Tirania băncilor

Tirania băncilor

Autor: George Petrovai 

Apariţia banilor cu funcţiile lor de plată, transfer şi tezaurizare, a produs acel formidabil dublu impact asupra omului, în general asupra tuturor societăţilor arhaice înjghebate de acesta, societăţi care – pare-se – sătule doar să ştie, vroiau şi să aibă: Mai întâi lovitura sub centură aplicată de bani moralei individuale şi colective, apoi indiscutabilul rol al acestora la apariţia economiilor moderne, care dacă s-au dovedit incapabile să aducă cu ele fericirea şi prosperitatea generală, în schimb s-au dovedit mult mai pricepute decât economiile precedente să inoculeze în competitori setea de câştig dusă până la dezumanizare, să înfăşeze trebuinţele umane în meşteşugite promisiuni electorale şi să înalţe jertfele celor mulţi la rangul de contribuţie obligatorie pentru instaurarea binelui şi păcii în lume.

            Cum banii sunt sângele economiilor moderne, este lesne de înţeles că băncilor le revine rolul de organe vitale ale corpusului social, prioritar de inimă, în pofida faptului că instituţiile de acest gen îşi dovedesc cu fiecare prilej neomenia şi lipsa de inimă…

            Recenta criză financiară, dezlănţuită taman ca în anul 1929 pe Wall Street, este un argument îndestulător în acest sens, care – în plus – pune în evidenţă trei fapte esenţiale:

            a)Pericolele ce pândesc actuala civilizaţie, fundamentată pe un consum agresiv ce merge până la risipă;

            b)Integrarea sistemelor economice şi financiare, gen Uniunea Europeană, duce inevitabil la globalizarea crizelor cu care se confruntă omenirea, mai ales când atari grave probleme demarează într-un stat puternic dezvoltat;

            c)Mai devreme sau mai târziu toate băncile sunt expuse riscurilor. Proba în acest sens ne-a fost oferită de băncile elveţiene, recunoscute drept un veritabil etalon al stabilităţii financiare. Nu şi în cazul de faţă, când UBS şi Credit Suisse – două dintre cele mai mari bănci elveţiene, au solicitat ajutor financiar pentru a putea face faţă presiunii pusă pe ele de criză. Guvernul de la Berna a investit şase miliarde franci elveţieni în UBS prin instrumente financiare convertibile în acţiuni, în vreme ce Credit Suisse şi-a majorat capitalul cu zece miliarde franci elveţieni, bani obţinuţi prin…chetă publică!

            Alte state prudente, bunăoară aşa ca Marea Britanie, au depăşit criza luând de îndată măsuri pentru naţionalizarea băncilor aflate în impas.

            Dar cu toate că în majoritatea ţărilor din jur se luau măsuri îndelung chibzuite pentru evitarea impactului frontal cu criza (Polonia, de pildă, nici măcar n-a fost atinsă!), iar mai apoi pentru ieşirea grabnică din ghearele ei, în România nu se făcea nici una, nici cealaltă. Dacă nici măcar acuma nu avem un plan anticriză, cu toate că majoritatea românilor sunt scărmănaţi de ea de le merg fulgii, cine naiba să-şi fi bătut pe-atunci capul cu un proiect de preîntâmpinare a crizei, atâta timp cât politicienii de prim rang ai momentului dădeau asigurări de felul următor: “Români, nu trebuie să vă temeţi de criză, de îndată ce economia noastră înregistrează ritmuri spectaculoase de creştere economică”!

            Iar Mugur Isărescu, guvernatorul Băncii Naţionale, la rândul lui făcea aprecieri cel puţin surprinzătoare în legătură cu băncile şi clienţii lor, fără să-l tulbure faptul că pe teritoriul României activează doar sucursale ale unor mari bănci din străinătate şi că băncile-mamă deja înregistrau primele şocuri: “Băncile noastre, perora el cu seninătate, sunt atât de solide încât nici măcar nu vor fi atinse de criză”!

            Ce anume l-a îndemnat pe eternul nostru guvernator să dea asemenea asigurări hazardante? În mod cert teama îndreptăţită ca, din cauza panicii clienţilor, să nu se ajungă la o adevărată degringoladă în sistemul bancar românesc, ceva foarte asemănător cu anarhia. Căci, trebuie s-o spunem, între tiranie (în cazul de faţă tirania băncilor) şi anarhie există o legătură puternică şi interschimbabilă, conform algoritmului: Tirania este anarhia canaliei de sus, iar anarhia este tirania canaliei de jos!

            Ştim cu toţii că numeroasele şi foarte prosperele bănci din România – o revoltătoare sfidare la adresa sărăciei şi tristeţii din jur, n-au avut parte de aberanta stabilitate din previziunile lui Mugur Isărescu, dar că ele s-au salvat urmând cu stricteţe cele două imperative majore ale politicilor bancare elaborate în fiefurile centrale:

            a)Retragerea temporară de capital din sucursale şi dirijarea acestuia înspre băncile-mamă;

            b)O necontenită şi foarte insistentă campanie de publicitate, care are ca scop nu atât păstrarea vechilor clienţi, căci aceştia deja devin nişte sărmane victime după ce băncile şi-au înfipt colţii în ei, cât mai ales atragerea de noi şi noi clienţi, printr-o gamă extrem de diversificată de oferte, aparent fără cusur şi deosebit de avantajoase, fie prin dobânzile practicate, fie prin uşurinţa manevrării banilor dintr-un cont în altul. De-abia pe urmă realizează clienţii că la o adică li se pun fel de fel de piedici în calea intenţiei lor de a-şi închide conturile goale şi că dobânzile încasate de ei se situează cu mult sub comisioanele percepute de bănci tot din banii lor.

            Ba mai mult. Se ştiu cazuri de coşmar, când anumiţi clienţi creduli s-au lăsat ademeniţi de tentantele oferte ale unor magazine, ce lucrează mână-n mână cu băncile, pentru achiziţionarea lesnicioasă a unor obiecte de uz casnic (televizoare, maşini de spălat etc.). Ei bine, dacă începutul se arată foarte încurajator (cu promptitudine, banca virează banii într-un cont şi-i înmânează clientului cardul), sfârşitul se arată de-a dreptul jecmănitor, întrucât după ce-a tras linie şi a socotit toate angaralele, bietul client constată că şi-a însuşit obiectul respectiv la un preţ de trei ori mai mare decât dacă plătea cu bani peşin. Ba încă-şi face şi cruce c-a scăpat de cont şi că n-a mai fost ulterior somat de bancă să plătească naiba ştie ce majorări şi penalităţi, pe care de regulă funcţionarii băncilor le aduc la cunoştinţa foştilor clienţi la câţiva ani după închiderea definitivă a contului.

            Aşa că cine încă nu s-a fript cu băncile, n-are decât să guste din pelteaua oferită cu atâta generozitate de bine-dresaţii funcţionari ai nenumăratelor bănci din România…

George PETROVAI, Sighetul Marmaţiei,                    

    22 februarie 2010