IRINA IORDĂCHESCU, DINCOLO DE POVESTE

IRINA IORDĂCHESCU, DINCOLO DE POVESTE

Autor: Mihaela Dordea

Între ceea ce se vede şi ceea ce se petrece în gândurile noastre în momentele de aplecare asupra propriei fiinţe, contrastul pare izbitor. Viaţa este alcătuită din legi de loc şi de timp mult mai riguroase. Evenimentele nu se încadrează decât într-o strictă proporţie în intervale cronologice. E ca fotografia unor obiecte care îşi asigură un loc în spaţiu între dimensiuni deprimant de fixe. Câtă deosebire între imaginea aceloraşi evenimente atunci când ele revin în mintea noastră, toate, în profunzimea unei clipe! Contururile lor se schimbă, se amestecă cu ale altora, după legi poate nu mai capricioase, dar sigur altele, total necunoscute.

Gândindu-ne la aceste fenomene, poate ciudate, în amalgamul de trăiri şi stări interioare există întotdeauna substanţă pentru miracol. Şi vorbesc aici despre suflet; pentru că deşi cu toţii ştim ce înseamnă el rămâne mereu un profund mister, atât de inexplicabil încât îl putem considera un miracol.

            Sunt foarte tentată să vă spun o poveste. O poveste despre fiica cea mică a împăratului. Şi despre miracole. Dar nu am s-o fac. Am să vă povestesc despre o seară de toamnă, o casă de poveste, în care fiecare obiect degajă căldură, o bucurie pe care o simţi de cum păşeşti înăuntru şi care te face să te simţi aici într-un loc binecuvântat. Şi este un loc binecuvântat, pentru că, iată, liniştea şi iubirea pe care ai senzaţia că le poţi atinge sunt dovada vie că „omul sfinţeşte locul”. Pentru că aici locuieşte frumoasa soprană Irina Iordăchescu, înconjurată de iubirea mamei sale, actriţa Irina Bora şi a logodnicului ei, tenorul Cătălin Mario Vasiliu.

            Cum este Irina? Are acea suavitate combinată perfect cu spiritul brav al eroinelor de roman englezesc, serafice dar neclintite în sentimentele lor, capabile să îşi urmeze destinul împotriva oricăror oprelişti. Pentru că Irina cunoaşte bine sensul destinului ei. Destinul unei mari artiste.

            Când vorbeşte, ca şi atunci când cântă, Irina Iordăchescu este de un lirism profund şi o delicateţe de ton care emoţionează. Ceea ce m-a impresionat foarte tare, a fost sinceritatea cu care a făcut , firesc, o destăinuire de suflet.

            Irina era după un concert la Opera Naţională, unde a fost invitată să cânte cu o seară în urmă. Un eveniment important, decernarea premiilor VIP în domeniul muzical, premiu pe care îl primise şi ea anul trecut, şi care ţinut pentru prima oară la Operă s-a desfăşurat într-o atmosferă aparte, mai elegantă, mai selectă.

            O privesc şi mă întreb, şi o întreb şi pe ea:

            – Te-ai născut într-o familie de artişti. Ce latură a personalităţii tale, unice de altfel, a fost influenţată mai mult şi de cine?

            Irina Iordăchescu: Am fost foarte mult influenţată din mai multe direcţii. Fiind între surorile mele am preluat seriozitatea Cristinei şi libertatea de spirit a Ralucăi. Ştiu să fiu foarte disciplinată şi foarte severă, dar ştiu şi să mă bucur de viaţă, să dau frâu liber sentimentelor şi dorinţei de a cunoaşte , de a afla cât mai multe. Genetic, am preluat de la ambii părinţi. Mama a fost şi este o natură foarte sensibilă, foarte romantică, timidă.

–         Ai multe şi din trăsăturile ei fizice, eşti la fel de frumoasă.

I.I.- Unii spun că semăn mai mult cu tata. Dar sunt şi zile când mi se spune că semăn foarte bine doar cu unul dintre ei.

– Eşti o combinaţie fericită între cei doi.

I.I.- De la mama cred că am mai preluat, ori genetic ori prin model, o anumită naturaleţe, un anumit firesc şi o curăţenie în atitudinea faţă de celălalt. Tata (baritonul Dan Iordăchescu-n.a) este un personaj mai complicat, mai complex, mai ciudat uneori. Foarte pasional, foarte temperamental. El este un personaj şi în viaţa reală. Face parte din categoria oamenilor speciali pe care trebuie să îi înţelegi şi să şti cum să îi iei. Consider că am moştenit ce era mai bun de la ambii părinţi.

