Greşelile lui Take Ionescu şi actualii prădători ai bunurilor Academiei Române

Greşelile lui Take Ionescu şi actualii prădători ai bunurilor Academiei Române

Autor: Voicu Tudor

După o viaţă de muncă în slujba poporului român, pentru realizarea unităţii naţionale, Take Ionescu, la Conferinţa de Pace de la Paris in 1918, a avut o comportare care a indignat pe toţi românii din ţară şi din străinătate. Guvernul român, condus de Ionel I. C. Brătianu, obţinuse cu mare greutate încheierea Tratatului cu Rusia, Franţa, Anglia şi Italia, prin care Aliaţii admiseseră în scris revendicările noastre naţionale: Ardealul până la Tisa, Maramureşul şi Crişana până la Tisa,  întreaga Bucovină şi întreg Banatul.

            În ziua de 18 ianuarie 1919 s-a deschis la Paris Conferinţa de Pace, care trebuia să reglementeze problemele internaţionale după Primul Război Mondial (vezi şi Mircea Rusnac, „În ce mod a fost trasată graniţa româno-sârbă în 1919-1920“ pe http://www.vestul.ro/stiri/5534/in-ce-mod-a-fost-trasata-granita-romano-sarba-in-1919-1920.htm). Alcătuirea delegaţiei care să apere dreptul României la Conferinţa de Pace a suscitat vii controverse, mai ales prezenţa lui Take Ionescu în această delegaţie. Take Ionescu realizase o înţelegere cu Nicola Pasici (1843-1926), prim-ministru al guvernului sârb şi cu Ante Trumbici (1864-1938), delegat croat la Conferinţa de Pace, privind împărţirea Banatului între România şi Serbia, în timp ce Ion I. C. Brătianu cerea ca acest teritoriu să revină în întregime României. Aliaţii, la 17 august 1916, au semnat un tratat de alianţă între România, Franţa, Anglia, Rusia şi Italia, prin care Aliaţii acordau României dreptul de a alipi Bucovina, Banatul, Maramureşul şi toată Transilvania până la o linie care mergea de la Debreţin la Seghedin, bazându-se pe faptul că, până în secolul al XVIII-lea, populaţia majoritară la est de Tisa era populaţie românească. Încă înainte de înaintarea armatelor generalului francez Franchet d’Esperey prin Balcani spre Dunăre, Take Ionescu luase contact la Paris cu membrii Comitetului Naţional Iugoslav, Trumbici şi, mai ales, Pasici, care susţineau, în exil, drepturile ţării lor şi începuse tratative cu ei. Avem, astfel, dovada sigură că încă de atunci, în urma acestor convorbiri, el asigurase pe delegaţii iugoslavi de renunţarea României la revendicarea integrală a Banatului, înscrisă în tratatul de alianţă din 1916 şi că admisese ca partea occidentală a acestei provincii – Torontalul – să fie alipită Serbiei (vezi şi Mircea Rusnac, „Limitele istorice ale Banatului“, pe http://www.vestul.ro/stiri/5649/limitele-istorice-ale-banatului.htm). Ce calitate avea atunci Take Ionescu? Era membru al guvernului, avea vreun mandat din partea Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, din partea regelui Ferdinand? NU! Incredibil! Atitudinea lui a lăsat consternată aproape toată lumea din Europa. Orice urmă de îndoială era acum înlăturată. Din acel moment, colaborarea cu Take Ionescu devenise imposibilă. Take Ionescu a avut o mare contribuţie în pierderea Sudului Banatului. Take Ionescu era foarte bun prieten cu Nicola Pasici, şeful delegaţiei sârbeşti la Conferinţa Păcii, căruia îi transmitea discret memorii şi îl încuraja în susţinerea pretenţiilor sârbilor asupra Banatului. Toţii românii s-au întrebat de unde atâta afinitate, dragoste a lui Take Ionescu pentru sârbi? Puţini ştiu, iar unii istorici au spus-o parţial, sau au ascuns-o, că Take Ionescu avea origine sârbească din partea mamei. Bunica dinspre mamă a lui Take Ionescu, născută Anastasia Andronicu, a fost căsătorită cu Delberovici, de origine sârbă, ofiţer de cavalerie în armata austriacă. Delberovici s-a stabilit în România şi din căsătoria cu  Anastasia Andronicu s-a născut un singur copil, Eufrosina, mama lui Take Ionescu. Mai târziu, când mama Eufrosinei a rămas văduvă, s-a retras la Mănăstirea Viforâta, comuna Aninoasa, lângă Târgovişte. După 20 de ani de călugărie a încetat din viaţă la 11 aprilie 1884 maica Athanasia Delberovici, născută Andronicu. În cimitirul Mănăstirii Viforâta se păstrează mormântul ei şi un mic monument funerar.

