentru că s-a abătut de la disciplina militară. Iar tu… (m-a privit senin, nu părea că e supărat pe mine) ce ai înţeles?

– Ori unde m-aş afla, în momentul când aud că se vorbeşte sau se cântă în Limba Română să nu mă exteriorizez în public, să păstrez sentimentele de iubire în sufletul meu.

–  Aşa să faci. Eşti liber!

După mulţi ani de zile am aflat că generalul Andrei Makarov era din Cernăuţi, un copil de trupă care rămăsese fără părinţi, dar Limba Română n-o uitase niciodată. Datorită lui nu am fost condamnat la câţiva ani buni de batalion disciplinar, fiindcă-mi manifestasem antipatia faţă de Uniunea Sovietică cântând şi jucând HORA UNIRII.

(Sfârşit)

—————————————

* Povestire dedicată Zilei Limbii Române

Marin VOICAN-GHIOROIU

Bucureşti

august 2013