            Mă gândesc că un artist se naşte de două ori. Odată când vine natural pe lume şi a doua oară când porneşte conştient pe drumul spre glorie artistică. Lung, greu, strălucitor. Irina simte nevoia să îşi exploreze rădăcinile. Este conştientă de ele şi face, să zicem, un pelerinaj la vechile izvoare unde găseşte noi resurse pentru a merge mai departe. În numele ei se regăseşte şi numele bunicei paterne, Sevastia.

–         Porţi numele bunicei tale, Sevastia. Este un nume rar şi frumos totodată. Care este sentimentul pe care ţi-l dă acest lucru?

I.I.- Este un sentiment special, mai ales că înainte de a mă naşte, tata a avut un vis în care buna îl anunţa ca va avea o fetiţă.

În timp ce Irina povesteşte visul tatălui ei, îmi amintesc de o altă seară din vara trecută, în care Dan Iordăchescu îmi povestea acelaşi vis. Cu duioşie, îşi amintea cum, la Paris fiind cu „Dama de pică” de Ceaikovski, mama Sevastia i-a spus în vis două lucruri. Unul care l-a îngrozit şi care anunţa cutremurul din 4 martie, era în 1977, şi un al doilea care i-a adus o mare bucurie, naşterea unei cocuţe, cum se spune în Moldova, o fetiţă de care îl ruga pe Dan să aibă grijă, ea, bunica plecată de multă vreme într-un alt univers. Aşa i-a rămas numele de alint, Coca.

I.I.- Eu cred foarte tare în astfel de lucruri. Cred că şi atunci când nu mai existăm fizic, rămâne o legătură strânsă cu cei pe care i-am iubit. Sunt convinsă că toate gândurile noastre, sentimentele noastre profunde,toată iubirea pe care o purtăm cuiva, nu au cum să dispară, pentru că toate acestea sunt energie. Şi chiar dacă nu există acea comunicare normală, firească, pe care o cunoaştem şi pe care o folosim între noi, cei de aici, există o alta ştiută doar acolo sus. Şi iată că,  fie şi pentru scurt timp, ea se face. Mi-ar fi plăcut ca acest nume să fie şi numele meu de scenă, dar, din păcate, în străinătate este greu de pronunţat. De altfel am mari probleme şi cu numele de Iordăchescu. Tata nu vrea să înţeleagă, dar şi el a avut probleme de genul acesta. Mulţi îl sfătuiau să îşi schimbe numele, îi dădeau diverse soluţii. De exemplu, un impresar italian i-a propus să îşi spună Giorgio Dan. Pe afişe  apărea Jordachesco, sau alte variante. Mă gândesc să fac o schimbare în acest sens. Pe afişele de la Scala am avut scris Iordakescu, cu „k”. Am avut convorbiri lungi în străinătate ca să îi conving pe cei de acolo să scrie Iordăchescu, pentru că acesta este numele meu şi aşa trebuie să apară. Dar este foarte greu. Sunt locuri unde este chiar imposibil de pronunţat. Aş fi putut lucra cu numele de scenă Irina Sevastia, dar era la mijloc şi tata şi numele trebuia păstrat. Sigur că dacă se va face această schimbare ea va fi doar pentru străinătate, unde documentele se vor completa cu numele din buletin, iar pe afiş va apărea numele de scenă. Pentru publicul din România voi rămâne în continuare Irina Iordăchescu.

– Pentru că ai vorbit despre public, cum simţi tu relaţia, legătura cu publicul? Am văzut manifestări extraordinare de căldură la spectacolele tale. Tu îţi dai seama cât te iubeşte publicul?

I.I- Da. Câteodată nici nu trebuie să se ajungă la primul moment de aplauze care se spune că este barometrul spectacolului şi simt pulsul sălii, căldura …Este tot un schimb de energie. Cu mici excepţii, publicul nostru vine la Operă, la Ateneu, la sala de concert să se bucure de muzică. Diferenţa dintre succesul şi eşecul unui artist o face tocmai această deschidere sufletească pe care o avem şi unii şi ceilalţi, mai ales ca artist. Această dăruire totală muzicii, personajului  şi colegilor de scenă şi nu  egoului personal, ambiţiei de a demonstra vocea ta, calităţile tale, în detrimentul spectacolului. Sigur, pe scenă trebuie să îţi pui calităţile în rol, în interpretare…Să nu fim ipocriţi! Asta nu e o profesie pe care să o faci în baie. Dar trebuie menţinut un echilibru între cât o faci pentru tine şi cât pentru muzică, pentru respectul şi dragostea pentru o lucrare, pentru un rol. Sunt roluri pe care le îndrăgesc mai mult. Asta nu înseamnă nu am aceeaşi conştiinţă profesională şi dăruire şi faţă şi de celelalte. Sunt roluri care îmi aduc mai multă satisfacţie. Fie pentru caracteristicile psihologice ale personajului, fie pentru muzicalitatea partiturii…Sunt multe motive care te apropie de un rol, dar modul în care îţi faci profesia, rămâne acelaşi. Pentru ceea ce reprezintă muzica, pentru public. 