            Fruntaşul liberal Ionel I. C. Brătianu, preşedintele Consiliului de Miniştri, era adeptul unei atitudini demne, intransigente pentru apărarea intereselor şi prestigiului României şi nu privea cu ochi buni politica de „sărut mâna“ adoptată de Take Ionescu în raporturile cu marile puteri. La 28 iunie 1918, Take Ionescu primise aprobarea oficială a plecării cu destinaţia Elveţia. I s-a zis „trenul Take Ionescu“. Traversând Elveţia, prima ţară liberă în care putea vorbi el, dădu o serie de interviuri şi, continuându-şi drumul, ajunse la Paris, la 22 iulie 1918. La Paris, Take Ionescu a căzut sub influenţa iudaismului mondial şi se împrietenise cu Edouard Rotschild, preşedintele Consistoriului Evreiesc din Franţa, şi cu Israel Levy, marele rabin al Comunităţii evreieşti din Franţa, cu care se întâlnea aproape zilnic. Pe aceşti doi evrei nu-i interesau soarta românilor, ci soarta evreilor din toată Europa şi doreau ca teritoriul României să fie colonizat cu evreii din toată Europa şi chiar din Asia. Chestiunea evreiască, transformată de sionişti într-o problemă internaţională, a îngreunat mult situaţia României la Conferinţa de Pace de la Paris. Ostilitatea acestor cercuri evreieşti, strâns legate de marea finanţă a Europei şi a Americii, a avut cele mai grave consecinţe asupra revendicărilor teritoriale ale României înfăţişate Conferinţei şi aprobate prin Tratatul încheiat cu Rusia, Anglia, Franţa şi Italia la 17 august 1916. Chiar Charles J. Vopicka, ministrul Statelor Unite în România, începuse să facă propaganda pentru sârbi în contra României. Take Ionescu spera să parvină la minister prin ajutorul străinilor şi de atmosfera defavorabilă din Italia care, pentru a obţine Fiume ((azi Rijeka, în Croaţia), împingea pe sârbi în Banat.

