Poezie pe aripi de ape

          Autor: Viorica POP

          În clipele de aşteptare pentru o nouă plecare în largul mării, îmi venea, fără voie, în minte una dintre definiţiile poeziei,  aparţinând scriitorului şi editorului american Carl  Sandburg  (1878-1964), de două ori deţinător al premiului “Pulizer”, pentru poezie şi pentru biografia lui Abraham Lincoln: ,,Poezia este un animal marin care trăieşte pe uscat şi ar vrea să zboare”. Un farmec trist, mi-am zis, şi căutam să mai rămân  ,,cu picioarele pe pământ”  în încercarea  de a-mi aşeza în suflet impresiile  de până acum.

          În Hamburg, după o călătorie obositoare cu maşina, tristeţea că depindeam de un program se risipea în farmecul oraşului, pe care-l descopeream cu ajutorul unui tânăr român, stabilit de ani buni aici.  Centrul istoric, Primăria şi bisericile Sf. Petru (sec.XII-lea),  Sf.Iacob (sec.XII-XIV),  Sf. Caterina (sec.XIV-XVI), apoi cartierele moderne şi, bineânţeles, portul cu depozitele şi canalele sale, care legau oraşul dintre  râuri de continent, de mări şi de lumea întreagă, aşezau parcă zbuciumata istorie sub  semnul casei vestitului pod Kohlbrandbrucke.  Cetatea fondată de Charlemagne în anul 808 d.Hr. suferă invazia wikingilor, danezilor, slavilor,francezilor lui Napoleon şi distrugerile ultimului război mondial, dar oraşul se dezvoltă şi demonstrează  că dorinţa libertăţii şi lupta pentru ea l-au făcut al doilea mare oraş al Germaniei.  Poezia  Hamburgului vieţuieşte în libertatea de a-şi armoniza pământul cu apa navigabilă  în deschideri spre Marea Nordului, Marea Baltică de acolo de unde Alster şi Bill se varsă  în Elba.

          La Kiel, locul îmbarcării pe Marea Baltică, o altă poezie ne lasă să privim prin frântura de timp spre portul cu vapoare şi feriboturi colorate şi de aici să avem panorama oraşului cu inimi de parcuri, cu pulsuri largi de bulevarde, către care vibrau apele fiordului Kieler.

          Intram spre seară în Panteonul apelor cu zeităţi scandinave şi valurile se făceau aripi cu inscripţii runice despre străvechi credinţe, despre Odin şi Walkirii. Poezia  ne însoţea pe treptele de  valuri eminesciene prin împărăţia zeului; ,,Şi Odin îşi deschise ochii albaştri / Şi mari, râzând cu ei – iar zeii / Lin şuşoteau între ei bătrâneşte / Şi surâzând îşi aduceau aminte / De-a tinereţii zile dulci a lor,  ascunse / În negura secolilor trecuţi…’’.

          A doua  zi,  vaporul făcea ,,slalom’’ printre sutele de insule de un verde umbros al ţinuturilor nordice,  Pe una din ele locuia retras scriitorul Tomas Transtromer, câştigătorul a numeroase premii naţionale şi internaţionale, al Premiului Nobel pentru Literatură în 2011.  În portul suedez, ne-am hotărât să străbatem oraşul pe jos, ajutaţi de o hartă cumpărată în drum şi să cunoaştem capitala ca în poezia lui Transtromer, în imagini condensate, translucide.

          Atestat documetar din 1252, oraşul Stockholm este astăzi deţinătorul a numeroase locuri  declarate Patrimoniu Mondial UNESCO.