Irina Iordăchescu munceşte foarte mult, pentru că odată ajunsă în vârf, locul trebuie menţinut. Nu ştiu dacă este conştientă de valoarea ei, de faptul că nivelul la care a ajuns este foarte înalt, mai ales acum după ce a făcut Violeta din Traviata de Verdi , rol pe care îl interpretează admirabil,  că evoluţia ei continuă către mai sus. O întreb. Îmi răspunde că Traviata i-a marcat cariera. Că a fost un pas foarte important.  E fericită pentru că presa  a avut numai cuvinte frumoase.

I.I.- Este pentru prima oară de la 16 ani de când cânt conştient, pentru că de fapt, de la 6 ani cânt şi mă prostesc prin casă – aşadar este pentru prima oară când sunt foarte mândră şi fericită pentru ceea ce am făcut. Chiar dacă s-ar fi spus lucruri mai puţin frumoase, tot nu ar fi contat pentru că sunt şi rămân convinsă până la capăt că a avut loc un moment foarte important. Reacţia publicului a fost foarte emoţionantă. Mă gândeam chiar dacă să mai stau la aplauze ori nu, pentru că  nu voiam să se gândească colegii mei că e prea mult…A fost o reacţie spontană a publicului şi extraordinar de generoasă faţă de mine.

Pe Irina o întristează „graba unora de a critica”. Pentru că este artistă, ea ştie cu siguranţă că un interpret, indiferent de starea în care este în seara de spectacol, chiar dacă valoarea lui este mai mică, va lăsa ceva bun la finalul reprezentaţiei. Tristeţea ei vine de la atitudinea de observator al răului al unora dintre cei care sunt prezenţi în sălile de spectacol. „Păcat…- spune ea-aceşti oameni nu se mai pot bucura de frumos…” În ceea ce o priveşte, „puţine persoane ar putea să îmi şteargă zâmbetul de pe buze. Şi acestea sunt persoane foarte apropiate sau care chiar prezintă o garanţie că ştiu despre ce vorbesc. Pentru mine contează publicul şi ce simte el. Eu am reuşit să îmi creez un scut şi nu mai pot fi afectată şi nici destabilizată. Ştiu foarte bine ce am bun şi la ce mai am de lucrat. Pentru că dacă până şi cineva ca tatăl meu spune că şi acum zece ani a mai descoperit ceva, şi acum cinci ani şi acum un an a mai descoperit ceva  şi i-a venit o idee, a mai găsit o rezonanţă…În profesia asta mereu ai ceva de învăţat. Şi mai ales dacă ai ajuns la un anumit nivel unde trebuie să te menţii. Cine spune că nu mai are nimic de învăţat, că este un artist complet, la o vârstă mică, este chiar un mare păcat pentru el. Publicul adulmecă, simte şi sancţionează.”

Discuţia se poartă acum pe tema problemelor din cultură, din arta românească. Vorbim despre artiştii de mare valoare, generaţia de aur… Şi ea şi eu suntem acuzate de nostalgie când susţinem ideea că artiştii ar trebui sprijiniţi, aşa cum era în regimul comunist. Că o făceau pentru imaginea lor, că ştiau să îşi apere valorile, comuniştii au făcut multe pentru artişti. Erau trimişi la specializări în străinătate, la concursuri, erau trataţi cu respect. Irina  trebuie să îşi plătească fiecare deplasare. Fie că e o audiţie, fie că este un concurs sau o manifestare artistică, ea trebuie să plătească tot de la transport la ţinutele de scenă şi la pianistul care o acompaniază. Chiar de la primul contact cu organizatorii, este întrebată dacă are bani să poată participa la audiţia respectivă sau la concurs, ori la concert. Situaţia din ţară este cunoscută foarte bine. Şi ca să poţi să îţi urmezi drumul, să faci carieră artistică, este necesar să faci sacrificii şi Irina le face.