            La Paris, Take Ionescu a cunoscut o alogenă, Adina Olmazu (care o fi fost numele ei adevărat?), care mai târziu i-a devenit secretară. Această alogenă, Adina Olmazu, fusese căsătorită cu un individ, Cordescu, de care se despărţise (vezi articolul „Woroniecki“, semnat de Georgeta Filliti, în revista Biblioteca Bucureştilor, nr. 12, decembrie 2007, pag.10-12, editată de Biblioteca Metropolitană Bucureşti, str. Take Ionescu nr. 4, sector 1). Unii avansează ideea că Adina Olmazu a fost chiar căsătorită cu Take Ionescu – într-o biserică catolică din Franţa, iar această informaţie este frecvent colportată în presa on line. Alţii sunt mai rezervaţi şi mai expeditivi, dar zeflemitori, ca, de exemplu, Petre Pandrea: „Take Ionescu îşi văzuse idealul realizat: fusese prim-ministru 30 de zile. A plecat în Italia, cu noua şi tînăra sa soţie Adina Olmazu, şi a murit intoxicat de stridii şi amor. Adina fusese furată din gyneceul unui partizan politic“ (cf. Petre Pandrea, „Mentorul meu“, pe blogul http://blogulmaresaluluicrai.blogspot.ro/2012/10/mentorul-meu-de-petre-pandrea.html). Este evident că, aici, cuvîntul „furată“ nu are sensul pe care-l are în practica flăcăilor de la ţară, care-şi „furau“ viitoarele consoarte cu căruţa sau chiar cu calul. Apoi, cuvîntul „gyneceul“ este, la fel de evident, forma eufemistică de a spune că individa fusese pescuită din „haremul“ unui partizan politic, adică era o întreţinută, iar cuvîntul „soţie“ este folosit de complezenţă, spre a nu spune, frust, că Take Ionescu plecase cu o amantă, tot aşa cum unii mari „manageri“ pleacă azi în delegaţii cu o „escortă feminină“. În ţară nu este transcris un act de o asemenea importanţă: un certificat de căsătorie al unui personaj politic de o asemenea anvergură nu putea rămîne netranscris şi consemnat în arhivele oficiale; aşadar, nu s-a produs o asemenea căsătorie, deci afirmaţia nu are nici o valabilitate şi doar camuflează o posibilă relaţie de concubinaj cu o amantă de lux. Originea etnică a acestei femei este o enigmă. În anul 1928, Adina Olmazu s-a recăsătorit cu un refugiat evreu polon, Jean Korybut Woroniecki, care pretindea că este principe (vezi şi articolul Siminei Stan, „Vila prinţesei Woronieka“, în Jurnalul Naţional, 7 noiembrie 2009, pe http://jurnalul.ro/timp-liber/casa/vila-printesei-woronieka-de-la-sosea-526531.html). În realitate, era un sărăntoc, un evreu care murea de foame în Galiţia. Articolul regalistei Georgeta Filitti (decorată de trădătorul ex-rege Mihai şi prietenă de idei cu alt falsificator al istoriei, Neagu Djuvara) este plin de afirmaţii gratuite, fără nici un fel de acoperire documentară – ceea ce nu se cade pentru un „doctor în istorie“, care este, şi încă decorată de Mihai de Hopînţol. Această alogenă, Georgeta Filitti, o fostă umilă bibliotecară la Institutul „Nicolae Iorga“, s-a pretat la un lucru murdar: a distrus mormântul profesorului universitar Mihail Căputineanu (1834-1912) (fost director al Şcolii de Poduri, Şosele şi Mine în anii 1877-1878), din cimitirul Bellu Ortodox, fig. 16, loc. 6 şi şi-a construit un imens monument funerar. Alogenii vor să şteargă orice urmă de existenţă a românilor pe meleagurile lor strămoşeşti. Câtă nedreptate!!! Cine patronează şi încurajează asemenea acte de vandalism? Doctoriţa în istorie pretinde, în acest articol, că Dinu Zamfirescu este nepotul prof. dr. Toma Ionescu, fratele primului ministru Take Ionescu. Dacă ar fi fost adevărat, monarhistul s-ar fi îngrijit de mormântul profesorului, din Cimitirul Bellu Ortodox, fig. 20, loc 4, care a fost înstrăinat şi profanat de un alogen oarecare, Ilie Viţelaru, fost Weisman. De asemenea, Georgeta Filitti mai lasă să se înţeleagă, fără să aibă curajul să scrie acest lucru, că Dinu Zamfirescu ar fi nepotul generalului de divizie David Praporgescu, căzut în luptele de apărare de pe Valea Oltului (30 sept./16 oct.) în timpul contraofensivei germane. Generalul David Praporgescu este primul general român mort în războiul din 1916-1918. El este înmormântat în Cimitirul Bellu Ortodox, fig. 1 bis, loc 10. Nu trebuie uitat că Dinu Zamfirescu este fostul director al actualului Institut pentru memoria exilului românesc şi, mai ales, trebuie permanent relevat că el este iniţiatorul şi primul semnatar al infamantei „Declaraţii de la Budapesta“ – declaraţie cu caracter profund antinaţional şi antiromânesc. El a fost portar, muncitor şi un timp îndelungat tehnician la Institutul Pasteur-Bucureşti. Câtă neruşinare şi cât tupeu la acest individ să revină în ţară şi să aibă şi pretenţia să fie demnitar! Pentru ce merite? Ce valoare are el? El a fost ostil statului şi poporului român în toată vremea cât a fost în străinătate şi a făcut propagandă duşmănoasă împotriva poporului român. Ce origine etnică o avea acest individ? Acest transfug antiromân îşi păstrează şi cetăţenia franceză, de teama unor eventuale represalii din partea Statului Român. Profesorul Constantin C. Giurescu a fost ministru al Informaţiilor şi al Propagandei în două guverne înainte de 1940 şi, după cinci ani de închisoare la penitenciarul de la Sighet, a revenit la Universitate şi, peste câţiva ani, avea să fie primit în Academia Română, ca membru titular. Şi ca profesorul Constantin C. Giurescu au fost şi alţi români adevăraţi, care au înţeles mersul Istoriei. Socialismul este sensul universal şi proxim al istoriei. Prin trăsătura sa, capitalismul (iudaic) este anti-uman, anti-social şi anti-creştin. Creştinismul, prin ideologia lui, reprezintă mai mult decât o religie. El rămâne singura soluţie de emancipare a omenirii, de umanizare a omului şi de salvare a planetei de un viitor sumbru. Ferească Dumnezeu să învingă iudaismul, pentru că pe Pământ nu va rămâne decât urma paşilor lui Iisus.

