Scrisoare pastorală

Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi

Anul XI(2013), nr. 259 (1 – 15 August)

Dragii mei enoriași!

              Între David și Irod(III). Ioan  nu-l ura pe Irod, așa cum nici Natan nu-l ura pe David. Ei se fac doar purtătorii voii divine, ca să le spună adevărul, să-i ajute să iasă din mocirla fărădelegilor în care au intrat. Amândoi erau buni patrioți. Ei știau că regele este unsul lui Dumnezeu, deci omul care trebuie să întruchipeze perfecțiunea morală, pentru a fi plăcut lui Dumnezeu, el și poporul ce-i fusese încredințat. Din moment ce regele era păcătos, el se depărta de Dumnezeu și astfel poporul avea de suferit, fiindcă asupra țării urma să se abată mânia lui Dumnezeu: secetă, cutremure, boli, războaie  etc. Un rege drept, cinstit și credincios aducea jertfe bineprimite lui Dumnezeu, rugăciunea îi era ascultată, iar asupra țării lui se abătea binecuvântarea lui Dumnezeu: belșug, pace, sănătate etc. Așadar, cei doi își riscă viața nu neapărat pentru  a îndrepta un om, care la un moment dat era rege, ci pentru că-și iubeau poporul și voiau cu orice preț să îndepărteze de la el urgia divină și să-i câștige binecuvântarea.

David înțelege mesajul divin, cade cu fața la pământ, plânge și-și cere iertare, apoi creează acel extraordinar Psalm 50(,,Miluiește-mă, Dumnezeule….!), care se citește și azi la multe slujbe creștine! Irod nu vrea să-l audă pe Ioan. La el este chef în palat, mese întinse, meseni aleși pe sprânceană, mâncare din destul, muzică, dans. Irod privește fascinat pe Irodiada, proaspăta lui achiziție, dar își pregătește terenul pentru a înfășca-o și pe Salomeea, tânăra fiică a Irodiadei. Pentru el nimic nu era sfânt, el nu se temea nici de Dumnezeu, nu se rușina nici de oameni. Patima, instinctele animalice îl conduceau în tot și în toate. Astfel de conducători au fost mulți în istorie. Despre unii a ajuns vestea până în zilele noastre. Așa, bunăoară, în vreme ce dușmanii erau cu armatele la granițele imperiului, gata să pătrundă, împăratul roman Caligula organizase festivități în cadrul cărora și-a ridicat calul la rang de senator; într-o situație asemănătoare, alt împărat roman, Caracala, ucidea muște pe geam. În ambele cazuri, nici un sfetnic al împăraților respectivi nu avea curajul să le  spună adevărul și  să încerce să-i trezească la realitate, ci, dimpotrivă, sfetnicii îi lăudau pe împărați pentru deșteptăciunea, iscusința, mărinimia lor.

Irod nu suportă adevărul. Este atât de afundat în minciună, în patimi, încât nu mai vrea să vadă realitatea. În afara palatului, poporul gemea sub mulțimea și povara birurilor de tot felul, perceptorii cutreierau satele și cetățile și storceau ultima vlagă și ultima lețcaie din fiecare contribuabil. Nu întotdeauna o făceau în mod pașnic, ci cel mai adesea prin constrângeri sângeroase, prin bătăi crunte, prin confiscări de bunuri, prin întemnițări. Armata își uitase menirea sa de apărătoare a țării și a poporului, ci devenise unealta stăpânirii, fiind folosită pentru a asigura forța necesară spre a ține poporul în frică și teroare. Funcționarii statului, indiferent de ce nivel, erau iarăși uneltele acestui mecanism uriaș al statului, care-și dovedeau utilitatea și vrednicia în măsura în care găseau mijloace de a aduce cât mai mulți bani la vistieria statului. Irod însuși devenea, în mod simbolic, asemenea țarului rus Ivan cel Groaznic, care-și mânca copiii….!

