ANGELA BACIU – POEME

ANGELA BACIU – POEME

Rubrica realizata de Sorin Olariu

S-a născut şi a copilărit  într-o aşezare veche de pe malul stâng al  Dunării, în oraşul lui Panait Istrati, în care puteai să te identifici cu Nerantule şi Chire Chiraline, cu oameni, de altfel,  frumoşi şi primitori, pe o stradă unde se vindea bragă şi nuga, în acel loc  “cumplit de negustori” cum spunea Fanuş Neagu, în  oraşul Brăila.

Cunoscut sub numele de Ibrail, de pe vremea când  era raia otomană, spaţiu cosmopolit unde tinerii marinari străini acostau în portul vechi, un amestec de Orient şi Occident, un oraş viu, unde  femei cu pălării cu boruri largi şi mânuşi de dantelă se plimbau la amiază cu trăsura, un oraş cu un comerţ înfloritor şi bogat.

Această viaţă a dispărut însă la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, lăsând în urmă doar amintirile. Cât de mult mi-ar fi plăcut să mă nasc la Ibrail” declara poeta Angela Baciu într-un interviu.

          Este membră a Uniunii Scriitorilor din România, filiala Iaşi, poet, publicist, promotor/consilier cultural. A urmat studii de drept, comunicare şi este masterand în drept european. A publicat 14 cărţi de poezie, poezii pentru copii şi publicistică şi este prezentă în peste 30 de antologii şi dicţionare. Poezia sa este tradusă în limbile engleză, franceză, maghiară, slovacă, cehă, etc.

           Iniţiază şi coordonează periodic programe şi proiecte culturale pentru copii şi adolescenţi, evenimente caritabile, lecturi publice, turnee şi este colaborator permanent la diferite reviste scrise şi on line, dar şi la instituţii culturale din România şi din străinătate.

           În această săptămână  colaboratoarea noastră. poeta Angela Baciu împlineşte frumoasa vârstă de 40 de ani  (şi … 23 de ani de la debutul literar) .

           Redacţia îi urează cu această ocazie mult succes în tot ceea face şi La Mulţi Ani!

poem

Uite aşa se leagă toate visele noastre

Când adormim doi îngeri frumoşi păzitori

începe să plouă

Peste timp pământul însetat ţipă

Urlă de dor cuvintele se aşează pe tabla neagră

Şi priveşti cerul

De unde să-ţi mai începi viaţa

Până în centrul pământului aş fugi să fiu

Doar cu el un fel de carne mă strânge

Scriu să nu plâng de dorul său

pădurea se închide

Din ce în ce mai mult

Uite aşa se leagă toate visele noastre

                                                            ***

Dumnezeule, privesc  fotografia făcuta de el

Sus pe vârful muntelui

Sunt altă femeie

Tânară senină fără riduri

Unde e femeia de ieri?

Simt pe genunchi greutatea mâinilor sale

                                                            ***

Cineva vorbea singur

Parca îi murise sora – striga omul într-o staţie de

Autobuz

Era singur atât de singur

                                                            ***

De la el aştept mângâierea

Un balerin frumos în chip de duh al pădurii

Ochii săi mă ard mă ţintuiesc

Ştie că sunt acolo l-am aşteptat

Atâta vreme l-am aşteptat…

                                                            ***

Rasarit de soare la malul mării

Chipul său ud în valurile chemătoare

Pescarii sunt demult cu năvoadele în larg

Acolo înlăuntrul meu

Plâng de fericire…