            Poporul român a rămas consternat când a văzut atitudinea lui Take Ionescu la Conferinţa de Pace de la Paris. El se aliase cu italienii, care erau în conflict cu sârbii pentru Fiume şi Dalmaţia. Le promisese sârbilor Banatul, dacă nu integral, cel puţin jumătate, în schimbul renunţării la Fiume şi Dalmaţia. Atât le-a trebuit sârbilor, ungurilor, italienilor, bulgarilor, croaţilor, când au constatat că un diplomat şi om politic român atacă Tratatul încheiat în 1916 şi renunţă la teritorii româneşti. Culmea neruşinării, Ungaria pretindea Dalmaţia pentru sacrificiile făcute în timpul războiului! În consecinţă, Ion I. C. Brătianu a decis să renunţe la colaborarea cu liderul conservator Take Ionescu. Prezint mai jos un fragment din cartea lui Gheorghe Brătianu, Acţiunea politică şi militară a României în 1919:

            „Într-o discuţie cu Alexandru Lepedatu, Ion I. C. Brătianu relata că regele l-a invitat pe Take Ionescu – aflat în capitala Franţei – să revină în ţară pentru a se pune de acord cu preşedintele Consiliului de Miniştrii în legătură cu problemele care urmau să fie dezbătute la Conferinţă, în special aceea a Banatului (cf. op. cit., Editura Corint, 2001, pag. 52 şi 53). Dar Take Ionescu n-a răspuns cererii regelui. „Aceasta e cauza că el nu este azi delegat al ţării la Conferinţa de Pace şi nu orgoliul meu sau rivalităţile de partid“ a explicat Ion I. C. Brătianu.

            Înainte de a pleca la Conferinţa de Pace, Ion I. C. Brătianu îi spunea lui I. G. Duca: „Să ştiţi că voi lupta la Paris pentru aplicarea integrală a tratatului [din 1916]. Sunt aproape sigur că Aliaţii nu-mi vor da tot Banatul. Dar puţin îmi pasă, nu mă duc acolo pentru succese vremelnice, vreau, oricare ar fi hotărârile de azi, să menţin pentru viitor neştirbită, măcar pe cale solemnă de protestare, integralitatea drepturilor noastre etnice. Ceea ce a făcut tatăl meu cu Basarabia la Berlin voi face eu acum la Paris cu revendicările noastre în Apus. Chiar dacă ţara nu mă va înţelege şi nu mă va aproba azi, am credinţa că odată va da dreptate atitudinii mele“.

Această situaţie a făcut ca prim-delegat al României la Conferinţa Păcii să apară primul ministru Brătianu – al doilea delegat, în locul lui Take Ionescu, fiind numit Mişu Nicolae, ministru plenipotenţiar al României la Londra. Brătianu adusese, totuşi, cu sine şi o plenipotenţă în alb, semnată de regele Ferdinand, pentru Take Ionescu, în cazul când acesta ar fi susţinut atitudinea sa (vezi articolul lui „Voi lupta ca niciodată“ de Vasile Netea, în revista Flacăra, nr. 19, 14 mai 1982, Bucureşti).