David nu numai că se căiește pentru nedreptatea ce-o făcuse, dar pe Natan îl face sfetnicul său cel mai apropiat, un fel de duhovnic al lui. Irod nu se sinchisește de criticile lui Ioan, ci pune să-i taie capul pentru a-l reduce la tăcere. Știa bine că Ioan este o capacitate, un om de curaj, de caracter, că este iubit de popor, dar n-are nevoie de asemenea oameni. Nu numai că nu-i promovează, ci îi anihilează brutal. Se teme că se va revolta poporul pentru că-l ucide pe Ioan, dar nu contează! Trebuia s-o mulțumească pe Salomeea și să-i ofere, așa cum îi ceruse aceasta, capul lui Ioan pe tipsie! În cazul lui David, după  mărturisirea păcatului  și rugăciuni fierbinți de iertare, se așterne liniștea. E o liniște roditoare și dătătoare de speranță, o liniște în care   adevărul îl făcea liber pe rege, îl făcea să-și concentreze energiile pentru a zidi binele în el și în jurul lui, spre a-și ispăși păcatul,  spre a plăcea lui Dumnezeu. Energiile creatoare ale neamului se descătușează și se afirmă, poporul prosperă, binecuvântarea lui Dumnezeu se revarsă asupra lui. În cazul lui Irod se așterne liniștea, dar e o liniște vulcanică, în care mânia poporului fierbe, gata oricând să izbucnească într-o răscoală sângeroasă, care să măture și palat, și rege, și  sistem social bazat pe crimă și nedreptate. E o liniște în care părțile se pândesc ca fiarele însetate de sânge, gata să se arunce unele asupra altora. Mai cad multe capete după al lui Ioan, fără a se ajunge la o pace socială trainică, ci dimpotrivă.

Ioan și Natan ar trebui să devină patronii presei dintotdeauna. Ei sunt ziariștii și oamenii cu conștiință neîntinată, care își riscă viața spre a spune adevărul, chiar dacă acesta, în cele mai multe cazuri, supără mărimurile zilei. Puțini au norocul lui Natan, mulți, foarte mulți nenorocul lui Ioan. În toate orânduirile sociale și statele bazate pe teroare, pe dictatură, pe nedreptate și crimă, cei ca Ioan, fie că au fost oameni de presă, fie oameni politici din opoziție, fie oameni de bine, care n-au mai putut îndura opresiunile și au spus adevărul, au înfundat pușcăriile, au atârnat în ștreanguri pe marginea drumurilor, au fost decapitați pe eșafoade,  au fost uciși mișelește sub perdeaua nopții!

Lui Dumnezeu i-a plăcut căința lui David, dar nu i-a plăcut comportarea despotică a lui Irod. David va rămâne în istorie ca unul din împărații de referință ai antichității; David va fi ales de Dumnezeu ca din urmașii lui să se nască Mântuitorul Iisus Hristos; Irod rămâne ca un simbol trist în istorie al conducătorului fără scrupule morale, al tiranului, al dictatorului, simbolul răutății, al decăderii umane(Va urma).

*

              Sfaturi părintești. Din cartea Cărarea Împărăției a Părintelui Arsenie Boca mai citim:

,,CENZURA INVIDIEI. Cele descrise până aci sunt numai o parte din încercările, pe care a avut David să le pătimească. Zilele cele mai amare însă i le-a făcut regele Saul, pe care Dumnezeu îl înlocuia cu David, pe măsură ce acesta deprindea meşteşugul de rege. Regele Saul mai e şi un răsunător caz de invidie împotriva lui David. Din copleşirea sa cu binefaceri, Saul a făcut pricină de război cu David. Odată, izbăvit de furii, datorită cântării prea line a strunelor lui David, acesta a încercat de mai multe ori să-şi ţintuiască cu suliţa de perete pe binefăcătorul său. Altădată, scăpându-1 cu oaste cu tot de ruşinea cu care-1 ameninţa Goliat, dănţuitoarele, în nerăutatea lor, cântând osanalele victoriei, atribuiră lui David câştigarea bătăliei înzecit decât lui Saul, zicând: ,,David a bătut în zeci de mii şi Saul în miile sale”. Pentru acest singur cuvânt şi a mărturiei date de adevărul însuşi, Saul puse la cale să-1 prindă în curse şi să-1 ucidă cu propria sa mână. Acum David era fugar; Saul însă nu-şi potoli ura, ci, pornind prigoană cu trei mii de ostaşi împotriva lui, scormonea deşertul. Dacă ar fi fost întrebat de pricina acestei prigoane, Saul ar fi trebuit să mărturisească binefacerile lui David. În vremea prigoanei, însă, lucrurile s-au întâmplat întors: David a prins pe Saul, pe când acesta dormea. Dar dreapta Celui Preaînalt, pe unul 1-a păzit de moarte şi pe celălalt să nu-şi păteze mâna. Saul, totuşi, nu s-a înduplecat – deşi Dumnezeu mijlocise între ei – şi iarăşi adună oaste să urmărească pe David şi iarăşi a fost prins Saul, într-o peşteră.