          Palatul Regal are cele mai  frumoase clădiri în stil baroc; Palatul Drottinholms,  fostă reşedinţă regală, se află în mijlocul unui parc în aranjament francez şi englez, incluzând un teatru şi un pavilion chinez; Oraşul Vechi (Gamis Stan) impresionează prin străduţele înguste, pietruite, populate cu muzicanţi, iar  Catedrala Stockholm

                                                                      2

(sec.XII-lea) are o statuie din lemn a Sf. Gheorghe (sec.XVI-lea) şi o copie din1636 a celei mai vechi imagini a oraşului, datând din 1535…

          În nopţile albastre ale plutirii pe mare, arderea gândului pătrundea dincolo de confortul modern, cu programe artistice de tot felul  şi întrevedea  zorii pe ţărmuri estoniene. Ne apropiam dimineaţa de capitala Tallin parcă pe verticală, căci mai întâi zăream turnuri de catedrale şi de cetăţi, proiecţii istorice şi de credinţă spre eternitate, aparţinând unui popor mic, dar cu mari izbânzi prin  ,,valurile vremii’’.

          După legendă, cetatea Tompea de pe colina de calcar ar fi fost ridicată în secolul al XII-lea de văduva Linda, în amintirea soţului iubit, eroul epic estonian Kalev.  Cuceritorii danezi construiesc în secolul următor o cetate, numită de localnici Taani linnus, ,,fortăreaţa daneză’’,  de unde şi numele oraşului. Râvnit pe rând de danezi, norvegieni, germani, ruşi, oraşul era protejat de şaizeci de turnuri şi ziduri, păstrate în parte şi azi, ca Turnul Pikk Hermann, cel mai înalt, devenit port-drapelul Estoniei. Devastat de incendiul din 1648, oraşul păstrează totuşi clădiri vechi ca pe nişte peceţi ale istoriei. Cea mai înaltă biserică din lume era în secolul al XVI-lea  închinată unui sfânt norvegian; în biserica Sf. Spirit s-a tipărit primul text în limba estoniană; biserica ridicată de germani păstrează tablouri din secolul al XV-lea,  iar cea mai nouă (din 1900) este Catedrala Ortodoxă Alexandru Nevski.  Primăria, singura în stil gotic din ţările nordice, are în vârf o giruetă cu Sf. Tomas şi datează din 1530. Construcţia Kadriorgului începe în 1718, când Petru cel Mare fixează locul castelului şi al parcului, dăruite soţiei sale.  De la casele din lemn, reprezentând o poezie a liniştii, la Palatul Republicii Estone sau la clădirile moderne  şi la forfota din port, oraşul, de mărimea Braşovului nostru, îşi integrează istoria în prezentul european într-un mod care i-ar fi făcut plăcere scriitorului Eduard Vilde  (1865-1933), pionerul realismului critic în literatura estoniană…

          O simfonie a zborului pe ape ni se făcea dorinţa de a sosi în ,,patria ţarilor’’, Sankt Petersbourg, glorie a imperiului şi glorie a cărţilor.  (Poetul Ovidiu, ca personaj în romanul ,,Dumnezeu s-a născut în exil’’  de Vintilă Horia, gândea pe ţărmul getic al Pontului Euxin că viaţa unei cărţi poate dura mai mult decât viaţa unei cetăţi.)  Din nou gândul la  definiţia lui Sandburg, transfigurat într-un spaţiu de excepţie:  oraş de ape şi de pământ visând mereu la dimensiuni cosmice ca un adevărat Paradis al Nordului.

          Terenul mlăştinos de la marginea pământului rusesc, stăpânit de ceţuri şi de nopţile albe, intră în istorie şi legendă încă din 1703, anul fondării sale prin voinţă  împărătească şi geniu arhitectural.

          Prima construcţie, Fortăreaţa  Petru şi Paul de pe Insula Iepurilor avea o poziţie strategică  în delta Nevei. O salvă de tun de pe un bastion anunţă şi azi amiaza  ca pe o rezonanţă a înfrângerii barierelor dintre coloniile germane, franceze, suedeze,  olandeze, italiene, engleze, formând apoi comunitatea petersburgheză, cu ferestre economice şi culturale spre întreaga lume.  Gloria are însă şi ceţurile ei.  Între zidurile fortăreţei, tribunalele condamnau la ani grei sau la moarte, dacă  e să amintim doar detenţia lui Dostoevski, Gorki, Troţkin sau executarea Decembriştilor.  Catedrala de aici (sec.XVIII-lea) are în vârf  un înger care să protejeze oraşul,  are un clopot  cu orologiu făcut din 35 de clopote mai mici, bătând de două ori pe zi, adăposteşte tablouri şi mormintele din marmură albă ale  ţarilor, exceptând pe cel al ţarului Alexandru II  şi pe cel al soţiei acestuia, executate din marmură roşie şi neagră.  De