Take Ionescu a persistat în greşeala făcută şi astfel România a pierdut Sudul Banatului, cu populaţie românească compactă, între graniţele unui stat străin. În faţa refuzului conferinţei de a satisface cererile României, Ionel Brătianu repetă gestului tatălui său de la 1877. În timpul tratativelor care precedaseră Congresul de la Berlin, Imperiul ţarist ne cerea judeţele Basarabiei de miazăzi, iar Ion C. Brătianu menţinea cu intransigenţă convenţia încheiată cu Rusia la începutul războiului, care ne garanta integritatea teritoriului; sub nici un cuvânt nu admitea să renunţe de bunăvoie la dreptul nostru asupra părţii din Basarabia pe care Europa ne-o restituise după războiul Crimeii. Evenimentele din 1918 şi unirea Basarabiei întregi cu România dovediseră, tocmai atunci, dreptatea acestui punct de vedere. Fără rezistenţa hotărâtă din 1878, România ar fi pierdut dreptul moral de a revendica Basarabia, atunci când sorocul dreptăţii i-o aducea, după patru decenii, în ceasul prăbuşirii împărăţiei ţarilor. Crede că-i de datoria sa să păstreze neatinse, pentru viitor, printr-o protestare solemnă, „drepturile imprescriptibile ale României asupra Banatului“. De asemenea, Ion I. C. Brătianu găseşte inacceptabilă clauza minorităţilor, care era de natură să ştirbească demnitatea şi autonomia Statului Român.

La tratativele de pace lungi şi anevoioase, în ciuda convenţiilor semnate în 1916, Aliaţii i-au tratat pe români de parcă s-ar fi aflat în tabăra învinşilor. Şi de data aceasta chestiunea evreiască a contat mult în hotărârile luate. Cu toate că guvernul român s-a angajat să respecte toate drepturile minorităţilor naţionale, s-a încercat să se impună guvernului român să accepte pentru evrei drepturi care-i transformau în minoritate privilegiată.

În acest timp, de la Paris soseau ultimative prin care guvernul român era somat să semneze tratatul de pace cu Austria. Faţă de refuzul României, Consiliul Suprem a decis încheierea tratatului la 10 septembrie 1919, punând România în faţa faptului împlinit. Neacceptând să-şi pună semnătura statului român, Ion I. C. Brătianu a prezentat demisia guvernului. La 1 decembrie 1919 s-a constituit un guvern de coaliţie, prezidat de Alexandru Vaida-Voievod, care avea, evident, atitudine antiliberală. La 10 decembrie 1919 acest guvern a semnat, cu mici modificări, tratatul de pace cu Austria fără să semneze art. 7 din Convenţia Specială din 9 decembrie a Marilor Puteri Aliate. Articolul 7 din Convenţia Specială din 9 decembrie 1919 prevedea colonizarea în România a 2 milioane de evrei (vezi Dr. Şerban Milcoveanu, Corneliu Z. Codreanu, vol. I, Editura Liga pentru Apărarea Adevărului Istoric, Bucureşti 1996, pag. 15-23). Faptul că Ionel I. C. Brătianu, şeful primei delegaţii şi, apoi, dr. Alexandru Vaida-Voievod, şeful celei de-a doua delegaţii, n-au vrut să-şi pună semnătura în calitate de prim-miniştri, arată că acest articol 7 şi întreaga Convenţie specială n-au acordul Naţiunii, care a alcătuit statul şi care răspunde în Istorie. Această convenţie specială a fost semnată numai de Nicolae Titulescu, ministrul „străinătăţii“, cum era denumit de românii patrioţi şi naţionalişti. Reacţia de protest a naţiunii s-a produs spontan şi unanim în ziua de 10 decembrie 1922, prin Tineretul Universitar, care, în România, la fel ca în toate ţările, este seismograful devenirii şi viitorul Ţării: la 4 martie 1923, la Câmpulung, în Bucovina, s-a fondat Liga Apărării Naţionale Creştine, sub preşedinţia ilustrului profesor A. C. Cuza.