              Faptele acestea arată virtutea prigonitului şi mai strălucitoare, iar răutatea prigonitorului şi mai evidentă. Invidiosul nu primeşte doctor pentru boala sa şi nu poate găsi leac tămăduitor al suferinţei, deşi Scriptura e plină de ele. El aşteaptă uşurarea bolii numai într-un singur fel: să vadă prăbuşindu-se pe unul din cei invidiaţi. Capătul urii lui este să vadă pe cel invidiat din fericit nefericit, din norocos nenorocit. Pe unii oameni, cu totul protivnici, binefacerile îi îmblânzesc. Pe invidios, însă, binefacerile mai mult îl înrăiesc. Cu cât invidiosul are parte de mai mari binefaceri, cu atât mai tare fierbe de ciudă, mai mult se supără şi se mânie. Mulţumind pentru darurile primite şi mai mult se cătrăneşte de purtarea binefăcătorului. Ce fiară nu întrec ei prin răutatea năravului lor? Ce sălbătăciune nu depăşesc ei prin cruzimea lor?  Câinii, cărora li se aruncă o coajă se domesticesc; leii, cărora li se poartă de grijă, se îmblânzesc. Invidioşii, însă, mai mult se irită când li se arată îngrijire şi atenţie.”

              Rănile invidiei sunt adânci şi ascunse şi ele nu suferă vindecare, ca unele ce s-au închis de durerea lor oarbă în ascunzişurile conştiinţei. Invidiosul e duşmanul propriei sale sănătăţi sufleteşti. Cel invidiat poate să scape şi să ocolească pe invidios; iar invidiosul nu poate scăpa de sine însuşi. Tu, invidiosule, duşmanul tău e cu tine, vrăjmaşul ţi-e continuu în inimă, primejdia e închisă în adânc, eşti legat cu un lanţ neîndurat, eşti prizonierul invidiei şi nici o mângâiere nu-ţi vine în ajutor. A prigoni pe un om binecuvântat de Dumnezeu şi a urî pe cel fericit, iată o nenorocire fără leac.”

*

              File de jurnal(I). Încă din anii de școală am avut un jurnal, în care notam faptele, gândurile, întâmplările din viață, din familie, din comună, din țară, uneori din lume. Multe ar fi putut să mă trimită după gratii, dacă ar fi fost descoperite la vremea aceea, dar iată că am scăpat! Sunt mii de pagini risipite, din care se poate contura un crâmpei de lume și de viață dintr-o anumită epocă. Până când vor vedea lumina tiparului în întregime, voi reda fragmente în ,,Scrisoarea pastorală”.

                ,,30 iulie 1981. Seceta a ucis totul. Recolta s-a cam pierdut. Îmi spunea zilele trecute contabila-șefă de la CAP ,,Victoria Socialismului” din Malovăț, Gradoe Aneta, că, deși zona noastră are plan de 1800 kg/ha grâu, totuși, dacă scoatem 900 kg/ha e prea mult. Dacă te uiți peste holdele de grâu, vezi lan de buruieni. Grâul stă ascuns la umbra lor.

              Alaltăieri s-a mai întâmplat o dandana. Vorba aceea: ,,tot săracu-i cu sfârleacul!” Dacă abia scoseseră vitele în primăvară, cu un procent enorm de mortalitate, de data aceasta și-au luat grija definitiv. Ion Luca, fiul cel mic al lui Telă al lui Colae, tractorist de ocazie, căra paiele de pe miriște la grajdul CAP-ului din Bârda(la Balta Rolii). Lucra pe tractorul lui Tănase Aurel. Acesta fusese la nuntă duminică și luni nu se prezentase la lucru. Ion Luca avea un tractor pe șenile. De data aceasta era în culmea fericirii. Avea un tractor pe roți, aproape nou.  Nimeni nu era ca el. Lua în râs îndemnurile și avertismentele oamenilor de a fi mai prudent. Tractorul nu era echipat corespunzător, tractoristul bun de dat pe Dunăre la vale. La un moment dat, s-a apropiat cu țeava de eșapament de șira de paie și a izbucnit  un incendiu cum încă nu s-a mai văzut în Bârda până acum. A alergat lumea în toate părțile după apă, dar zadarnic. Cel mai apropiat bunar era în Ogașul Linieștilor. Au venit într-o jumătate de oră pompierii. Degeaba! Focul a distrus totul. N-au mai rămas decât trei clăiuțe de fân, care fuseseră așezate mult mai departe. A ars, de asemenea, tractorul și remorca. Ionică, tractoristul, voia să se arunce în bunarul fermei, iar taică-său, Telă, îl căuta să-l omoare puțin. Peste câteva săptămâni, pe Ionică trebuia să-l ia în armată!

