SCRISOARE DESCHISĂ DOMNULUI PREŞEDINTE AL U.D.M.R. MARKO BELA

SCRISOARE DESCHISĂ DOMNULUI PREŞEDINTE AL  U.D.M.R.  MARKO BELA

Autor: Corneliu LEU

STIMATE DOMNULE PREŞEDINTE,

            În speranţa că ne vom înţelege şi ca literaţi şi ca cetăţeni ai aceleiaşi ţări, Vă scrie un bătrân confrate cu care, prin anii ’80 primeaţi acelaşi premiu literar. Dar, în afară de asta, sunt convins că ne putem înţelege, chiar şi pe bază de termeni intelectuali, mai bine decât sunt înţeleşi aceştia de către alţi colegi de guvernare ai Domniei Voastre.

            Pentru că nu cred să existe intelectual adevărat şi de bună credinţă care să poată confunda medicul sau educatorul –  profesiuni de acută utilitate şi, dintre specializările de mare importanţă socială, cele mai strict, precis şi evident normate universal în funcţie de numărul populaţiei – cu bugetarul care taie frunză la câini şi de care societatea se poate dispensa fără părere de rău.

            Şi totuşi, Stimate Domnule Preşedinte, Domnia Voastră faceţi parte exact din guvernarea care, în aceste zile procedează la genocidul înjumătăţirii spitalelor din România şi la tragedia restructurării umilitor financiare, a învăţământului. Ba, mai mult decât atât: giraţi, prin ministrul căruia îi susţineţi creditul politic, sănătatea întregii ţări.

            Aşa că, pentru a Vă dovedi întregul meu respect  printr-o întrebare sinceră şi frontală, vă rog să-mi răspundeţi dacă, măcar în gândurile Dumneavoastră intime, nu vă puneţi problema că acest gir va lăsa în istoria relaţiilor interetnice din ţara noastră gustul amar al faptului că un ministru de etnie maghiară a înjumătăţit şansele de supravieţuire a multor suferinzi şi, în ori ce caz, a bolnavilor cronici care au nevoie de asistenţă spitalicească. Sau, de asemenea:  dacă perseverenţa Dumneavoastră (de admirat ca act în sine) de a vă dobândi dezideratele din învăţământ, nu cumva s-a realizat exact pe fondul măsurilor distructive pentru educaţia publică din România?!

Da, Domnule Preşedinte: Întrebarea mea este pe cât de directă pe atât de sinceră. Ea vine din partea unui om care ar fi foarte îngrijorat şi raţional şi sufleteşte, dacă şi-ar da seama de vreo ascensiune şovină, de vreo escaladare extremist naţionalistă în ţara lui. Din partea unui om care, cu sinceritate creştină, doreşte să prevină orice motiv pentru aceasta.

Dar cum s-o facem, cum să preîntâmpinăm o asemenea amprentă pe înregistrările sufleteşti care consemnează istoria relaţiilor interumane când, în vreme ce eu scriu aceste rânduri, la Babadag, la Ţăndărei, la Sântana, la Ocna Mureş, la Ştei, la Pătârlagele, la Cernavoda, la Cisnădie, la Titu, la Mărăşeşti, la Sulina şi în destule altele dintre cele 182 de unităţi desfiinţate sau comasate au loc proteste ale bolnavilor ca şi ale  personalului sanitar împotriva măsurilor pe care ei, prin lozincile afişate, le atribuie mai mult ministrului dumneavoastră,  decât guvernului în ansamblul incapacităţii sale?   Oamenii nemulţumiţi iau act şi consemnează protestând împotriva cuiva. Nu stau să-şi explice. Aşa că, Vă întreb cu aceeaşi francheţe: V-ar conveni să înceapă să se spună în popor că „Ministrul ungur ne periclitează starea de sănătate”?!

Sper să înţelegeţi alarmarea mea sinceră, dacă vă daţi seama că, în conjunctura actuală, e posibil şi aşa ceva chiar dacă n-ar fi întru totul adevărat; şi că, în plus, nu ducem lipsă de unii cărora le-ar conveni să se audă asta!

Folclorul (cine s-o ştie mai bine decât noi, scriitorii?!) este de inspiraţie emoţională. El nu face analize ştiinţifice bazate pe tehnicile unor reactivi precişi sau pe calcule logaritmice; dar, de fixat, se fixează cu colţi puternici pe conştiinţa epocii. Fapt pentru care cred că ar fi cazul să vă puneţi şi Dumneavoastră întrebarea dacă e normal să contribuiţi la apariţia unui asemenea folclor sau, măcar, dacă asta ar fi benefic pentru mentalitatea socială a României contemporane. Pentru că, pe mine, asta mă interesează, Stimate Domnule Preşedinte: Mentalitatea benefică social şi economic pe care trebuie să o capete concetăţenii mei pentru a nu se mai lăsa manipulaţi nici de instigaţii şovine nici, mai grav, de demagogia corupţilor care vor numai putere şi beneficii.

Trăgând acest semnal de alarmă la care mă obligă atât religia mea care este a dragostei faţă de semen cât şi conştiinţa mea de patriot democrat care desfide extremismele, eu v-aş ruga, aşa cum vă respect ca intelectual Stimate Domnule Preşedinte, ca în perspectiva Congresului la care aţi anunţat că nu veţi mai candida, să Vă puneţi la modul filosofic întrebarea dacă Vă veţi lăsa formaţiunea în mrejele partenerilor Dumneavoastră care Vă compromit în guvernarea prezentă atât de mult, încât se ajunge la asemenea păreri, nu lipsite de argumentare, cum că „ministrul ungur ne sabotează sănătatea”.