Unul din argumentele impresionante ale sârbilor era de ordin militar. Dacă întreg Banatul ar fi fost al României, Belgradul şi Valea Moraviţei erau descoperite şi la discreţia românilor. Drepturile românilor asupra Banatului se sprijineau pe considerente de ordin geografic, etnic şi economic, care nu se puteau contesta. Deşi în tratatul secret cu toate puterile Triplei Înţelegeri, încheiat la 17 august 1916, prin care ni se asigura la încheierea păcii dreptul de a alipi Bucovina, Banatul, Maramureşul, Crişana şi toată Transilvania, până la o linie care mergea de la Debreţin la Seghedin, pornind de la faptul că,. până în secolul al XVIII-lea, populaţia majoritară la est de Tisa era românească, Conferinţa a adoptat, la 23 mai 1918, o soluţie de compromis, care este în liniile ei mari cea de astăzi, care este şi nedreaptă şi rea. Ea are marele dezavantaj că nu ne-au fost acordate nici măcar judeţele Vârşeţ şi Alibunar cu o majoritate indiscutabilă românească. Graniţa a fost deplasată cu 20-30 km spre est, pe considerentul că Belgradul, capitala Iugoslaviei, se află prea aproape de hotarul românesc. Se punea problema mutării capitalei Serbiei. Alte popoare, în perioada interbelică, au realizat-o însă: turcii au mutat capitala de la Constantinopol la Ankara, în mijlocul podişului Anatolian; brazilienii au clădit o capitală nouă, tot pe un podiş, la Brazilia, în interiorul ţării; ruşii au mutat capitala de la Petrograd la Moscova.

Astfel au rămas pe teritoriul Serbiei peste 400.000 de mii de români, din care 100.000 de mii în Sudul Banatului, şi 300.000 în vechea Serbie, pe Valea Timocului şi Craina. Din cauza amplasării excentrice a Belgradului, jumătate din teritoriul Banatului, partea cea mai fertilă, a rămas pe nedrept în stăpânirea sârbilor.

În susţinerea revendicării integrale a acestui ţinut românesc, prezentată de Ion I. C. Brătianu, la Conferinţa Păcii, România s-a confruntat cu rezistenţa unor reprezentanţi ai Puterilor Aliate, care erau foarte puţin documentaţi în chestiunile româneşti şi pretindeau că Statul Român ar deveni prea puternic dacă i s-ar atribui întreg teritoriu al Banatului. Deosebit de ostil ne-a fost evreul LANSING, ministrul de externe al Statelor Unite la Conferinţa de Pace, care, invocând, argumente etnografice rău întrebuinţate, fiind puţin documentat, cerea chiar şi retrocedarea Cadrilaterului. Apariţia americanilor la Conferinţă a făcut ca hotarele promise României să sufere ştirbiri simţitoare şi foarte păgubitoare intereselor şi viitorului neamului românesc. Astfel, neamul românesc din Sudul Banatului a fost ameninţat să piară. Românii s-au bucurat de puţine libertăţi democratice, autorităţile sârbeşti determinându-i să părăsească ţara. În anii ’50-’60, românii din Sudul Banatului au emigrat în masă peste ocean. Astăzi numai în oraşele New York, Chicago, Detroit şi Hollywood, trăiesc peste 40.000 români din Iugoslavia. Ei se străduiesc să menţină comunităţile etnice, tradiţiile, folclorul, limba, să-şi crească copiii în cultura românească şi se gândesc la România. Sârbii au făcut o extraordinar de mare greşeală. Au alungat românii din Sudul Banatului şi în locul lor au adus sârbii din provincia Kosovo, acum culeg roadele. În Kosovo, acum populaţia majoritară este albaneză. Cum se ştie, provincia Kosovo şi-a declarat independenţa.

Experienţa trecutului ne învaţă să fim prudenţi, pentru că nu trebuie uitată atitudinea sârbilor din România, cât şi a sârbilor şi ungurilor din Sudul Banatului, în timpul evenimentelor din decembrie 1989, care luptau pentru autonomia Banatului din România şi chiar desprinderea lui de Statul Român. Aşa a început baia de sânge românesc în decembrie 1989. 

