Iarnă grea

Autor: Valeriu Cercel

De când mă ştiu n-am detestat

Şi n-am urât iarna mai tare,

Aşa cum astăzi s-a-ntâmplat

Sperând că-i ultima ninsoare;

O aşteptam întotdeauna

Într-ale ei albe veşminte

Şi să-i fi zis măcar vreuna, 

Nu îmi aduc, vreodat’, aminte,

Fi’ndcă aşa sunt eu de fel,

De când se cerne prima nea

Şi pân’ la primul ghiocel,

Mă aflu în natura mea:

Cum văd că ninge la fereşti,

Mă scarpin vesel pe buric,

Sorbind, c-am rude la Piteşti,

O ţuică fiartă în ibric,

Şi peste-o săptămână, dacă               

Va ninge iar, cu vânt şi ger,                  

Îi fac necaz, scăpând în joacă

Mai multe boabe de piper…

Iar de se pune pe ninsoare              

Trei zile-n şir, cum nu-s voinic,                 

Nici vorbă c-o să mă doboare

Cât ţuica fierbe în ibric!

Şi-i râd în nas privind de sus,

Că stau la cinci, am şi balcon…

De când e ea nu m-a răpus

Chiar făr’ să port măcar palton!

Însă acum, ca niciodat’ 

Mi-e teamă că mă dau învins,                

Ingrata iarnă, ne-ncetat                        

Parcă-n prostie a tot nins,       

Şi mă întreb, plin de fiori,                

De-ajung în primăvară viu,

Fi’n’că a nins de-atatea ori

De m-a lăsat fără rachiu!  

Valeriu Cercel (Hamilton, Canada)