EMINESCU DIN LACRIMĂ

EMINESCU DIN LACRIMĂ

Autor: Mihaela Dordea

            Trebuie să fi fost o noapte. O noapte de cristal pur, prin care stelele ce îşi aranjau pliurile rochiilor de gală se răsfăţau pe un cer prea îndepărtat. O noapte rece cu sclipiri de jar. Mijloc de ianuarie, geros şi sacru, când crisalida netulburată a atomului primordial s-a transformat în lacrimă frământată de neliniştea propriei desluşiri şi a coborât printre muritori.

            Şi a fost atunci strigăt şi cânt şi cuvânt. Şi a fost atunci deschisă o poartă spre tainele ascunse ale creaţiei universale : naşterea, viaţa, iubirea şi moartea. Şi a mai fost atunci o revărsare de lumină. Şi copilul care a adus toate acestea pe pâmântul Mioriţei şi-a asumat crucea neamului său şi a purtat-o cu el de la marea cea mare până la Luceafărul răsărit din ea şi aruncat sus, de unde s-a zămislit picurul acela de iubire care a crescut ca un bulgăre de zăpadă ce se rostogoleşte şi devine avalanşă.

            Atunci oamenii au învăţat să asculte şi au aflat că  Seara pe deal, buciumul sună cu jale, că peste codru trece vremea şi uneori se pleacă cu ramurile grele la pământ de tristeţe şi de dor , că vara a trecut şi rămâne amintirea unei nunţi de poveste , tot acolo, la mijloc de codru, unde Fluturele şi gingaşa Viorică au petrecut alături de mirele Călin.

            Şi pentru că poarta era deschisă pentru puţin timp, că aşa se întâmplă minunile, cel venit să ardă pe pământ cu flacără şi lacrimă a pătimit însutit şi înmiit alături de neamul său, poporul român, în căutarea adevărului, a absolutului, cu siguranţa că el există, e acolo undeva unde nu poţi ajunge decât prin credinţă şi jertfă. Şi suferinţă. Şi umilinţă. A pătimit şi a fost răstignit asemeni Mântuitorului neînţeles alături de tâlhari şi pentru că iubea omul şi afla mereu frumosul din frumos, a mai rămas puţin să treacă pe la Teatrul Naţional unde a fost actor pentru o seară şi unde a cunoscut femeia pentru întâia oară, apoi a plecat prin lume să se desăvârşească. Şi a pus în cuvânt sufletul său, şi mintea sa, şi a propovăduit libertatea deplină a spiritului, şi dacă a văzut că «  Noi reducem tot la pravul azi în noi, mâni în ruină,/Proşti şi genii, mic şi mare, sunet, sufletul, lumină-/ Toate-s praf…Lumea-i cum este…şi ca dânsa suntem noi. » a plecat înapoi, acolo unde îi era locul pentru ca să rămână nemuritor, el ca Luceafărul, el Luceafăr.

Şi pentru că uneori ne căutăm cu plâns şi alean în suflet,  că ne este greu şi nu ştim unde ne e lumina şi avem nevoie de o adiere, de scânteia divină picurată de zei, îl găsim acolo pe el, Eminescu din lacrimă.