În timpul conferinţei de pace (19 ianuarie 1918), baronul Eduard Rotschild şi soţia sa i-au invitat pe Take Ionescu şi pe Adina Ecaterina Olmazu să petreacă o vacanţă împreună în localitatea Chamonix din Munţii Alpi. Adina Olmazu, după moartea lui Take Ionescu s-a căsătorit cu evreul polon Woroniecki. Cine este această femeie? De unde venise? Ce origine etnică avea? studii, profesie? (vezi cartea Take Ionescu de Vasile Netea). Alexandra Ecaterina Olmazu s-a născut în Bucureşti la 18 septembrie 1891 şi a decedat la 3 august 1975 la Bucureşti. Este revoltător că acest evreu cumano-găgăuţ Călin Mircea Popescu Nasta a depus urna cu cenuşă a Adinei Alexandra Korybut Woroniecki în incinta Mausoleului lui Take Ionescu din Sinaia. Un lucru extrem de neplăcut şi chiar ofensator la adresa memoriei lui Take Ionescu este faptul că acest evreu găgăuţ a amplasat bustul Adinei Olmazu alături de bustul marelui politician în incinta mausoleului (vezi articolul „Profanarea Mausoleului lui Take Ionescu din incinta Mănăstirii Sinaia“ din ziarul Tricolorul, nr. 1061, 17 septembrie 2007). Adina Olmazu a fost căsătorita cu evreul polon Korybut Woroniecki timp de 47 de ani. Adina s-a căsătorit cu Woroniecki în anul 1928. Ea mai fusese măritată înainte, cu un anume Cordescu, fost Camburas, de care divorţase. Acest Cordescu este înmormântat alături de Florica Cordescu (1913-1965) – căsătorită cu Eugen Jebeleanu; Marcela Cordescu (1915-1984), căsătorita cu Vladimir Colin; Eugen Jebeleanu (1911-1991); Vladimir Colin (1921-1991) este fiul lui Ella Pauker; Maria Camburas (1877-1964) – figura 114 din parcela scriitorilor –, Cimitirul Bellu Ortodox. Culmea ironiei, mormântul scriitorului Mihai Ungheanu (1931-2009) este alături de mormintele acestor alogeni.

Şi acum a apărut un pretins descendent al Adinei Olmazu, un oarecare Călin Mircea Popescu Nasta, şi vrea să intre în posesia averilor lui Take Ionescu, individul neavând niciun drept. Din ce ţară a venit şi cine este, de fapt, acest individ? El este născut în Bucureşti în anul 1921. În prezent locuieşte în Bucureşti, str. Frederic Chopin nr. 13, scara A, apart. 2, parter, sector 1. Prin Hotărârea Curţii Europene pentru drepturile Omului din Strasbourg, din 7 ianuarie 2003, Călin Mircea Popescu Nasta a câştigat a) imobilul revendicat din str. Arh. Ion Mincu nr. 19, clădire care este proprietatea Academiei Române, unde a funcţionat o secţie a Muzeului Naţional de Artă; b) vila lui Take Ionescu din oraşul Sinaia, Aleea Molomăţ nr. 2 (la 200 m depărtare de Mănăstirea Sinaia), unde a funcţionat doi ani căminul de copii „30 Decembrie“ şi Muzeul Take Ionescu, a fost revendicată şi câştigată tot de Călin Mircea Popescu Nasta şi ginerele lui, Dan George Georgescu. În această vilă (de fapt, un castel cu o curte de 6.500 mp) erau două camere, cu biblioteca şi Muzeul familiei Take Ionescu, iar în restul camerelor, destul de numeroase, funcţiona căminul de copii „30 Decembrie“. La câteva zile după ce a câştigat acest imobil, Călin Mircea Popescu Nasta şi ginerele lui, Dan George Georgescu, au vândut întreg imobilul soţiei sportivului Rednic Mircea – vînzare care are un evident caracter penal. În limba bulgară cuvântul Rednic înseamnă un om obişnuit, simplu, prost. Copiii, în număr de aproape 70, au fost alungaţi în stradă. Incredibil! Ce ruşine pentru primarul oraşului Sinaia, care l-a ajutat pe acest individ, evreul găgăuţ Călin Mircea Popescu Nasta (ce nume neaoş românesc) să intre în posesia acestui imobil.

În prezent, acest individ, Călin Mircea Popescu Nasta, a revendicat şi câștigat şi imobilul din str. Take Ionescu (fostă str. Atenei) nr. 25, Bucureşti, unde funcţionează Institutul Naţional de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu“, din cadrul Academiei Române. Curtea de Apel Bucureşti, prin Decizia Civilă irevocabilă, nr. 743 din 9 iunie 2011, atribuie reclamantului Popescu Nasta Calin Mircea, imobilul situat în Bucureşti, str. Take Ionescu, nr. 25, sector 1, fosta str. Atena nr. 25 – imobil care fusese vândut Statului Român, respectiv Ministerului Justiţiei, de Adina Ecaterina Woroniecki, la 16 iulie 1940, prin Decretul-Lege nr. 2103 (cf. Monitorul Oficial (partea II), nr. 163 din 19 iulie 1940). Urmează ca Institutul Naţional de Etnografie şi Folclor să evacueze imobilul. Este incredibil! Academia Română s-a lăsat jefuită de aceşti indivizi alogeni. Care anume persoane din Academia Română sunt implicate în acest jaf? Nu cumva tot acelea implicate şi în alte escrocherii legate de vînzarea unor terenuri al Academiei? Înainte de moarte, Take Ionescu a făcut un testament în care este scris clar: „Las întreaga mea avere, mobilă şi imobilă, fără nici o rezervă, oriunde s-ar afla în ţară sau străinătate, Academiei Române“. Se va găsi vreodată vreun om care să aibă demnitatea, curajul, mândria să şteargă această ruşine a Neamului Românesc? Cine este acest individ, ce origine etnică are, de unde a venit, ce calitate procesuală are, cine este în spatele lui?! Călin Mircea Popescu Nasta nu are niciun grad de rudenie cu Adina Olmazu, ci doar a  îngrijit-o circa şase luni înainte de moarte. Este doar un „gigolo“ care a pus mana pe actele familiei Ionescu. În ziua de 21 martie 2013 la Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a Civila, va avea loc procesul pentru executarea silită şi evacuarea Institutului Naţional de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu“ din imobilul situat în str. Take Ionescu, nr. 25, Sector 1, Bucureşti – Dosar nr. 4206/3/2012.

Cum a intrat Adina Woroniecki în posesia averii lui Take Ionescu este un mister. Dar şi mai mare mister este cum a intrat acest anonim, Călin Mircea Popescu Nasta, în posesia averii Ecaterinei Woroniecki, cunoscută sub numele Adina! Nici nu era posibil, pentru ca Take Ionescu avea fraţi, avea nepoţi. Unul din nepoţii lui Take Ionescu, colonelul Victor V. Ionescu, medic militar, băiatul fratelui lui Take Ionescu, generalul Victor Ionescu, ambasador în Portugalia, înainte de deces a spus: „Nu am întâlnit în viaţa mea o mai mare hoaţă ca aceasta Adina!“ Ea a fost ajutată de mafia evreiască să intre în posesia tuturor bunurilor care au aparţinut familiei Ionescu. Aproape sigur ea avea origine evreiască!

            Ar fi o crimă şi o mare ruşine pentru Statul Roman ca imobilul care a aparţinut lui Take Ionescu şi unde funcţionează, încă, Institutul Naţional de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu“ să fie însuşit de un evreu cumano-găgăuţ, Călin Mircea Popescu Nasta, străin de Neamul Românesc, străin de orice urmă de respect faţă de patrimoniul material şi spiritual al ţării şi care, mai ales, nu are nici un drept de moştenire. Astfel vor dispărea România ca stat şi poporul roman ca naţiune. Vorba profesorului Petre Ţutea „Neam de tâmpiţi ce suntem. Am avut milă de alogeni. Ne merităm soarta!“ Profesorul Nicolae Iorga a fost mai precis şi mai categoric: „Un popor ridicol şi criminal de tolerant!“

5 martie 2013

Voicu TUDOR