              Trăim o criză cum nu mi-a fost dat ă văd până acum. Peste tot, la magazine, sunt cozi kilometrice. În ultima săptămână n-a fost benzină. Am așteptat într-o zi de la nouă până la două, ca să ajung la stație și să cumpăr de 50 lei(7,50 lei/litrul). Mai mult nu se dă! Între timp, șoferii au descoperit o nouă formă de energie. Vezi șiruri întregi împingând cu umărul la stimabilele autoturisme, care se încăpățânează și nu vor să meargă cu apă. La stația ,,PECO” dinspre Schela, coada de mașini începuse de la Policlinică. La stația de la Crihala, coada începea de la Podul Gruii. Am auzit că la Tg. Jiu, la stația dinspre Filiași, coada începea din centrul orașului, de la magazinul ,,Parâng”. Cred că dacă ne-ar primi pe piața externă cozile, am ajunge cei mai bogați din lume. Față de alte orașe, Severinul e mult mai alimentat. Spre exemplu, la carne nu vezi cozi. E adevărat, că nici carne nu este de luni de zile, dar nici cozi nu sunt. La copite, gârbini, măruntaie și oase e dezastru. Închipuiți-vă câteva sute de oameni de toate vârstele și culorile înghesuindu-se la o ferestruică de câțiva centimetri patrați. Chestiunile de etichetă, bun-simț, omenie, civilizație etc., sunt lăsate acasă. Omul vine acolo cât mai ușor. Nu se mai ține seamă de coadă, de rând. Sar unii peste alții, țipă, leșină, își rup hainele. E un spectacol –îngrozitor. Au străinii ce vedea, nici vorbă. După ce așteaptă oamenii ore în șir într-o presiune insuportabilă, reușesc să ia câteva ciolane, de pe care a fost desfăcută carnea. Seamănă acele ciolane cu stârvurile ce se vedeau câteodată pe ogașe. Le fierb însă și scot supă. Printre cei care așteaptă la astfel de cozi sunt și mulți dinozauri și brontozauri. Ei nu cumpără oase sau copite sau gârbini. Ciulesc numai urechile, pentru ca, după aceea, dacă este cazul, după colțul străzii, să șuiere peste umăr nefericitului mamifer: ,, – Vă ordon să mă urmați!”

               Dar e bine, e foarte bine, ferească Dumnezeu de mai rău, vorba ăluia!

              Până azi a fost  Universiada la București. Din cât am avut timp să văd la televizor, ori să ascult la radio, am înțeles că noi, românii, am avut niște performanțe extraordinare. Alături de Nadia Comăneci, mulți-mulți alții au cucerit zeci de medalii. De câte ori am avut prilejul să văd festivitățile de premiere, în care românii ieșeau pe primul loc, am plâns ca un copil. E ceva care te copleșește. Când se ridică stindardul țării, parcă inima nu mai poate să pulseze tot sângele care o inundă. E ca atunci când o pasăre scapă din colivie și răsuflă aerul libertății. Nu-mi place sportul propriu-zis, deși fac ,,sport” toată ziua. Admir însă performanțele. Admir în lupta și în victoria  acestor tineri voința de a învinge. Victoria lor e victoria țării întregi. Sobrietatea, seriozitatea, felul de a primi medaliile și a se urca pe podiumul cel mai înalt al Nadiei și al altor premianți amintește de victoriile de arme de altădată. Cât ai fi de laș și de nemernic, nu poți în astfel de momente să nu te entuziasmezi, să nu spui sau să nu gândești: ,,și eu sunt român!”(Va urma).

*

               Dorul de copilărie. Mile Carpenișan a fost un cunoscut reporter de televiziune. A făcut multe reportaje din zonele de război. A încetat de curând din viață, la vârsta de 34 de ani. Pe internet i-a fost găsit un text scris cu puțin timp înainte de a muri. Se intitula Demisie oficială. Îl redăm mai jos, fiindcă textul ne reprezintă pe cei mai mulți dintre noi, care, copleșiți de grijile vieții de adult, găsim prilejul din când în când să visăm la raiul pierdut al copilăriei. Poate așa vom prețui mai mult viața și fiecare clipă ce ne este dată:

,,DEMISIE OFICIALA. Subsemnatul….., vă aduc la cunoștință decizia irevocabilă de a demisiona oficial din funcția de adult, pe care o dețin acum abuziv. După o analiză detaliată a situației, m-am hotărât să mă retrag și să preiau atribuțiile unui copil de șase ani jumate, cu toate drepturile și îndatoririle pe care le-am avut cândva, dar la care am renunțat cu prea mare ușurință.