Viaţa ei personală? Da, există şi o îmbină cu cariera. Nu este niciuna piedică pentru cealaltă. Îşi doreşte un copil dar aşteaptă momentul prielnic tocmai ca să nu existe nici un motiv de îndoială. Cătălin Vasiliu, logodnicul ei o înţelege şi o susţine. Sigur că au intenţii matrimoniale, dar Irina este convinsă că iubirea, stabilitatea, fericirea alături de omul iubit nu o dau documentele care pot exista sau nu, dar sentimentele , înţelegerea, bucuria de a fi împreună sunt atuuri mult mai puternice pentru a menţine o relaţie de cuplu. Vrea şi se simte liberă în gândurile ei, în sentimentele ei şi oferă aceeaşi libertate de spirit omului de lângă ea. „ există o reciprocitate în momentul în care celălalt are nevoie de tine-spune ea-  şi tu ai nevoie de el. Să nu dispară acest sentiment. În viaţa unui artist există mult stres, zbucium, multe tulburări, ca de altfel şi în viaţa cotidiană. Dacă peste toate acestea ar mai veni şi îndoieli sentimentale,nesiguranţă, întrebări, nelinişte, ar fi prea mult. Iar un artist este foarte vulnerabil când nu are linişte. Dar cât timp există credinţa că acest om care este lângă mine, cât va fi, cât va da Dumnezeu să fie, nu mă va trăda, nu mă va minţi…”

Irina crede foarte tare în Dumnezeu şi în ceea ce există dincolo de percepţia fizică. Se gândeşte deseori la ceea ce se poate întâmpla, la ce va fi când  şi dacă un cataclism ar distruge totul din jur. Cu ce rămânem atunci? Sensibilă, raţională,  profundă în gândire…

–         Cine  eşti tu, Irina ?

I.I.- Cred că cineva v-a şoptit gândurile mele. Nu am mai spus nimănui şi totuşi îmi puneţi această întrebare acum…Sunt doar vreo două seri, când singură în liniştea nopţii mă gândeam ..care este misiunea mea aici? Pentru ce am venit?Sigur nu doar pentru muzică, pentru bucuria mea de a cânta, pentru bucuria celorlalţi de a mă asculta… Trebuie să mai fie ceva…Îmi doresc să pot înţelege. Îmi doresc să ştiu şi să înţeleg tot ceea ce mi se întâmplă, ce nu se întâmplă. Sunt convinsă că toate aceste lucruri sunt deja pregătite undeva pentru fiecare dintre noi, pentru omenirea întreagă.

Irina are o inimă mare, plină de iubire. Îmi spune că „ Am cântat cu sora mea Cristina, cu tata nu se pune problema pentru că el nu are nevoie de sprijin, dar am cântat alături de logodnicul meu, Cătălin, de sora mea şi am simţit că am nevoie de trei inimi ca să poată duce emoţia şi tracul. Simţeam că explodez de emoţie pentru ei. Emoţiile pentru mine dispăreau şi mă gândeam doar la ei.”

 Iar eu mă gândesc cât de grea şi frumoasă e starea aceasta!

            Ce îşi doreşte ea foarte tare? Să poată ajuta. „ Să am putere financiară să o pot face. Deocamdată , înafara prezenţei mele pe scenă pentru a cânta cu diverse ocazii fără pretenţii materiale tocmai ca să pot ajuta în felul acesta, nu pot să fac mai mult”

            Am mai stat o vreme cu Irina, Cătălin şi cu mama Irinei Iordăchescu în casa de poveste, unde fiecare obiect împrăştie iubire. Am stat de vorbă la o cafea şi la plecare, am luat cu mine o stare de bine şi frumos.

            Astăzi, 9 martie, Irina împlineşte 34 de ani. Mă gândesc că pentru darul de suflet pe care l-am căpătat făcând parte din povestea ei, nu îi pot oferi cadou de aniversare alături de : LA MULŢI ANI, IRINA!- decât tot un dar de suflet. Iată-l:

            „Sunt fericit că pot să spun câteva cuvinte acum, la aniversarea fiicei mele cea mică, Coca –Irina. În casa cu trei fete, cea mică, soprana, a izbucnit spre glorie. Ea respectă printr-o muncă şi sacrificiu enorme harul primit de la Tatăl ceresc prin părinţii ei. Cu alte cuvinte responsabilizează harul şi îl transformă în misiune. Printr-o inteligenţă muzicală nativă dar şi acumulată şi perfecţionată prin studiu, ea intuieşte că nu poate exista natură umană fără o conjuncţie permanentă cu cultura.

            Prin premiera ei în rolul Violetei  din Traviata de Verdi, rol care a însemnat un triumf în Opera Naţională Bucureşti, ea a readus în sala de spectacol succesele imense ale generaţiei lirice de altădată iar presa a elogiat-o spunând că o nouă legendă lirică se naşte prin Irina Iordăchescu, legată de legenda marilor suverani ai cântului de operă. Tot presa, nominalizându-mă printre ei pe mine şi pe Nicolae Herlea, mi-a dăruit o bucurie supremă.

            Un drum al căutărilor se sfârşeşte, un al drum, al marilor succese naţionale şi internaţionale a început şi se va împlini.

LA MULŢI ANI, FATA TATEI!”

 Dan Iordăchescu