                                                                  3

 curând au fost aduse aici şi rămăşiţele familiei ultimului ţar al Rusiei, Nicolae al II-lea,  familie executată în 1918, la Ecaterinburg, din ordinul lui Lenin.

          In fuziunea de apă şi arhitectură se armonizează şi  realitatea tradiţiei cu prezentul şi cu aburul de legendă. În Insula Vassilevski se află vechiul port, primul muzeu, Academia de Arte, păzită de doi sfincşi cu imaginea faraonului Amenophis III

 În Piaţa Decembriştilor, veşniceşte primul monument ecvestru al lui Petru I, cântat de Puskin în poemul ,,Cavalerul  de bronz’’.  Din explicaţiile ghidului de limbă franceză,  am priceput spusele sculptorului Falconet: „Ţarul meu nu ţine niciun sceptru, întinde dreapta protectoare peste ţara pe care o străbate. Se  caţără pe piatra care-i serveşte  drept  piedestal, stânca simbolizând greutăţile pe care le trece”.

          Catedrala SF. Isac, din piaţa cu acelaşi nume, e a treia după Sf. Petru din Roma şi Sf. Paul din Londra, ca biserici cu dom. În centrul pieţei se  află monumentul lui Nicolae I, iar pe o latură, Palatul Mariinski, dar de nuntă al ţarului pentru fiica sa cea mare.   (Azi este sediul Consiliului Municipal.)

          Un vis poetic este piaţa Ermitajului, Palatul de Iarnă al ţarilor, din 1763 până în 1917   (azi muzeu adăpostind peste 3 milioane de exponate).   În faţă străjuiesc imensa clădire a Statului Major şi Coloana lui Alexandru I, încununată  de un înger cu cruce.

          Am văzut în interiorul măreţ al catedralei Notre Dame de Kazan,(o adevărată galerie de artă) şi monumentul mareşalului Kutuzov (îngropat aici), cu icoana Fecioarei din Kazan, a cărei imagine l-a însoţit în campaniile militare binecuvântându-l la Borodino .

         Unică în stil este Catedrala Sf. Nicolae (închinată marinarilor), construită din  două biserici una peste alta, cea de sus închinată lui Hristos şi cea de  jos, Sf, Nicolae.

          Catedrala Reînvierii lui Hristos  îşi păstrează unicitatea prin ansamblul de 308  mozaicuri pe o suprafaţă de 6560 m.p.,  iar Catedrala Sf. Treime adăposteşte racla lui  Alexandru Nevski, şi, în incinta mănăstirii, mormintele lui  Ceaikovski  şi Dostoevski.

          N-a fost timp pentru o plimbare pe artera principală a oraşului, dreaptă ca o săgată şi străjuită de clădiri cam de aceeaşi mărime, aşa cum o vedeam din vaporaşul

care ne plimba pe un braţ al Nevei.      Dintre nenumăratele clădiri, poezia îşi păstra misterul când trecem  prin faţa palatului prinţesei Velkovskaia, unde a trăit Puşkin în ultimul an sau când trecem prin faţa castelului Mihailovski, unde a studiat   Dostoievski.

          Învăluiţi de farmec, nu puteam totuşi alunga regretul de a nu ne fi plimbat pe poduri, mai multe decât în Veneţia, Amsterdam şi Stockholm, embleme reflectând geniul tehnicii şi gustul epocilor sau regretul de-a nu fi vizitat Ermitajul, Peterhoful, Tarskoe Selo. Era mult peste puterile unei zile, dar ne rămânea dreptul de a le proiecta  în vis, un vis poetic, născut din  cuvintele scriitorului rus Apollon Grigoriev despre nopţile albe: ,,Nenumăraţi poeţi laudă  şi descriu nopţile noastre nordice, dar e imposibil să exprimi în cuvinte frumuseţea lor, după cum e imposibil să descrii parfumul unui trandafir sau vibrarea unei corzi instrumentale. Niciun poet nu va putea să  transmită liniştea misterioasă, plină de gânduri şi de viaţă, care se arată pe Neva, cu respiraţia ei tăiată după zbenguielile  în soare sub lumina fosforescentă a norilor uşori şi sub purpura asfinţitului. Niciun pictor nu stăpâneşte  culori magnifice care să şlefuiască în cer şi să se reflecte pe ape ca o piele de cameleon pe faţete de cristal, ca într-o polarizare a luminii.  Niciun muzician nu va putea   transcrie sunetele

impregnate de sentimente,  care urcă de pe pământ spre cer şi, aici reflectându-se,

                                                           4

să cadă din nou  pe pământ…’’

          Cădem şi noi din visare în realitate pe vaporul care-şi întorcea direcţia spre licărirea roşie de la asfinţit. Vântul aprindea în noapte stele umede…

          Din nou o dimineaţă marină, cu licăriri ale oraşului  Copenhaga, loc de popas pentru noi, care  puteam trăi în câteva ceasuri atmosfera capitalei daneze.

          În traducere, ,,portul negustorilor’’, oraşul Copenhaga pornea în 1167 de la un fort (azi  castelul Cristianborg) să se dezvolte sub domnia lui Cristian al IV-lea , suferea de epidemii, incendii, bombardamente, înflorea în secolul al XIX-lea,  ca să  devină în 1996 capitala culturală  a Europei  şi să sărbătorească în2005 bicentenarul naşterii lui A.C.Andersen.

          Turnurile oraşului proiectau şi aici pe verticală credinţele şi speranţele.

          Turnul Primăriei (în faţa căreia s-a  celebrat, în 1948,  eliberarea de sub ocupaţia nazistă şi în 1992, victoria fotbalului danez în Cupa Europei) domină întregul oraş.

          Străbăteam pe jos capitala şi identificam după hartă locuri mai deosebite: Fântâna  Dragonului, Fântâna Carităţii, Catedrala Luterană,  unde s-a cununat, în2004, prinţul moştenitor Frederik cu Mary Donaldson, Piaţa Amagertov, cu Fântâna Berzelor şi  cu statuia episcopului întemeietor,  Absalon;  Piaţa Palatului, cu pitoreasca ei gardă regală, Biserica Sf. Nicolae, Sinagoga în stil oriental, clădiri moderne sau cazărmi cu rezonanţe istorice;  originalul cromatic şi arhitectural din Cartierul Nihvan, unde a locuit Andersen.

          Culorile şi formele clădirilor, răsfrânte în culoarea apei, luminau feţele trecătorilor, mulţi dintre ei turişti din toate părţile lumii, iar nouă ne dădeau impresia unui oraş-curcubeu arcuit peste istorie şi modernitate.

          Într-o astfel de emoţie, vaporul de care ne apropiam la sfârşitul plimbării ni se părea  ,,fata pribeagă” din lirica danezului Johannes Jensen, neliniştită să înfrunte vânturile şi valurile vieţii.

          Ne adăposteam impresiile în culcuşul nopţii şi al sufletului ca să le depănăm pe drumul spre casă, cu nostalgii şi doruri, cu poezia catargelor, cu trecerea clipelor:

   ,,Lumea toată-i trecătoare / Oamenii se nasc şi mor / Ca şi miile de unde / Ce  în suflet le pătrunde / Treierând necontenit / Sânul mărei infinit’’…

          Purtam cu noi, în cadenţă eminesciană, ceva din definiţia lui Sandburg şi din dezmărginire: ,,Numai poetul / Ca păsări ce zboară / Deasupra  valurilor / Trece peste nemărginirea  sufletului…