Or, pe mine, ca român onest şi tolerant, nu mă interesează că unul dintre membrii U.D.M.R. face jocul perfid  „Băsescu, Boc et compania”; treaba dumisale,  dacă se complace într-o asemenea adunătură de oprobriu naţional!… Pe mine mă interesează că stupida şi incapabila guvernare de astăzi duce de râpă soarta României!…

Şi mă doare, Domnule Preşedinte; Vă mărturisesc îndurerat că, la vârsta mea, cumplit mă doare!

Cu o asemenea declaraţie de natură strict emoţională, pe care o recunosc impulsivă dar sinceră, revin la raţionamentul cu care am început aceste rânduri:

Reducerea bugetarilor din sistemul umflat cu funcţii parazitare şi recalcularea bugetului naţional pentru înlăturarea cheltuielilor parazitare şi neproductive este  soluţia logică în faţa crizei. Soluţie cu care au căzut în mare măsură de acord forurile parlamentar-guvernamentale, cele financiar-internaţionale, cele europene şi unele organizaţii reprezentative pentru societatea civilă românească.

S-a căzut de acord şi i s-a activat guvernului funcţia sa firească pentru care există: gestionarea acestor măsuri de salvare a economiei şi a bugetului naţional.

Până aici totul e normal şi exact. De aici încolo, însă, începe aberaţia produsă – ca să nu mă gândesc la mulţimea de acte strict penale – de incompetenţa crasă a mai multor guverne care poartă numitorul comun: BOC.  

Această aberaţie a condus la inimaginabila concluzie menţionată de mine la început, că „bugetar = parazitar” înseamnă nu clientela politică răsplătită cu funcţii grase în care nu face nimic, ci cel mai bine normat segment din aparatul serviciului public acordat cetăţenilor României: Personalul sanitar şi personalul din învăţământ şi educaţie. Adică medicii şi asistenţii care, în toate statisticile mondiale, sunt precis evaluaţi ca specialişti la mia de locuitori şi, în toate practicile sanitare din lume, au normele cele mai stricte cu număr de pacienţi pe zi în dispensare şi număr de paturi în instituţiile spitaliceşti… De asemenea profesorii, învăţătorii şi educatorii, tot specialişti de primă necesitate naţională, calculaţi cu aceeaşi precizie la mia de locuitori şi normaţi strict cu număr de ore pe săptămână, sunt cei care trebuie să sufere umilirea de: „bugetar = parazitul care ia salariu fiindcă a făcut servicii unui partid”. Şi, astfel, am ajuns în situaţia în care, în vreme ce exact acest segment de specialişti  – care nu sunt „bugetari” în sensul peiorativ al cuvântului, adică bugetofagi, ci oamenii cei mai utili serviciului public prin care se justifică însăşi existenţa statului modern – este evaluat în toată lumea civilizată cu date limpezi care atestă starea de civilizaţie a unei ţări sau comunităţi umane în statistici despre care trebuie să spunem cu ruşine că ne aflăm la coadă. Adică: În situaţia noastră, fie criză sau nu, noi nu avem de redus, ci de majorat încă mult numărul de angajaţi în aceste domenii.

Ei bine, aici am găsit noi să facem reducerile bugetare a căror lipsă de logică (sau lipsă elementară de conştiinţă faţă de serviciul public ce trebuie asigurat cetăţenilor ţării)  a condus, dincolo, în capitolul unde se calculează reducerile de prevederi bugetare, la alte aberaţii. A condus la desfiinţarea logisticii sanitare şi logisticii de educaţie naţională în egală măsură cu desfiinţarea posturilor de specialişti. Adică am ajuns să înjumătăţim spitalele pentru care poporul acesta a străduit încă de pe vremea lui Carol I, am ajuns să desfiinţăm şcoli exact când ne confruntăm cu reapariţia analfabetismului, am ajuns să ne autodegradăm la modul mizerabil condiţia de „specialişti puşi la dispoziţia populaţiei”, prin deteriorarea învăţământului public şi încurajarea diplomelor particulare sau chiar de stat cumpărate pe bani fără învăţătură.

Să ne gândim, Stimate domnule Preşedinte, că a diminua capacităţile educaţionale ale unui popor înseamnă a întârzia în mod voit afirmarea lui, a prelungi dependenţa lui de alţii; iar a înjumătăţi serviciul public în materie de sănătate este, şi mai grav, echivalent cu a provoca înjumătăţirea populaţiei. Fapte care conduc la concluzia că guvernarea actuală nu tinde nicidecum să facă eforturile necesare pentru a putea aduce bugetul naţional la nevoile populaţiei ci, în mod criminal, ar prefera să procedeze la acte de diminuare a populaţiei pentru ca să-i ajungă bugetul subţiat prin incompetenţă şi corupţie.

Acesta nu este un simplu act sinucigaş în istoria unei societăţi umane, ci un act de genocid cultural şi genocid sanitar din partea unei guvernări care-şi ignoră obligaţiile faţă de societatea respectivă sau, poate, la modul mafiot, chiar nu vrea să şi le îndeplinească. Exact aşa cum şi-a permis să afirme că statul nu are răspundere faţă de soarta fiecărui cetăţean al ţării, chiar actualul ei întâistătător în monstruoasa guvernare.

Este treaba Dumneavoastră şi opţiunea Dumneavoastră, Stimate Domnule Preşedinte, dacă vreţi ca istoria să Vă asocieze cu asemenea acte antinaţionale pe care le susţine o bună parte din partidul ce reprezintă latura românească din această coaliţie. Dar eu, cu gândul bun prin care doresc să ne iubim şi să ne cinstim cu toţii valorile, Vă urez să Vă dea Bunul Dumnezeu mintea românului cea de pe urmă!