                  Vreau să desenez cu creta colorată pe strada unde locuiesc, atunci când trec oameni maturi și importanți spre serviciu și să nu-mi pese de stresul lor în lupta cu minutele și traficul care îi așteaptă. Vreau să fiu mândru de trotineta mea cea roșie, fără să mă intereseze cât costă asigurarea pe anul viitor. Vreau să cred sincer că bomboanele sunt mai bune decât banii, pentru că le poți mânca. Vreau să stau întins la umbra unui copac, cu un pahar de limonadă în mână și cu ochii la norii pufoși, care aleargă pe cer, întrebându-mă cu uimire de ce adulții nu fac la fel. Vreau să mă întorc în trecut, la vremurile când viața era simplă. Atunci când tot ce știam se rezuma la cele șapte culori, cinci poezii, zece cifre și vocea mamei care mă chema la masă, când nu-mi era foame. Vreau înapoi, atunci când nu îmi păsa de cât de puține lucruri știam, pentru că nici nu știam cât de puține știam. Vreau să cred, ca odinioară, că totul pe lumea asta este fie gratuit, fie se poate cumpăra cu prețul unei înghețate la cornet. M-am maturizat prea mult și nici nu mai știu când m-am trezit mare. A fost, cu siguranță, un abuz și îmi cer iertare. Am ajuns astfel să aflu ceea ce nu ar fi trebuit: războaie și purificări etnice, copii abuzați și copii murind de foame, divorțuri, droguri în licee, prostituție, justiție coruptă, politicieni de mahala, biserici de homosexuali, frați învrăjbiți fără bani, ură, bârfă. Am aflat despre materialism nedialectic și mame denaturate , care își vând copilele de 12 ani unor animale cu chipuri de bărbați, pentru un televizor de ocazie.

              Ce s-a întâmplat cu timpul când aveam impresia că moartea este un concept de poveste, că doar împărații bătrâni mor, ca să facă loc pe tron prinților tineri, căsătoriți cu prințese câștigate în urma ultimei zmeiade? Unde sunt anii când mi se părea că tot ce ți se putea întâmpla mai rău în lume era să nu fii ales în echipa lui Ghiță repetentul, atunci când jucam fotbal în spatele școlii? Vreau să mă reîntorc la vremea când toți copiii citeau cărți folositoare, când muzica era neotrăvită, când televiziunea era pentru știri și emisiuni de familie, fără violență implicită la fiecare zece secunde. Vreau desene animate cu Donald Duck, peripețiile echipajului ,,Speranța”, navigând cu ,,Toate pânzele sus” și pe mama citindu-mi despre Iosif și frații săi. Ce bine era când credeam, în naivitatea mea, că toată lumea din jur este fericită, deoarece eu eram fericit! 

              Promit solemn că, imediat ce o să-mi reiau atribuțiile de copil, o să-mi petrec după-amiezile cățărându-mă în copaci, călărind bicicleta vărului și citind Robinson Crusoe, ascuns în coliba înjghebată din ramuri și frunze de fag, în spatele garajului. Îmi iau angajamentul, că nu o să îmi pese de ratele casei, de facturile de telefon, curent, gaze, apă, gunoi, cablu Tv și Internet, asigurări pentru mașini, asigurări de sănătate, taxe anuale de proprietate, credit-carduri, iarba netăiată, computerul virusat și faptul că mașina a început să vrea la mecanic. Vă asigur că nu o să fiu pus în încurcătură atunci când o să fiu întrebat: ,,- Ce-o să te faci când o să crești mare?”, deoarece acum știu: vreau să fiu COPIL. Gata cu plecatul la serviciu, când ar trebui să dorm și să-l visez pe Florin Piersic – Harap Alb, gata cu știrile despre teroriști, bombe și căderi de avioane. Gata cu bârfele anturajului, care nu-mi dau pace nici la biserică, gata cu hernia de disc, păr grizonat, ochelari pierduți, medicamente scumpe și dinți de porțelan.

              Gata, stop, cedez! Demisionez din functia de ADULT. Vreau să am iarăși șase ani și jumătate. Fiți voi mari și importanți, și ocupați, și îngrijorați. Eu vreau sa cresc MIC!” 

*

                 Rugă către Maica Domnului. Am găsit pe internet o frumoasă poezioară dedicată Maicii Domnului. Păcat că autorul a uitat să o semneze. Iat-o: