Chemarea mânăstirii – Alexandru STĂNCIULESCU-BÂRDA

În toată copilăria şi tinereţea mea mânăstirile m-au fascinat. Aveau ceva, ca un magnet, care mă atrăgeau. Poate dacă aş mai fi avut fraţi, mi-aş fi îndreptat paşii definitiv spre mânăstire. An de an eram nelipsit de la hramurile unor mânăstiri precum Tismana, Schitul Topolniţa, Polovragi şi Lainici. Cu autobuzul, cu trenul, cu bicicleta sau chiar şi pe jos, trebuia să ajung. Simţeam o chemare, o atracţie, iar după Sărbătoare simţeam că plutesc, eram cu adevărat fericit. Dumnezeu ştie dacă e vina mea sau a celor ce-au intrat încălţaţi în sufletul meu, ca să nu mai am şi azi aceleaşi trăiri!

Era în vara anului 1969. Eram elev la seminarul din Craiova. Trecusem în anul II. Părinţii îmi cumpăraseră o bicicletă semicursieră „Ukraina”. Era o bijuterie. Timp de nouă ani, în toate vacanţele, cu timp şi fără timp, am bătut drumurile până la Obârşia Cloşani, Calafat, Herculane, Tismana, Polovragi, Lainici. Parcă zburam cu ea!

În vara aceea vorbisem cu unul al lui Pascaloniu din Bâlvăneşti să mergem cu bicicletele la hram la Mânăstirea Lainici, pe 6 august. Zis şi făcut! În după-amiaza de 5 august am plecat la drum. Când am ajuns la Bâlvăneşti, tatăl prietenului meu mi-a adresat cuvinte grele. Nici vorbă să-şi lase fiul să mă însoţească. Ar fi trebuit să mă întorc la Malovăţ şi s-o iau pe drumul principal, pe asfalt, spre Târgu-Jiu. N-am făcut-o. Am crezut că pot ajunge cu bine şi dacă dau pe Balta-Baia de Aramă. Pe acest traseu, până la Târgu Jiu aveam peste 100 kilometri de străbătut. Aveam mult de urcat cu bicicleta la mână, dar ce conta. Când am ajuns la Târgu Jiu, era în jur de ora 22-23. Oricum, era întuneric deplin. M-am dus la gară. Am lăsat bicicleta la „bagaje”. Pentru un bagaj obişnuit taxa era un leu, pentru bicicletă a fost trei lei. M-am dus în oraş să mănânc ceva. Mi-era o foame de lup. Undeva în centru am găsit un restaurant. Cu greu am aflat un loc liber la o masă. Mi-am comandat ceva de mâncare şi o sticlă de apă minerală. Cu mine la masă era un domn, care băuse binişor alcool. Nu era beat, era doar băut. Avea poftă de vorbă şi ne-am împrietenit repede. Era avocatul Alexandru Popescu din Târgu Jiu. Până pe la ora 2, când s-a închis localul, am stat de vorbă. Mi-a plătit consumaţia. M-a rugat ca atunci când mă voi preoţi, să-i scriu, fiindcă vrea să-mi doneze un rând de veşminte preoţeşti. Nu m-a lăsat să merg la gară, unde aveam de gând să rămân până dimineaţa. M-a luat acasă la dânsul.

Am străbătut multe străzi, până am ajuns în faţa unei vile imense cu câteva etaje. Undeva la etaj mi-a spus că dorm soţia şi cele două fiice ale sale. Noi am intrat pe undeva printr-o portiţă în partea din spate a clădirii. Acolo era o cămăruţă de câţiva metri patraţi, în care abia aveau loc un pat, o masă şi un scaun. Aceea era camera avocatului. Acolo rămânea noaptea, când se întorcea din oraş. A trebuit să mă culc cu el în pat. Dimineaţa, m-am sculat devreme, când primele raze de lumină s-au strecurat pe fereastră. L-am trezit şi pe domnul avocat. S-a uitat surprins la mine şi m-a întrebat nedumerit: „Tu cine eşti, mă? Ce-i cu tine aici?” A trebuit să-i povestesc cum ne cunoscusem seara, ce am vorbit… Cu multă greutate şi-a amintit!

Mi-am luat bicicleta de la gară şi am pornit-o spre Lainici. Mă concuram cu trăsurile şi căruţele împodobite, care mergeau tot la mânăstire. Am asistat la slujba oficiată de ierarh şi de un sobor numeros, am privit fascinat cântăreţii de muzică populară şi dansatorii de pe scenele de pe Valea Jiului, din apropierea mânăstirii, am văzut şi am auzit câte toate până aproape de asfinţitul soarelui. Nu am ştiut când a trecut ziua.

În sfârşit, m-am hotărât să plec spre casă. Drumul era lung şi eram conştient de greutăţile lui. Nu conta. Fusesem la mânăstire şi asta mi-era de ajuns. Am trecut de Târgu Jiu. Se întunecase bine. Am trecut de Ciuperceni, de Vârtop şi am început să urc Dealul Bujorăscului. Era asfalt. La un moment dat, m-au simţit nişte câini. În apropierea şoselei era una sau mai multe stâni staţionate. Mi s-a făcut inima cât puricele. Nu aveam nici o apărare. Câinii veneau în goană în urma mea. Cred că m-ar fi sfâşiat dacă mă ajungeau. Am sărit pe bicicletă şi am pornit-o înnebunit de frică. Parcă şi bicicleta simţea frica mea. Deşi drumul începuse să urce, bicicleta mea alerga ca niciodată. Auzeam în urmă ghearele câinilor cum se loveau de asfalt, îi auzeam lătrând tot mai aproape. Am fugit cum nu am făcut-o niciodată, dar câinii nu au reuşit să mă prindă. Până la urmă s-au lăsat păgubaşi. S-au întors la oile lor. Am coborât şi eu de pe bicicletă. Eram ca un burete îmbibat în apă. La cumpăna nopţii, ajunsesem în vârful Dealului Bujorăscu, în inima pădurii. Nu trecea maşină, nu se auzeau decât ţipetele păsărilor de pradă, care ieşiseră la vânătoare… La lumina lunii am văzut că ceasul arăta ora 24:00!

 Când se revărsau zorile, am ajuns acasă. Părinţii mă aşteptau. Toată noaptea nu dormiseră şi ascultaseră cu încordare, poate-poate, mă aud venind. Gânduri negre le dădeau ocoale. Singura lor nădejde le era Dumnezeu. Când m-au văzut, au început să plângă de bucurie. Nu le-am povestit niciodată ce mi s-a întâmplat pe Dealul Bujorăscu!

Pr. Dr. Alexandru STĂNCIULESCU-BÂRDA

Scrisoare Pastorala Nr.235

august 2012